Ion Iliescu, „nu ne vindem țara” și suveranismul bolnav de azi

Ion Iliescu a lăsat în urmă o țară pe care a modelat-o, cu bune și cu rele, timp de mai bine de un deceniu și jumătate. Figura lui rămâne una dintre cele mai controversate din istoria României postcomuniste: pentru unii, a fost liderul care a asigurat o tranziție pașnică; pentru alții, părintele unui sistem corupt și frânar al adevăratei democratizări. Moartea lui nu închide însă dezbaterea despre rolul său în istoria noastră recentă. Dimpotrivă, o reînvie.

De la „emanatul Revoluției” la părinte al tranziției gri

Ion Iliescu a intrat în istorie ca „emanatul Revoluției” din decembrie 1989. Dar și ca omul care, printr-un joc abil de putere, a preluat frâiele statului în haosul post-Ceaușescu, transformând Frontul Salvării Naționale într-un partid hegemonic și impunând o direcție proprie pentru România.

În anii ’90, sub umbrela sa, România a cunoscut o „democrație originală” – un hibrid între reflexele autoritare ale vechiului regim și aparențele pluralismului politic. Minerii coborau periodic în București „pentru liniștea noastră”, iar sloganuri precum „Nu ne vindem țara” galvanizau masele, hrănind un naționalism primitiv și o respingere viscerală a oricărui investitor străin.

Acest naționalism economic, cultivat cu grijă, a mascat privatizări frauduloase, căpușarea economiei și îmbogățirea unei noi clase de „băieți deștepți” – neo-ciocoii care au capturat statul. „Capitalismul de cumetrie”, cum a fost numit ulterior, s-a născut sub oblăduirea lui Iliescu.

Sloganul „Nu ne vindem țara” – de la protecționismul anilor ’90 la suveranismul toxic de azi

„Nu ne vindem țara” nu a fost doar o lozincă electorală. A fost filosofia unei epoci. În spatele ei se ascundea teama față de „străin”, suspiciunea față de investițiile occidentale și dorința de a păstra controlul economic în mâinile vechii nomenclaturi.

12:02 • ACTUALITATE

Ion Iliescu și jubilația publică – oglinda unei justiții niciodată făcute

07:45 • POLITICĂ

UPDATE Trupul lui Ion Iliescu, depus la Palatul Cotroceni pentru ultimul omagiu: Funeralii cu gardă de onoare și reguli stricte pentru public

Acest discurs, deși aparent patriotard, a fost în realitate o frână în calea dezvoltării. În timp ce Polonia, Cehia sau Ungaria atrăgeau masiv capital străin, România bâjbâia în tranziție, pierzând ani prețioși.

Astăzi, ideea „suveranismului” reînvie sub alte forme, în discursurile unor partide populiste precum AUR. Retorica lor seamănă izbitor cu cea din anii ’90: străinul este periculos, Bruxelles-ul ne vrea răul, NATO ne folosește. Această continuitate arată că „germenii” plantați de Iliescu și FSN nu au dispărut. Ei au rămas în mentalul colectiv și se reactivează periodic, sub diverse fețe.

Tipologia șefului „băiat-bun” – moștenirea unui stil de conducere

Un alt produs al epocii Iliescu este tipul de lider postdecembrist „băiat-bun”, populist, fără viziune, care „mai fură, dar mai și face”. Această figură politică, înrădăcinată în cultura clientelară, a devenit normă.

De la primari de provincie până la șefi de instituții centrale, România a fost condusă de oameni care nu s-au remarcat prin competență, ci prin abilitatea de a menține echilibrul între rețelele de interese și electoratul captiv. Aceasta este, poate, cea mai nocivă moștenire a lui Ion Iliescu: blocajul instituțional, perpetuarea mediocrității și corupția sistemică.

Regele Mihai și frica de legitimitate

Un episod definitoriu pentru Iliescu a fost relația sa cu Regele Mihai. Deși a încercat să-și construiască imaginea de „legalist”, frica de a pierde puterea l-a determinat să-l alunge pe suveran din țară în 1990 și să organizeze campanii de denigrare.

Abia în al treilea mandat a ajuns să se reconcilieze cu Regele, semn că, în timp, chiar și oamenii de putere se pot schimba. Dar acest episod arată cât de fragilă era legitimitatea postdecembristă și cât de mult se temea Iliescu de alternative reale.

De la NATO la UE: merit sau inerție?

Nu trebuie uitat că, sub Iliescu, România a făcut pași importanți spre integrarea euroatlantică: am intrat în NATO și am început negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Totuși, aceste reușite au venit mai mult din presiunea contextului internațional și mai puțin dintr-o viziune proprie a liderului de la Cotroceni. Iliescu nu s-a opus procesului, dar nici nu l-a accelerat cu adevărat.

Judecata istoriei: între ură și luciditate

Astăzi, când internetul urlă și se ciocnește virtual șampania, se uită că Iliescu a fost ales de trei ori prin vot popular. Cu 85% în 1990, un scor uriaș. Nu doar el a fost autorul istoriei, ci și noi, cei care l-am validat.

Ura oarbă, bucuria față de moartea unui om – oricât de vinovat ar fi fost – spune mai multe despre noi decât despre el. Judecata morală trebuie să fie lucidă, nu viscerală.

Suveranismul bolnav de azi – o moștenire iliesciană

În epoca actuală, partide care se revendică „patriotice” reiau sloganuri vechi, în esență aceleași: „nu ne vindem țara”, „străinii ne vor răul”, „Bruxelles-ul ne fură resursele”. Această retorică, adaptată vremurilor, este moștenirea directă a iliescianismului.

Doar că, în prezent, pericolul este și mai mare: într-o lume globalizată, izolaționismul și populismul pot aduce România pe marginea prăpastiei.

Moartea unui om, supraviețuirea unui sistem

Ion Iliescu a murit. Dar iliescianismul trăiește. Trăiește în reflexele instituțiilor, în corupția endemică, în frica de reformă, în populismul politic, în suveranismul agresiv de azi.

Noi, în schimb, avem datoria să învățăm din această istorie. Nu să o repetăm. Pentru că, atâta timp cât vom continua să trăim în logica „nu ne vindem țara” – în timp ce o cedăm unor rețele interne de interese – tranziția noastră nu se va încheia niciodată.