Ion Iliescu, primul președinte postdecembrist al României, a murit

Ion Iliescu, primul președinte al României după evenimentele din decembriee 1989 și una dintre cele mai controversate figuri politice ale tranziției postcomuniste, a murit astăzi, la vârsta de 95 de ani.

Fostul șef de stat s-a stins din viață azi, 5 august 2025, la  Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu” din București, după ce starea lui de sănătate s-a alterat considerabil. Organele lui au început să cedeze treptat și mai putea respira doar cu ajutorul aparatelor, conform informațiilor transmise de medicii care îl supravegheau.

Cine a fost Ion Iliescu

Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930, în Oltenița, județul Călărași. A fost fiul lui Alexandru Iliescu, un comunist ilegalist, militant activ în mișcarea muncitorească și membru al Partidului Comunist Român. Din cauza activităților politice ale tatălui său, familia a cunoscut dificultăți materiale și represalii din partea autorităților. Mama sa naturală l-a abandonat de la o vârstă fragedă, iar tânărul Ion a fost crescut de mama sa vitregă.

19:00 • ACTUALITATE

Traian Băsescu, prima reacție după moartea lui Ion Iliescu. „Respectul cuvenit memoriei Primului Preşedinte Ales al României”

18:14 • ACTUALITATE

Guvernul României, primul mesaj după moartea lui Ion Iliescu. Când va fi înmormântat fostul președinte al României

Mediul familial și modelul patern au avut o influență profundă asupra formării convingerilor sale politice. După absolvirea liceului Spiru Haret din Capitală, Iliescu a mers la studii superioare în Uniunea Sovietică, beneficiind de politica de formare a elitelor comuniste. A urmat cursurile Institutului Energetic din Moscova (MEI), specializându-se în inginerie hidrotehnică. Perioada petrecută la Moscova a fost esențială pentru consolidarea legăturilor sale cu cercurile ideologice comuniste, precum și pentru formarea unei rețele de relații în rândul tinerilor lideri est-europeni.

Iliescu, comunist din tinerețe

A revenit în România dominată de consolidarea puterii Partidului Muncitoresc Român (ulterior Partidul Comunist Român). El a urcat rapid în ierarhia de partid. A fost remarcat de Gheorghe Gheorghiu-Dej și, ulterior, de Nicolae Ceaușescu, datorită pregătirii sale tehnice și a loialității politice. A ocupat funcții importante în cadrul Uniunii Tineretului Muncitoresc, devenind în 1956 secretar al Comitetului Central al UTM și, mai târziu, președinte al Consiliului Național al Tineretului.

În anii ’60, Ion Iliescu a fost numit șef al Departamentului de Propagandă și Agitație al CC al PCR și ministru pentru problemele tineretului, poziții din care a contribuit la promovarea ideologiei comuniste și la consolidarea cultului personalității lui Ceaușescu, cel puțin în prima etapă a regimului acestuia.

Marginalizarea în anii ’70-’80

Odată cu venirea lui Ceaușescu la conducere, în 1965, și mai ales după consolidarea puterii personale începând cu 1971 (după vizita sa în China și Coreea de Nord, unde a fost inspirat de modelul dictaturii personalizate), climatul politic din partid s-a schimbat radical. Ceaușescu a devenit tot mai suspicios față de membrii de partid care aveau legături solide cu Moscova sau care puteau reprezenta o alternativă la conducerea sa.

Ion Iliescu a fost treptat perceput ca o figură cu potențial de rivalitate. Se distingea printr-o atitudine mai echilibrată, mai puțin obedientă, și prin faptul că menținea contacte personale în afara cercului de încredere al lui Ceaușescu. De asemenea, legăturile sale sovietice vechi au alimentat neîncrederea cuplului Ceaușescu, în contextul în care politica externă românească devenea tot mai independentă față de URSS.

Astfel, în a doua jumătate a anilor ’70, Iliescu a fost înlăturat din funcțiile de la centru și trimis în provincie: mai întâi la Timiș, apoi la Iași. Această practică de „exil intern” era frecvent utilizată de Ceaușescu pentru cadrele considerate periculoase politic, dar pe care nu dorea să le elimine complet din aparatul de stat. Deși nu a fost epurat sau arestat (cum s-a întâmplat în alte cazuri), Iliescu a fost ținut sub observație și lipsit de influență reală asupra deciziilor majore ale regimului.

În această perioadă, a continuat să activeze în administrația locală și să rămână informat cu privire la situația politică națională și internațională. În mediul apropiat, era cunoscut pentru poziții mai moderate și pentru o atitudine critică față de cultul personalității și de deteriorarea situației economice și sociale a României în ultimii ani ai regimului Ceaușescu.

Rolul său în timpul evenimentelor din 1989

Figura lui Ion Iliescu a ieșit în prim-plan în timpul evenimentelor din decembrie 1989, într-un context marcat de haos și incertitudine. După fuga lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu pe 22 decembrie, vidul de putere a fost umplut rapid de un grup de cadre de partid marginalizate, intelectuali și militari care au coagulat nucleul noii conduceri. Printre aceștia, Ion Iliescu s-a impus ca lider prin experiența politică, capacitatea organizatorică și rețeaua de relații personale. Este celebră apariția sa în aplauzele cele din studioul TVR. La vremea aceea mulți nici nu știau cine e.

Iliescu a fost perceput ca o figură cu o orientare mai moderată și rațională, dar și ca un reprezentant al continuității, venind din rândurile vechiului aparat de partid. În zilele fierbinți ale Revoluției, a avut un rol esențial în articularea și legitimarea Frontului Salvării Naționale (FSN), care s-a prezentat ca structura provizorie de conducere a țării.

Pe 22 decembrie, după ce Ceaușescu a fost înlăturat, Iliescu a apărut la televiziune și a anunțat formarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, al cărui președinte a devenit. Astfel, a preluat, de facto, conducerea noului stat român într-un moment în care instituțiile oficiale erau paralizate, iar confuzia era generalizată.

Suspiciuni legate de relația cu Moscova

Documente de arhivă și mărturii apărute ulterior au sugerat că, în acele zile tulburi, Iliescu ar fi avut contacte cu reprezentanți sovietici și chiar ar fi cerut sprijin militar pentru a stabiliza situația internă. De exemplu, fostul ambasador sovietic în România, Evgheni Tiajelnikov, a confirmat ulterior că existaseră discuții telefonice între liderii FSN și Moscova.

Ion Iliescu a negat constant că ar fi cerut o intervenție militară sovietică propriu-zisă, susținând că era vorba de o solicitare de sprijin diplomatic și moral în fața pericolului unei posibile lovituri de stat sau a escaladării violențelor. Cu toate acestea, existența acestor contacte a alimentat suspiciuni persistente privind o eventuală influență a Kremlinului în evoluția Revoluției și în configurarea noii puteri post-ceaușiste.

În contextul Războiului Rece și al prăbușirii regimurilor comuniste din Europa de Est, Moscova era interesată de menținerea unei relative stabilități în România și a unor regimuri prietene. Iliescu, cunoscut pentru vechile sale legături sovietice și pentru orientarea sa internaționalistă din anii ’50-’60, era considerat un interlocutor favorabil în ochii liderilor sovietici.

Ion Iliescu și legătura cu reactivarea unor cadre militare cu afilieri GRU după 1989

După prăbușirea regimului Ceaușescu, conducerea interimară asumată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), cu Ion Iliescu în frunte, a fost marcată de decizii rapide privind reorganizarea structurilor de apărare și securitate ale statului. O serie de numiri în funcții-cheie din Armată au generat, în anii următori, suspiciuni și dezbateri privind influența serviciilor secrete sovietice asupra noii puteri politice de la București.

Printre cele mai controversate decizii s-a numărat numirea generalului Nicolae Militaru la conducerea Ministerului Apărării Naționale. Militaru fusese îndepărtat din armată în anii ’80, pe fondul suspiciunilor privind legături cu GRU – serviciul de informații militare al URSS. Revenirea sa în funcție a fost oficializată prin decret semnat de Iliescu pe 26 decembrie 1989.

În aceeași perioadă, alți generali cu formare sovietică, precum Vasile Ionel și Marin Pancea, au fost reactivați sau promovați în funcții de conducere în structurile militare și politice. În anii ’90, parlamentari precum Șerban Săndulescu au ridicat semne de întrebare privind loialitatea acestor cadre și oportunitatea readucerii lor în posturi strategice.

Controversele au fost alimentate și de un document diplomatic polonez publicat ulterior, care susține că Iliescu ar fi solicitat Moscovei „sprijin militar” în zilele de după Revoluție. Deși cererea nu s-a concretizat, este documentat că specialiști sovietici, presupus afiliați GRU și KGB, s-au aflat în România până în toamna anului 1990.

Ion Iliescu a negat constant orice colaborare cu servicii sovietice, justificând deciziile din 1989–1990 prin necesitatea de a asigura stabilitatea țării într-un moment critic.

Gestionarea tranziției

În paralel, Iliescu a avut un rol-cheie în menținerea unui minim de ordine instituțională și în gestionarea tranziției către un nou regim politic. Sub conducerea sa, FSN a preluat controlul administrației centrale și locale, armata și securitatea au fost trecute sub autoritatea Consiliului FSN, iar în decurs de câteva zile au fost deschise procesele pentru democratizarea formală a statului.

În același timp, au existat numeroase controverse privind:

• execuția grăbită a lui Nicolae și Elena Ceaușescu, văzută de unii ca o manevră pentru a preveni apariția unor mărturii compromițătoare pentru noii lideri,
• confuzia și violențele din zilele de după 22 decembrie, când diversiuni și lupte de stradă au continuat în marile orașe, lăsând loc ipotezelor privind o luptă internă pentru putere și despre existența unor „teroriști” care nu au fost niciodată clar identificați.

În ansamblu, rolul lui Ion Iliescu în Revoluția din 1989 a fost esențial în:

• preluarea rapidă a puterii,
• stabilizarea temporară a țării,
• legitimarea unei tranziții controlate de la comunism, dar și controversat, prin suspiciunile de continuare a vechilor influențe și prin opacitatea unor decizii luate în acele zile critice.

Cariera politică post-decembristă

După decembrie 1989, Ion Iliescu a devenit figura centrală a politicii românești, fiind ales președinte al României în 1990, 1992 și, mai târziu, în 2000. Mandatele sale s-au desfășurat într-o perioadă extrem de dificilă, marcată de tranziția de la un regim comunist autoritar la un sistem democratic și capitalist, dar și de numeroase tensiuni sociale și conflicte politice.

Iliescu a fost considerat de susținătorii săi un lider stabilizator, capabil să asigure ordinea și să pună bazele unei noi Românii democratice, însă mandatul său a fost puternic controversat și umbrit de evenimente violente, dintre care cele mai notabile au fost Mineriadele. În iunie 1990, după protestele antiguvernamentale masive din Piața Universității, guvernul condus de Iliescu a recurs la o reprimare dură a demonstrațiilor, iar minerii aduși din Valea Jiului au intervenit brutal împotriva manifestanților. Aceste evenimente au avut un impact profund asupra imaginii sale și au generat o ruptură adâncă între societate și puterea politică.

Rolul lui Ion Iliescu în Mineriade și în alte acțiuni de reprimare a opoziției democratice a fost subiectul unor investigații judiciare care au durat decenii. În 2017 și, respectiv, 2019, Iliescu a fost trimis în judecată în dosarele Mineriadei și Revoluției din 1989, fiind acuzat de crime împotriva umanității. Procesele nu s-au încheiat până la moartea sa, lăsând astfel un capitol deschis în istoria recentă a României.

Pe plan extern, mandatul lui Iliescu a fost marcat de pași importanți în integrarea României în structurile euro-atlantice. Sub conducerea sa, România a reușit să devină membră a NATO în 2004, un obiectiv strategic major pentru securitatea națională și orientarea geopolitică a țării. De asemenea, în timpul președinției sale s-au încheiat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, un proces care urma să fie finalizat în 2007, consolidând poziția României în spațiul european.

Controverse și critici

Figura lui Ion Iliescu a fost, de-a lungul timpului, una dintre cele mai polarizante din politica românească postdecembristă. Dacă pentru unii el a reprezentat o forță de stabilitate într-o perioadă de profundă incertitudine (”Iliescu apare, soarele răsare”), pentru alții a simbolizat continuitatea vechii elite comuniste sub o nouă formă (”Mai bine golan/Decât activist/Mai bine mort/Decât comunist”).

Una dintre cele mai persistente critici la adresa sa a fost legată de convingerile sale comuniste și de formarea sa în URSS  într-un context geopolitic în care influența Moscovei asupra Europei de Est era văzută tot mai negativ. Mulți opozanți l-au acuzat de duplicitate — promovând un discurs democratic, dar perpetuând în realitate reflexe autoritare, specifice regimului pe care tocmai îl înlocuise. Suspiciunile privind posibile legături cu structurile sovietice sau cu fosta Securitate au alimentat neîncrederea unei părți însemnate din populație, mai ales în rândul intelectualilor și al societății civile emergente după 1989.

De asemenea, modul în care Iliescu a gestionat începuturile democrației românești a fost extrem criticat. Intervenția violentă împotriva protestatarilor din Piața Universității în 1990, încurajarea sau cel puțin acceptarea Mineriadelor, precum și retorica sa adesea polarizantă au fost considerate dovezi ale unei viziuni autoritare asupra statului. Aceste evenimente au frânat, în ochii multora, consolidarea unui stat de drept și au afectat grav imaginea României pe plan internațional.

O altă zonă sensibilă o reprezintă atitudinea sa față de crimele regimului comunist și față de justiția de tranziție. Iliescu a fost acuzat de tergiversarea sau blocarea, prin influență politică, a proceselor istorice legate de abuzurile regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu și de violențele de după 1989. Lipsa unui proces al comunismului în anii ’90 și protejarea foștilor activiști și securiști au fost puse în legătură directă cu deciziile și influența sa.

Controverse puternice au fost generate și de mai multe decrete de grațiere semnate în timpul mandatului său. Printre cele mai criticate s-a numărat cel privind eliberarea unor personaje cu condamnări grele, precum liderul minerilor, Miron Cozma, considerate apropiate de vechea nomenclatură. Aceste gesturi au fost percepute ca semnale politice de conservare a unui sistem corupt și netransparent.

Cu toate acestea, chiar și criticii săi cei mai vehemenți recunosc că Ion Iliescu a jucat un rol esențial în conturarea statului român postcomunist. Complexitatea personalității și a moștenirii sale politice reflectă, într-o mare măsură, zbaterile și contradicțiile României în procesul de tranziție: între trecut și viitor, între autoritarism și democrație, între stagnare și reformă.

Locul lui Ion Iliescu în istoria României

Ion Iliescu ocupă un loc central, dar profund controversat, în istoria contemporană a României. Pentru unii, este figura care a asigurat o tranziție pașnică de la dictatură la democrație, un lider pragmatic care a menținut stabilitatea într-o perioadă de haos și incertitudine. Pentru alții, însă, este simbolul unei schimbări incomplete, al unei revoluții confiscate de vechile structuri de putere, care au reușit să supraviețuiască sub o formă rebranduită.

Ca lider al Frontului Salvării Naționale (FSN), Ion Iliescu a preluat frâiele statului imediat după căderea lui Nicolae Ceaușescu, marcând începutul unei perioade de tranziție plină de speranțe, dar și de frustrări. A fost artizanul primului cadru instituțional post-comunist, dar și inițiatorul unor decizii care au lăsat urme adânci în memoria colectivă — în special prin modul în care au fost reprimate vocile disidente în anii ’90.

Din punct de vedere istoric, Iliescu a fost o punte între două lumi: cea a regimului comunist și cea a democrației occidentale. A fost unul dintre principalii negociatori ai aderării României la NATO și Uniunea Europeană, dar în același timp a fost perceput ca un obstacol în calea unei rupturi clare cu trecutul totalitar. Faptul că a fost ales în trei rânduri ca președinte arată și o realitate socială importantă: o parte semnificativă a populației a continuat să vadă în el o garanție de echilibru și siguranță într-un timp al incertitudinilor.

Judecat retrospectiv, rolul său este greu de simplificat în termeni binari. A fost atât factor de stabilitate, cât și frână pentru reforme. A contribuit la instituționalizarea democrației, dar și la perpetuarea unei culturi politice opace, dominată de reflexe autoritare. Timpul îl va evalua, probabil, drept un personaj de tranziție: nici salvator, nici tiran, ci exponent al unei epoci în care România a căutat, nu fără dificultate, un nou drum între memorie și viitor.