Ion Iliescu și jubilația publică – oglinda unei justiții niciodată făcute

Moartea lui Ion Iliescu a stârnit reacții contradictorii în societatea românească. De la bucuria explozivă exprimată pe rețelele sociale, până la resemnarea celor care îl consideră un capitol încheiat de mult, dispariția sa readuce în prim-plan nu doar amintirea unui om, ci și a unei epoci marcate de traume, abuzuri și promisiuni neîmplinite.

Un om, o epocă, o moștenire controversată

Ion Iliescu a murit la 95 de ani, liniștit, fără a fi tras la răspundere pentru crimele din decembrie 1989 și mineriadele din anii ’90. Pentru mulți, acest fapt este sursa unei frustrări profunde: România nu și-a judecat niciodată propriii vinovați. Rechizitoriile dosarelor Revoluției și Mineriadei arată clar implicarea sa, însă procesele tergiversate și amânările succesive au transformat dreptatea într-o glumă amară.

În decembrie 1989, Iliescu a preluat puterea într-un moment de haos, susținut de vechile structuri comuniste și securiste. Diversiunea cu așa-zișii teroriști, acoperirea crimelor comise înainte de 22 decembrie și manipularea maselor sunt puncte asupra cărora istoricii și procurorii au insistat. Mineriada din 1990, când forțele de ordine și minerii au atacat protestatarii din Piața Universității, rămâne simbolul autoritarismului său. Dacă pentru Revoluție se pot invoca circumstanțe, pentru mineriade nu există scuză.

Bucuria unora, resemnarea altora

Pe rețelele sociale, vestea morții lui Iliescu a fost întâmpinată cu o jubilație rar întâlnită la dispariția unui fost șef de stat. În locul mesajelor de condoleanțe sau al reflecțiilor echilibrate, feed-urile s-au umplut de glume, meme-uri și comentarii pline de satisfacție. „Se bucură lumea de zici că s-a născut cineva, nu că a murit”, remarcă ironic un utilizator, surprinzând paradoxul reacțiilor. De ce această bucurie? Pentru mulți tineri, Ion Iliescu nu este o figură complexă a istoriei recente, ci simbolul concentrat al răului originar, al „caracatiței” politice care ar fi frânat progresul României timp de decenii. Ei îl asociază cu mineriadele, cu sângele vărsat în 1989 și 1990, cu tranziția întârziată și cu instaurarea unei clase politice corupte, care a împins milioane de oameni să-și caute viitorul în alte țări.

13:48 • ACTUALITATE

Grațierile controversate din era Iliescu: un capitol nerezolvat al istoriei recente

13:18 • ACTUALITATE

Victimele Mineriadei, comemorate în stradă în ziua înmormântării lui Ion Iliescu

Această percepție, amplificată de ani de frustrare socială și de lipsa unei justiții reale pentru faptele trecutului, explică de ce moartea sa a fost, pentru unii, un fel de „descărcare” emoțională, o răzbunare tardivă în plan simbolic. Moartea nu repară nimic, dar pare, în ochii celor mai radicali, să ofere un sentiment de eliberare.

În tabăra opusă, există și cei care privesc cu resemnare sau indiferență. „Moartea lui nu înseamnă nimic. Nu a mai contat de ani buni”, spun cei care consideră că adevărata problemă nu mai era omul, ci sistemul pe care l-a reprezentat și perpetuat. Pentru ei, dispariția lui Iliescu este doar o încheiere biologică, fără impact real asupra vieții politice de astăzi. Moștenirea sa, spun acești oameni, nu se află într-un nume, ci în structuri adânc înrădăcinate, în mentalități și în modul în care politica românească încă funcționează.

Există însă și voci care condamnă cu fermitate bucuria de a sărbători moartea cuiva, oricât de detestat ar fi fost. „Să te bucuri că moare un om arată cât de neoameni am ajuns”, spun cei care cred că adevărata victorie nu este moartea celui urât, ci confruntarea cu adevărul istoric și judecarea corectă a faptelor sale. În opinia lor, dispariția lui Iliescu nu oferă nicio satisfacție morală, pentru că nu a existat un act de justiție – nici pentru victimele revoluției, nici pentru cei bătuți în mineriade, nici pentru generațiile care au crescut în umbra compromisurilor tranziției.

Astfel, reacțiile polarizate la moartea lui Ion Iliescu reflectă nu doar sentimentele despre omul politic, ci și starea de spirit a unei societăți care încă nu și-a încheiat socotelile cu trecutul. Unii sărbătoresc, alții se resemnează, iar câțiva încearcă să reamintească faptul că, dincolo de dispute, moartea rămâne un moment care cere, măcar, un minim de umanitate.

Funeralii cu onoruri – o greșeală?

Anunțul că Ion Iliescu va beneficia de funeralii naționale și de o zi de doliu stârnește controverse. Mulți consideră acest gest o insultă la adresa victimelor Revoluției și Mineriadelor. „Este ultimul om căruia i s-ar cuveni onoruri de stat și doliu național”, se aude în spațiul public. Totuși, decizia pare inevitabilă: Iliescu nu a fost condamnat și, formal, rămâne un fost președinte al României.

Pe de altă parte, lideri locali precum Bolojan sau Nicușor Dan, aflați în relații politice delicate cu PSD, nu vor risca să provoace scandal refuzând onorurile. Politica, în stilul moștenit de la Iliescu, încă dictează tăcerea și compromisurile.

Într-o confesiune amară, un român scrie dintr-un vagon de dormit CFR mizerabil, cu lambriu din anii ’80 și prize destinate doar aparatelor de ras. „Nu atât moartea lui Iliescu m-a făcut să scriu, cât trenul CFR de noapte, racilă a României conduse de Iliescu”. Această imagine spune mai mult decât orice analiză: România de azi încă poartă cicatricile lăsate de deciziile luate în anii ’90.

Nu moartea contează, ci memoria

Ion Iliescu nu mai este. Dar moștenirea sa rămâne. Bucuria unora, indiferența altora, furia celor care nu au văzut dreptate – toate sunt fire ale aceluiași fir istoric, al unei Românii care încă nu și-a vindecat rănile.

Moartea lui nu șterge crimele, nu reface viețile distruse, nu repară mineriadele, nu oprește corupția. Însă ne reamintește, cu brutalitate, că fără memorie nu există justiție. Și fără justiție, nu există vindecare.