Iran: o teocrație habotnică între ambiții nucleare și revolta poporului

Puține țări prezintă contraste la fel de frapante precum Iranul. Moștenitor al uneia dintre cele mai vechi civilizații ale lumii – Imperiul Persan – Iranul modern este astăzi o republică islamică dominată de un regim teocratic autoritar.

Iranianul de rând trăiește pe un pământ îmbibat cu petrol și gaze naturale, bogăție care ar putea asigura prosperitatea oricărei națiuni, însă realitatea este opusă: economia se zbate sub sancțiuni și sub corupția endemică a elitei conducătoare, în timp ce populația îndură sărăcie, inflație și lipsuri.

În același timp, mândria națională persană – formată în milenii de istorie glorioasă – se ciocnește cu ideologia islamistă rigidă impusă de regim.

Rezultatul?

15:01, 13.12.2025 • Internațional

Arestare în forță în Iran, în timpul unui omagiu public: o laureată a Premiului Nobel pentru Pace reținută

O societate în fierbere, în care nemulțumirile sociale cresc, protestele zguduie orașele, iar dictatura clericală recurge la represiune dură pentru a-și menține puterea.

La începutul lui 2026, situația din Iran este incandescentă. Valuri masive de proteste au cuprins țara în ultimele luni, atingând o amploare nemaivăzută de la revoltele din 2022 declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini.

De data aceasta, scânteia nu a fost doar revolta tinerelor femei împotriva codului vestimentar islamic, ci colapsul economic: prăbușirea monedei naționale (rialul) și explozia prețurilor au scos în stradă comercianții bazarului și muncitorii, alături de studenți, femei și minorități etnice.

Sătui de penuria și injustiția din societate, protestatarii scandează din nou “Moarte dictatorului!” și cer schimbări radicale. Regimul ayatollahilor răspunde previzibil: cu gaze lacrimogene, arestări pe bandă rulantă și un număr record de execuții menite să bage spaima în populație.

În paralel, pe scena internațională, Iranul continuă să-și împingă înainte controversatul program nuclear, stârnind ostilitatea declarată a Israelului și a Statelor Unite, care recurg la orice mijloace – de la sancțiuni draconice până la atacuri armate directe – pentru a împiedica Teheranul să dobândească arma atomică. Iar în lumea musulmană, vechea rivalitate dintre Iranul șiit și monarhiile sunnite conduse de Arabia Saudită adaugă un plus de tensiune și complexitate ecuației geopolitice.

În acest context tumultuos, vom analiza în profunzime realitățile Iranului de astăzi:

Natura dictaturii teocratice care îl guvernează, cum gestionează (sau deturnează) aceasta imensa avere petrolieră a țării, ce presupun ambițiile sale nucleare și cum încearcă inamicii săi externi să i le zădărnicească.

Vom explora de asemenea ce înseamnă “opoziție” într-un stat care strivește orice voce disidentă, care sunt forțele sociale ce alimentează actuala revoltă populară, precum și modul în care identitatea persană a iranienilor – nefiind arabi, deși Iranul este unul dintre pilonii lumii islamice – se împletește cu destinul teocratic al țării.

În final, vom compara Iranul cu Arabia Saudită, celălalt pol de putere religioasă din Orientul Mijlociu, evidențiind asemănările și deosebirile dintre cele două regimuri – unul șiit revoluționar și republican, celălalt sunnit monarhic și conservator.

Teocrația autoritară de la Teheran – un stat al clericilor

Regimul politic instaurat în Iran după Revoluția Islamică din 1979 este o construcție unică: o teocrație habotnică camuflată sub forma unei republici. La suprafață, Iranul are un președinte, un parlament (Majlis) și alegeri periodice.

În realitate însă, puterea supremă aparține clericilor șiiți, în frunte cu Liderul Suprem (Rahbar), care deține controlul absolut asupra tuturor marilor decizii. Ayatollahul Ali Khamenei, aflat la cârma țării din 1989, conduce de facto Iranul de peste trei decenii, deși nu a fost ales de popor, ci de un consiliu de clerici loiali.

Funcția sa, întemeiată pe conceptul de “Velayat-e faqih” (tutelă a jurisconsultului islamic), îi conferă autoritate nelimitată: Khamenei este comandantul forțelor armate, are ultimul cuvânt în politică externă, justiție și securitate și poate oricând invalida legi sau rezultatul unor alegeri dacă le consideră contrare intereselor regimului.

Instituțiile-cheie ale statului sunt populate sau supravegheate de oamenii regimului teocratic. Un Consiliu al Gardienilor, alcătuit pe jumătate din clerici numiți direct de Liderul Suprem, filtrează candidații la alegeri și respinge din start orice persoană percepută drept reformistă sau ne-loială liniei dure islamiste.

Prin acest mecanism, alegerile devin simple ritualuri, oferind populației opțiuni limitate la exponenți ai regimului – practic o competiție între conservatori radicali și conservatori moderați. În ultimii ani, chiar și aparența de pluralism s-a erodat: în 2021, de pildă, la scrutinul prezidențial a fost declarat câștigător Ebrahim Raisi, un cleric ultraconservator și apropiat al lui Khamenei, cunoscut pentru rolul său în represiuni sângeroase (a participat la execuțiile în masă ale deținuților politici din 1988). Alegerea lui Raisi a însemnat eliminarea oricăror speranțe de reformă din interiorul sistemului și consolidarea unei dictaturi teocratice pure și dure.

Pentru a se menține la putere, acest regim și-a construit de-a lungul timpului un vast aparat de securitate și represiune. Pe lângă armata națională, un rol central îl joacă Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC, cunoscut și ca “Pasdaran”), o forță militară de elită înființată după revoluție pentru a apăra noul regim de dușmani interni și externi.

IRGC s-a transformat în coloana vertebrală a statului iranian: controlează unități militare proprii, programul de rachete balistice și o rețea extinsă de informații. Tot IRGC supervizează milițiile Basij, un fel de poliție paramilitară voluntară folosită pentru a zdrobi protestele de stradă și a impune disciplina islamică în societate.

Astfel, de la studenții care organizează mitinguri până la femeile care îndrăznesc să-și arate o șuviță de păr în public, toți se pot trezi confruntați cu forța brută a Gardienilor sau a Basij-ului.

Reprimarea disidenței este o trăsătură definitorie a regimului.

Libertatea de exprimare este practic inexistentă: presa este cenzurată strict, rețelele de socializare sunt adesea blocate sau monitorizate, iar criticii regimului – ziariști, intelectuali, activiști pentru drepturile femeilor sau ale minorităților – ajung frecvent în închisoare sub acuzații fabricate de “propagandă împotriva statului” ori “insultă la adresa Islamului”.

Numeroși opozanți au sfârșit chiar executați, Iranul fiind unul dintre statele cu cele mai multe execuții pe cap de locuitor din lume. În 2025, în contextul intensificării protestelor anti-regim, autoritățile au recurs la execuții în masă ca instrument de intimidare: potrivit organizațiilor de drepturile omului, numărul deținuților politici spânzurați a fost cel mai ridicat din ultimele patru decenii, dublu față de anul precedent.

Teheranul pare decis să domolească furia populară prin teroare, exact cum proceda și în primii ani post-revoluționari, când mii de oponenți au fost eliminați pentru a cimenta puterea ayatollahilor.

Bogăție petrolieră pe mâna unui cler corupt

Ironia dureroasă a Iranului este că uriașa sa avuție naturală nu se reflectă în bunăstarea populației, ci alimentează un sistem cleptocratic dominat de clanurile teocratice și de aghiotanții lor din armată. Iranul deține a patra rezervă de petrol ca mărime la nivel mondial și a doua rezervă de gaze naturale (după Rusia), resurse care, administrate judicios, ar putea transforma țara într-un veritabil Eldorado energetic. Însă, sub regimul islamic, aceste bogății au devenit o sursă de rente pentru elite, în vreme ce economia națională stagnează, iar majoritatea iranienilor se zbat la limita sărăciei.

O parte din responsabilitate revine sancțiunilor economice internaționale impuse Iranului, care i-au redus sever exporturile de petrol și accesul la sistemul financiar global. Dar, după cum subliniază chiar unii experți iranieni, embargoul extern explică doar parțial dezastrul economic – propriile politici dezastruoase și corupția endemică a regimului au o pondere uriașă. Transparency International plasează Iranul aproape de coada clasamentului global al corupției: în 2024, țara ocupa locul 151 din 180, cu un scor jalnic care reflectă percepția generalizată că aparatul de stat este profund corupt. În ciuda retoricii oficiale care neagă caracterul “sistemic” al corupției, evidențele sunt copleșitoare. Însuși ayatolahul Khamenei patronează un adevărat imperiu financiar opac, evaluat de investigații internaționale la zeci de miliarde de dolari, bazat pe fundații caritabile și fonduri secrete alimentate din confiscări și afaceri privilegiate. În paralel, Gărzile Revoluționare au acaparat sectoare întregi ale economiei – de la construcții și telecomunicații, până la comerțul cu petrol – creând un stat în stat economic scutit de orice control democratic.

Industria petrolieră este, în mod particular, vaca de muls a celor aflați la putere. Conform unor rapoarte recente, circa jumătate din exporturile de țiței ale Iranului sunt gestionate prin rețele “paralele” controlate de IRGC și alți apropiați ai regimului, ocolind bugetul de stat. Cu alte cuvinte, miliarde de dolari din veniturile petroliere dispar în conturi obscure în loc să finanțeze infrastructura, educația sau sănătatea publică. Un fost ministru iranian al Economiei a recunoscut în 2022, voalat, acest fenomen, declarând că “cele mai mari operațiuni de contrabandă din țară sunt conduse de instituții pe care nu avem voie să le numim” – o aluzie clară la Gărzile Revoluționare. Dincolo de petrolul brut exportat ilicit, se fură masiv și pe lanțul intern: contrabanda cu carburanți (benzină și motorină subvenționate) provoacă altă hemoragie de miliarde de dolari anual, bani care alimentează conturile unor generali și politicieni privilegiați.

Consecințele acestei cleptocrații petroliere se resimt acut în societate. Resursele financiare ale statului, deja diminuate de sancțiuni, sunt și mai mult secătuite de hoție, lăsând guvernul fără fonduri pentru a oferi servicii de bază populației. Rezultatul? Rata inflației a scăpat de sub control (în 2025 a depășit 40% anual), moneda națională s-a prăbușit la minime istorice (rialul a ajuns să valoreze infim față de dolar), investițiile productive sunt la pământ, iar șomajul este cronic. Sărăcia s-a extins alarmant: statistici oficiale indică zeci de milioane de iranieni trăind sub pragul sărăciei relative, dintre care peste 10 milioane în sărăcie extremă, incapabili să-și satisfacă nevoile esențiale. În paralel, inegalitatea socială a atins cote de-a dreptul grotești – un procent infim din populație (familiile din vârful piramidei politico-religioase și acoliții lor) controlează o treime din economie și duce un trai de lux ostentativ, în timp ce majoritatea se zbate zilnic pentru supraviețuire. Acest contrast strident între bogăția țării și sărăcia poporului este unul din combustibilii principali ai furiei care fierbe astăzi pe străzile Iranului.

Ambiții nucleare și confruntarea cu Occidentul

De aproape două decenii, programul nuclear iranian reprezintă unul dintre cele mai tensionate subiecte pe plan internațional, precum și un obiectiv strategic de prim rang pentru regimul de la Teheran. Oficial, liderii iranieni susțin că programul lor nuclear are scopuri pașnice – producția de energie electrică și utilizări medicale. Totuși, volumele mari de uraniu îmbogățit acumulate, secretele și minciunile demascate de inspectorii internaționali, precum și retorica belicoasă a Teheranului au convins mare parte a lumii că Iranul urmărește de fapt obținerea capacității de a fabrica arma atomică. O astfel de perspectivă este considerată inacceptabilă mai ales de către Israel – care vede într-un Iran înarmat nuclear o amenințare existențială – dar și de puterile occidentale, având în vedere că Iranul este deja un factor destabilizator în Orientul Mijlociu prin războaiele sale prin procură.

În 2015, s-a crezut pentru scurtă vreme că tensiunile vor fi rezolvate pe cale diplomatică, prin Acordul Nuclear (JCPOA) semnat de Iran cu marile puteri, care punea limite stricte programului nuclear iranian în schimbul ridicării sancțiunilor. Însă acordul a fost spulberat în 2018, când administrația de la Washington (condusă atunci de Donald Trump) s-a retras unilateral și a reimpus sancțiuni severe, acuzând Iranul că trișează și își menține aspirațiile militare. Drept răspuns, Iranul a accelerat din nou îmbogățirea uraniului, depășind treptat toți parametrii conveniți. În anii ce au urmat, Teheranul a instalat centrifuge mai performante și a început să producă uraniu îmbogățit la 60%, foarte aproape de concentrația necesară bombei nucleare. Până în 2025, Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) raporta cu îngrijorare că Iranul acumulase deja suficient uraniu îmbogățit pentru a construi cel puțin 8-10 focoase nucleare, dacă ar decide să le asambleze, încălcând flagrant limitele impuse anterior.

În fața acestei realități, Israelul și SUA – dușmani declarați ai regimului iranian – au trecut de la diplomație la o campanie din ce în ce mai agresivă de sabotare și amânare a programului nuclear al Iranului. De-a lungul anilor, au fost folosite o gamă largă de tactici: atacuri cibernetice (celebrele virusuri Stuxnet care au afectat centrifugele iraniene în 2010), asasinate țintite ale oamenilor de știință iranieni din domeniul nuclear (mai mulți fizicieni și ingineri-cheie au fost eliminați în operațiuni clandestine atribuite Mossadului), precum și misiuni de spionaj și furt de documente secrete pentru a expune planurile Iranului. Toate acestea au încetinit într-o oarecare măsură progresul programului, dar nu l-au oprit – Teheranul a înlocuit specialiștii uciși, a reparat instalațiile sabotate și a continuat înainte, afirmând încă o dată că nu va ceda “dictatelor” externe.

Tensiunea a escaladat la cote fără precedent în vara anului 2025, când confruntarea tacită dintre Israel și Iran s-a transformat într-un conflict militar deschis. În iunie 2025, aviația israeliană a lansat un atac masiv, coordonat, asupra principalelor instalații nucleare și baze militare iraniene. În decurs de câteva zile, bombe și rachete ghidate au lovit complexurile de la Natanz, Fordow și Isfahan – inima programului nuclear – provocând distrugeri severe centrifugelor și laboratoarelor subterane. Raidurile au vizat și obiective ale Gardienilor Revoluției, depozite de rachete și centre de comandă. Iranul, surprins de ferocitatea ofensivă, a ripostat cum a putut: a tras salve de rachete balistice și drone către baze militare israeliene și americane din Orientul Mijlociu, ba chiar a lovit (fără mari pagube) și în apropierea Tel Aviv-ului. Confruntarea s-a extins rapid – Statele Unite, aliatele Israelului, au oferit sprijin logistic și ulterior au intervenit direct, lovind ținte iraniene strategice pentru a se asigura că programul nuclear este dat înapoi cu ani buni. În cele aproximativ două săptămâni de ostilități aeriene intense, Iranul a suferit pierderi grele: peste o mie de persoane au fost ucise (inclusiv oficiali militari de rang înalt și experți nucleari), infrastructura nucleară a fost făcută zob, iar câteva orașe au cunoscut distrugeri și panică printre civili. De partea cealaltă, daunele raportate de Israel au fost minime, grație scutului antirachetă eficient și a cenzurii de război impuse de autoritățile israeliene.

Acest episod – practic un mini-război între Iran și Israel – a provocat consternare internațională. Numeroase țări (inclusiv aliați tradiționali ai Washingtonului, precum state membre UE sau Japonia) au condamnat vehement atacul preventiv al Israelului ca fiind o încălcare a dreptului internațional. Lumea arabă și musulmană (chiar și state care nu simpatizau cu regimul iranian, precum Arabia Saudită sau Egiptul) a denunțat loviturile aeriene asupra unui stat musulman suveran. În schimb, SUA și câteva puteri occidentale au justificat acțiunile Israelului ca pe o măsură de ultim recurs pentru a preveni apariția unui nou stat cu armă nucleară, punând responsabilitatea pe refuzul Iranului de a-și limita programul.

Pentru Iran, consecințele au fost mixte. Pe de o parte, regimul de la Teheran a suferit o lovitură dură – ani de investiții în proiectul nuclear au fost aruncați în aer, economia deja șubredă a fost împinsă și mai aproape de colaps (după conflict, sancțiunile internaționale au fost înăsprite și mai mult, iar puținii clienți care mai cumpărau petrol iranian au redus și acele relații de teamă), iar autoritatea regimului a fost zguduită. În timpul atacurilor, se zvonește că însuși Liderul Suprem Khamenei s-ar fi refugiat într-un loc secret din nordul țării, temându-se pentru viața sa în caz de escaladare. Presa internațională a relatat despre existența unui plan de evacuare a lui Khamenei și a cercului său de apropiați către Rusia, în eventualitatea în care conflictul extern sau vreo revoltă internă le-ar fi pus în pericol supraviețuirea la putere. Chiar dacă regimul a supraviețuit episodului, prestigiul său intern a avut de suferit – mulți iranieni, departe de a se mobiliza naționalist în jurul conducerii, au început să vorbească tot mai tare despre aventurismul dezastruos al ayatollahilor care a adus țara în pragul războiului.

Pe de altă parte, atacul extern i-a oferit temporar regimului o justificare pentru a-și intensifica controlul intern: sub pretextul stării de urgență și al apărării naționale, autoritățile au strâns și mai mult șurubul asupra societății, arestând preventiv numeroși critici, închizând și ultimele canale media independente și cerând populației să se sacrifice “pentru patria atacată de sioniști și imperialiști”. Însă entuziasmul popular pentru astfel de lozinci pare slab – după ce praful s-a așezat, iranienii obișnuiți au rămas cu problemele lor imediate: și mai multă izolare economică, un cost al vieții insuportabil și nicio perspectivă pozitivă la orizont. Este contextul în care, la finele lui 2025, a izbucnit noul val de proteste masive care zguduie Iranul.

Societatea în tensiune: tineri, femei și minorități sub opresiune

Sub aparența uniformității impuse de regimul islamic, societatea iraniană este dinamică și diversă, iar numeroase grupuri din interiorul său se simt frustrate și oprimatate de deceniile de teocrație represivă. Iranul are o populație de peste 85 de milioane de oameni, majoritatea covârșitoare fiind musulmani șiiți, dar cu semnificative minorități etnice și religioase: kurzi, baluci, arabi, azeri, turkmeni, precum și comunități de sunniti, creștini, evrei și bahai. Mulți dintre aceștia au fost marginalizați de politica oficială ultranaționalistă (paradoxal, naționalism persan combinat cu fundamentalism șiit). De pildă, kurzii și balucii – grupuri majoritar sunnite – acuză discriminare sistematică, subdezvoltare regională și represiuni sângeroase ori de câte ori și-au cerut drepturile (provincia Sistan-Balucistan din sud-est, locuită de baluci, este printre cele mai sărace și a fost teatrul unor masacre comise de forțele de securitate, precum “Vinerea Sângeroasă” din Zahedan, 2022).

Dar nemulțumirea față de regim transcende liniile etnice sau confesionale. Tineretul urban educat reprezintă poate cea mai alienată categorie socială. Aproape două treimi din populația Iranului are sub 35 de ani, ceea ce înseamnă că majoritatea nu a cunoscut altceva decât Republica Islamică și n-a trăit nici măcar în perioada entuziastă de după revoluție, ci direct în era stagnării și a interdicțiilor. În mod paradoxal, generațiile tinere din Iran sunt și cele mai instruite și globalizate de până acum – accesul (fie el și parțial) la internet și mass-media globale, precum și ratele ridicate de alfabetizare și de absolvire a studiilor superioare fac ca tinerii iranieni să fie mult mai conștienți de libertățile de care se bucură semenii lor din alte țări. Însă în societatea iraniană închistată de dogme, acești tineri se izbesc de un zid al oportunităților închise: șomajul în rândul tinerilor depășește 25%, iar mulți dintre cei cu diplome universitare sfârșesc șomeri sau forțați să accepte munci precare sub nivelul lor de calificare. Independența economică e greu de atins – majoritatea tinerilor nu-și permit să se mute din casa părinților până spre 30 de ani, dat fiind costul prohibitiv al locuințelor și salariile mici. În lipsa perspectivelor, mulți aleg calea emigrației: Iranul suferă de una dintre cele mai grave hemoragii de creiere din lume, cu zeci de mii de profesioniști și absolvenți care părăsesc țara anual în căutarea unui viitor mai bun în Occident.

Femeile iraniene constituie un alt segment social aflat într-o luptă surdă cu regimul. Deși femeile din Iran sunt în general educate (rata de alfabetizare feminină e peste 85%, iar la universitate adesea numărul studentelor îl depășește pe cel al băieților), ele sunt supuse unor restricții severe inspirate de interpretarea conservatoare a legii islamice. Cea mai vizibilă este obligația purtării hijab-ului (vălul islamic) și a unei vestimentații modeste în public – impusă prin lege din 1983. De-a lungul anilor, milioane de femei au fost admonestate, amendate sau chiar arestate de poliția moralității pentru “ținută inadecvată” (păr prea vizibil, machiaj strident, haine considerate prea occidentale). Femeile iraniene nu au libertatea de a-și alege liber stilul de viață: legea le discriminează în privința căsătoriei, divorțului, custodiei copiilor și moștenirilor; accesul lor la poziții de putere politică este infim; iar activismul feminist este tratat ca o subversiune periculoasă. Cu toate acestea, femeile au fost adesea în avangarda protestelor împotriva regimului. Mișcarea „Femeie, Viață, Libertate”, pornită în 2022 după uciderea tinerei Mahsa Amini de către poliția morală (pentru că nu și-ar fi purtat corect vălul), a galvanizat societatea iraniană și a subminat grav legitimitatea regimului teocratic, tocmai pentru că a dat glas unui resentiment profund: acela că statul intervine abuziv în cele mai intime aspecte ale vieții cetățenilor, de la modul cum se îmbracă femeile până la cu cine au voie tinerii să se întâlnească.

În general, viața socială în Iran este puternic reglementată și cenzurată, fapt ce provoacă tensiuni mai ales în mediul urban. Divertismentul și cultura sunt filtrate prin prisma religiei: alcoolul este interzis prin lege, la fel petrecerile mixte (bărbați-femei necăsătoriți), dansul în public sau muzica occidentală. Desigur, aceste interdicții nu reușesc să elimine complet comportamentele vizate, ci doar le împing în clandestinitate. În marile orașe ca Teheran, există de mulți ani o viață de noapte subterană: tinerii organizează petreceri private unde se ascultă muzică rock sau pop, se consumă băuturi alcoolice de contrabandă, iar femeile se simt libere să renunțe la văl – toate cu riscul permanent al unei descinderi din partea poliției morale. Acest “dublu univers” – unul public conformist, altul privat dezinhibat – a condus la o profundă ipocrizie socială resimțită de generațiile tinere, care privesc cu cinism la predicile clericilor despre virtute în timp ce cunosc corupția și imoralitatea din cercurile puterii. Șocul cultural dintre valorile tradițional-islamice promovate oficial și atractivitatea valorilor moderne globale (libertate personală, egalitate de gen, consumerism cultural) a generat în Iran un climat psihologic apăsător: mulți tineri suferă de depresie, se refugiază în consum de droguri (Iranul are, trist, una dintre cele mai ridicate rate de dependență de opiacee din lume) sau într-o sexualitate riscantă și rebelă, ca formă de protest față de normele rigide.

În ansamblu, frustrările sociale se acumulează de ani de zile: poporul vede cum regimul cheltuie fonduri enorme pe aventuri militare externe (susținerea grupărilor proxy în Siria, Liban, Yemen, Gaza) și pe îmbogățirea camarilei, în timp ce acasă spitalele rămân fără medicamente, tinerii fără joburi, iar chiar alimentarea cu apă și electricitate e deficitară din cauza proastei administrări. Astfel, nu e de mirare că orice scânteie – fie ea morală (precum cazul Mahsa Amini) sau economică (precum scumpirea benzinei în 2019 ori prăbușirea monedei în 2025) – poate detona oricând furia populară latentă.

Protestele și (non)opoziția: revolta maselor și vocile înăbușite

În absența unor căi democratice de exprimare a nemulțumirii, strada a devenit arena opoziției în Iran. Din 1999 încoace, aproape fiecare generație și-a avut momentul de revoltă împotriva regimului: de la studenții bătuți în cămine în 1999 pentru că au cerut libertate de exprimare, la mișcarea „Verde” din 2009 când milioane au protestat contra alegerilor furate, până la revoltele difuze din 2017-2018 împotriva scumpirilor și corupției. Fiecare episod a fost întâmpinat cu represiune feroce, dar și cu un curaj tot mai mare din partea societății civile. Apogeul a fost atins în 2022, când revolta declanșată de moartea tinerei Mahsa Amini a evoluat dintr-un protest împotriva obligativității hijab-ului într-o contestare generalizată a regimului. Pentru prima oară, sloganul „Moarte dictatorului!” (vizându-l direct pe Khamenei) a răsunat simultan în zeci de orașe, rostit de femei care își ardeau vălurile, de studenți exasperați, de muncitori greviști și chiar de liceeni. Autoritățile au reușit cu greu să înăbușe revolta din 2022-2023, cu prețul a peste 500 de protestatari uciși și al mii de arestări.

Însă nemulțumirea nu a dispărut, ci a mocnit mai departe, iar în finalul lui 2025 a reizbucnit cu și mai multă forță, alimentată în special de dezastrul economic. La sfârșitul lunii decembrie 2025, un val de greve și proteste spontane a pornit din inima bazarului teheranez – negustorii și micii comercianți au tras obloanele magazinelor și au ieșit în stradă, furioși că rialul s-a prăbușit, prețurile la valută și aur au explodat, iar afacerile lor sunt împinse spre faliment. Rapid, li s-au alăturat mii de cetățeni exasperați de scumpirile generalizate, de inflația galopantă de peste 40% și de insecuritatea economică. Proteste pașnice, dar hotărâte, s-au extins din Teheran în marile orașe precum Isfahan, Shiraz, Tabriz, Mashhad, dar și în regiuni mai mici. Mulțimi de oameni au ocupat piețele, scandând împotriva „managementului dezastruos al economiei” și a liderilor corupți. Un strigăt inedit s-a auzit: “Forțele de ordine, fiți alături de noi!”, semn al speranței protestatarilor că și fiii poporului din poliție sau armată vor simpatiza cu suferința generală.

Pe măsură ce zilele treceau, demonstrațiile au căpătat un caracter tot mai radical anti-regim. În capitală, la Marele Bazar, mulțimile au început să ceară nu doar stabilizarea cursului valutar, ci plecarea dictatorului. Sloganuri de-a dreptul revoluționare au răsunat: “Moarte lui Khamenei!”, “Anul acesta îl dăm jos pe Seyyed Ali!” (numele Liderului Suprem). În provincii precum Kurdistan, Sistan-Balucistan sau chiar insula Qeshm din sud, protestatarii au sfidat direct autoritatea teocratică, scandând “Libertate, libertate!” și arborând steaguri pre-revoluționare (simbolul leului și soarelui, asociat Iranului secular). Într-o scenă devenită virală online, un tânăr manifestant din Teheran s-a așezat în fața unui convoi de motocicliști ai poliției anti-revoltă, blocându-le drumul – o imagine ce a fost comparată cu celebrul „Om din fața tancurilor” de la Tiananmen.

Confruntat cu aceste provocări, regimul a reacționat așa cum o face dintotdeauna: a trimis forțele de securitate să disperseze mulțimile cu gaze lacrimogene și bastoane, apoi – când furia nu s-a potolit – a recurs la gloanțe. În primele zile ale anului 2026, pe măsură ce protestele continuau, în mai multe orașe s-au înregistrat incidente sângeroase: la Hamadan și Lorestan forțele de ordine au tras cu muniție de război asupra protestatarilor, ucigând inclusiv tineri de 15-20 de ani; în Ilam (vestul Iranului), un protest pașnic s-a transformat în carnagiu după ce trupele speciale au deschis focul. Zeci de oameni și-au pierdut viața în doar câteva zile, sute au fost răniți. Cu toate acestea, valul de furie nu s-a stins imediat – ba dimpotrivă, a cuprins noi grupuri: studenții de la marile universități au intrat în grevă și au organizat mitinguri în campusuri, strigând că nu se mai tem de moarte; chiar și unii muncitori din industrii strategice (petrol, transporturi) au amenințat cu greva generală, reamintind de rolul greviștilor în căderea Șahului din 1979.

Într-o încercare de a calma situația, unele figuri din sistem au făcut declarații împăciuitoare – de pildă, președintele Parlamentului a cerut guvernului să asculte doleanțele populației. Însă astfel de gesturi au părut tardive și nesincere pentru protestatari, care nu mai cred de mult în capacitatea regimului de a se reforma din interior. Neîncrederea populară în instituțiile statului este aproape totală, mai ales după ce fiecare rundă de proteste a fost urmată de promisiuni goale de reformă și de noi valuri de represiune.

Un element definitoriu al acestor mișcări de protest este că ele nu au avut, în mod tradițional, lideri clari sau structuri organizatorice – ceea ce le face pe de o parte dificil de anihilat complet (nu există un cap al hidrei pe care regimul să-l taie), dar pe de altă parte le îngreunează transformarea într-o mișcare revoluționară coerentă cu un plan unitar. Opoziția clasică – în sensul de partide politice, lideri de opoziție, sindicate libere – lipsește aproape cu desăvârșire din Iranul postrevoluționar. Toate formațiunile politice ne-agreate de regim au fost interzise demult, personalitățile reformatoare au fost epurate (un fost premier ca Mir Hossein Mousavi sau un cleric liberal ca Mehdi Karroubi, care au îndrăznit să conteste alegerile din 2009, sunt ținuți și acum în arest la domiciliu, reduși la tăcere), iar societatea civilă independentă a fost decapitată sistematic. Practic, opoziția internă organizată a fost anihilată metodic în ultimii 40 de ani. În aceste condiții, vocile disidente s-au refugiat fie pe internet (mulți militanți anonimi folosesc rețelele sociale și canalele de Telegram pentru a mobiliza protestele), fie în exil.

În afara granițelor Iranului, trăiește o diasporă de milioane de oameni, dintre care mulți sunt exilați politici sau copii ai celor alungați de regim. Acolo se află și principalele figuri ale opoziției declarate față de Republica Islamică. Această opoziție în exil este însă divizată și eterogenă: include de la monarhiști ce doresc revenirea la o conducere de tip regal (în frunte cu Reza Pahlavi, fiul ultimului Șah, care deși afirmă că preferă o republică, este în mod clar pivotul nostalgicilor după vechiul regim) până la grupări republicane secular-democrate, activiști de stânga, naționaliști, ba chiar și organizații catalogate drept extremiste sau teroriste de către regim (precum Mujahedinii Poporului – MEK, o grupare de orientare islamo-marxistă care luptă împotriva teocrației de la 1979 încoace). În încercarea de a prezenta un front unit, diverse facțiuni din exil au purtat negocieri și au format coaliții. În 2023, de pildă, câteva grupări au creat alianța „Solidaritatea pentru o Republică Seculară și Democratică în Iran”, iar în februarie 2025, la München, cu ocazia unei conferințe internaționale de securitate, mai multe partide liberale și naționaliste l-au desemnat pe Reza Pahlavi drept lider al unui guvern de tranziție care să preia puterea dacă regimul ayatollahilor ar cădea. Pahlavi a încercat să reasigure pe toată lumea că nu urmărește puterea de dragul puterii și că nu vrea restaurarea monarhiei cu el ca Șah, ci doar să ghideze țara spre alegeri libere și o nouă constituție – practic să fie un moderator al tranziției.

Evenimentele din vara lui 2025 (războiul cu Israelul) și protestele ulterioare au dat un imbold suplimentar exilului. Reza Pahlavi, de exemplu, a declarat în iunie 2025 că „regimul se află în colaps” după ce Khamenei s-ar fi ascuns din cauza conflictului, și i-a îndemnat pe iranieni să se ridice și să recucerească țara. El a prezentat și un plan concret de tranziție pe 100 de zile, în eventualitatea prăbușirii bruște a regimului. De asemenea, a susținut că are deja contacte cu oameni din interiorul establishment-ului iranian (a afirmat că zeci de mii de funcționari și militari ar fi luat legătura cu mișcarea anti-regim pe canale securizate, pregătiți să schimbe tabăra dacă li se garantează o tranziție organizată). La rândul său, Maryam Rajavi, lidera Consiliului Național de Rezistență (brațul politic al MEK), a ținut discursuri în capitale europene (de exemplu la Roma, în iulie 2025) cerând răspicat înlăturarea republicii islamice și înlocuirea ei cu un stat democratic și laic, pledând pentru “a treia cale” – adică nici negociere cu regimul, nici intervenție militară externă, ci schimbare prin voința poporului și rezistență organizată.

Cu toate aceste eforturi, opoziția din exil se confruntă cu provocări serioase. În interiorul Iranului, regimul a reușit până acum să împiedice formarea unei legături directe între protestatarii de acasă și liderii din diaspora. Ayatollahii profită de divergențele opoziției pentru a o discredita – propaganda oficială susține că monarhiștii vor “întoarcerea la dictatura șahului”, că MEK sunt “trădători vânduți occidentalilor care au luptat de partea lui Saddam Hussein contra Iranului” etc. Frica istorică de haos (întipărită după experiența revoluției din 1979 și a războiului cu Irakul) face ca o parte din populație, deși nemulțumită de regim, să ezite în a sprijini deschis un plan de răsturnare a acestuia fără garanții clare despre ce va urma. Cu toate acestea, pe măsură ce criza regimului se adâncește – iar revoltele din 2025-2026 indică un nivel de nemulțumire fără precedent, cu participare extinsă geografic și social – scenariul unei rupturi interne nu mai pare imposibil. Dacă la un moment dat o parte a forțelor armate (de exemplu elemente ale armatei convenționale sau chiar ale IRGC) ar decide să nu mai tragă în oameni și să se alăture cauzei protestatarilor, atunci balanța s-ar putea înclina rapid. Tocmai de aceea, liderii opoziției din exil insistă pe necesitatea de a avea un plan de tranziție și de a menține unitatea teritorială și administrativă a țării în caz de cădere a regimului – pentru a evita repetarea haosului pe care l-au cunoscut țări ca Siria sau Libia. Iranul, subliniază unii analiști, are avantajul unei identități naționale puternice și coerente (bazată pe cultura persană multimilenară și pe granițe istorice clare), ceea ce i-ar putea permite să treacă printr-o schimbare de regim fără să se fragmenteze – spre deosebire de statele arabe create artificial de marile puteri în secolul XX.

Iran versus Arabia Saudită: războiul rece șiiți-suniți

În ecuația complicată a Orientului Mijlociu, două mari puteri se înfruntă de decenii pentru influență: Iranul șiit și Arabia Saudită sunită. Rivalitatea lor este adâncă și are multiple fațete – religioasă, geopolitică, economică. Ambele țări se consideră, într-un fel, lideri ai lumii islamice, însă viziunile lor asupra Islamului și modelului de stat sunt diametral opuse.

Iranul este o republică teocratică revoluționară, născută din răsturnarea unei monarhii seculare (cea a Șahului) și condusă de clericii șiiți sub principiul exportării revoluției islamice. De la Khomeini încoace, regimul de la Teheran s-a poziționat ca un contestatar al ordinii internaționale “imperialiste” și ca un protector al “oprimaților” musulmani, în special al comunităților șiite din țările majoritar sunite. Prin Gardienii Revoluției și forța expediționară Quds, Iranul și-a extins influența în regiune finanțând și înarmând grupări șiite: Hezbollah în Liban, milițiile șiite din Irak și Siria, rebelii Houthi din Yemen, precum și menținând o retorică dură împotriva Israelului, cerând eliberarea Ierusalimului.

Arabia Saudită, în schimb, este o monarhie absolută conservatoare, întemeiată în 1932 pe baza alianței dintre casa regală Saud și clerul wahhabit (o interpretare ultra-conservatoare sunnită a Islamului). Regele saudit poartă titlul de “Protector al celor două Moschei Sfinte” (Mecca și Medina), ceea ce îi conferă un imens prestigiu în lumea musulmană sunnită. Dacă Iranul se legitimează prin revoluție și teocrație, Arabia Saudită își derivă legitimitatea din tradiție și custodia locurilor sfinte. Riadul a privit cu suspiciune și ostilitate ascensiunea regimului șiit la Teheran: în viziunea saudiților, Iranul post-1979 a devenit un agent destabilizator, care incită minoritățile șiite (inclusiv pe cea din estul Arabiei Saudite) la rebeliune, sprijină terorismul și amenință echilibrul regional – mai ales prin potențialul nuclear.

Rivalitatea Iran-Saudi a luat forma unui veritabil război rece regional, cu războaie proxy purtate pe teritoriul altor state:

• În Liban, Iranul sprijină puternic Hezbollah (șiit), în timp ce Arabia Saudită a sprijinit facțiunile sunnite și guvernele pro-occidentale.
• În Siria, Iranul a intervenit militar de partea regimului alawit al lui Bashar al-Assad (un aliat cheie pentru Teheran), trimițând trupe și miliții șiite, în vreme ce Arabia Saudită (alături de alte monarhii sunnite) a finanțat inițial rebeliunea sunnită contra lui Assad.
• În Yemen, Iranul îi susține pe rebelii șiiți Houthi, iar Arabia Saudită a condus o coaliție militară intervenind direct pentru a sprijini guvernul sunnit și a contracara influența iraniană la granița sa sudică.
• În Irak, după căderea lui Saddam Hussein (un lider sunnit laic), Iranul a câștigat enormă influență asupra guvernelor șiite de la Bagdad, spre marea îngrijorare a saudiților care văd Irakul alunecând în orbita Teheranului.

Cei doi rivali reprezintă și modele sociale diferite. Din punct de vedere al libertăților cetățenești, ambele sunt regimuri autoritare care încalcă sistematic drepturile omului, dar o fac în moduri distincte. În Iran, există un ritual electoral și un discurs al “republicii” (chiar dacă golit de conținut democratic), permise de liberă exprimare relativ mai largi până la o limită (uneori există dezbateri publice aprinse, ziare cu opinii reformiste – atâta timp cât nu depășesc “linia roșie” trasată de regim). În Arabia Saudită, până recent orice critică publică era de neconceput – nu există alegeri reale, partidele politice sunt interzise, presa e sub control total, iar disidenții erau pedepsiți exemplar (cazul uciderii jurnalistului Jamal Khashoggi în 2018 a arătat lumii brutalitatea cu care Riadul își tratează opozanții).

Pe plan social, regulile religioase au fost, tradițional, chiar mai stricte în Arabia Saudită decât în Iran: dacă în Iran femeile trebuie să poarte văl, în Arabia Saudită li se impunea chiar abaya neagră (mantia integrală) și li se interzicea să șofeze (până în 2018); segregarea pe sexe în public era completă, iar poliția religioasă (Muttawa) patrula pentru a impune rugăciunea de cinci ori pe zi și închiderea magazinelor în acele momente. Totuși, sub conducerea tânărului prinț moștenitor Mohammed bin Salman (MBS), Arabia Saudită a început un proces paradoxal: liberalizare socială combinată cu autoritarism politic sporit. MBS a slăbit puterea clericilor wahhabi, a desființat poliția religioasă, a permis femeilor să conducă mașini, a deschis țara pentru divertisment (cinematografe, concerte de muzică occidentală, turism) – toate lucruri de neconceput până de curând. În același timp însă, și-a eliminat nemilos rivalii din familie și a închis gura oricărui disident, transformând monarhia saudită într-un regim cvasi-dictatorial centrat pe propria persoană, dar cu o spoială de modernizare economică și socială (planul “Viziunea 2030”).

Iranul, în contrast, a mers invers: s-a înăsprit ideologic și social sub conducerea lui Khamenei și Raisi, reacționând la valul de contestare internă prin și mai multe restricții (de exemplu, după protestele din 2022, nu a cedat în chestiunea hijab-ului, ba dimpotrivă, parlamentul dominat de ultraconservatori a propus legi de pedepsire și mai dură a “imoralității publice”). Astfel, în timp ce în Riad femeile pot acum frecventa stadioane și concerte, în Teheran fetele care dansează pe Instagram sunt arestate și obligate să-și ceară scuze la TV.

Din punct de vedere economic, ambele țări depind masiv de petrol, dar destinul lor recent a fost diferit: Arabia Saudită a rămas principalul exportator de petrol și s-a îmbogățit din creșterea prețului la țiței, acumulând rezerve financiare considerabile pe care încearcă să le investească în diversificare (orașul futurist NEOM, proiecte turistice, etc.); Iranul, sub sancțiuni, a pierdut accesul la piețe și tehnologii, suferind stagnare și inflație. PIB-ul pe cap de locuitor al saudiților este de câteva ori mai mare decât al iranienilor, iar statul saudit oferă populației sale multe facilități (subvenții, locuri bugetare, infrastructură ultramodernă în marile orașe), pe când iranienii se confruntă cu penurii, rețele învechite și un stat asistențial tot mai șubred.

Geopolitic, există totuși semne recente de detensionare punctuală: în 2023, Iranul și Arabia Saudită au căzut de acord – mediate de China – să reia relațiile diplomatice, după o întrerupere de 7 ani. Ambasadele s-au redeschis, iar tonul între Teheran și Riad a devenit mai cordial, cel puțin la suprafață. Motivul a fost pragmatic: ambele părți erau epuizate de conflictul din Yemen (unde s-a ajuns la un armistițiu) și îngrijorate de volatilitatea regională. Totuși, neîncrederea reciprocă rămâne profundă. Iranul și Arabia Saudită continuă să concureze pentru influență în țările vecine (de pildă, în Irakul șiit dar și arab, unde Riadul încearcă să se insereze ca investitor contra influenței iraniene), iar clivajul religios șiiți-suniți rămâne un factor de divizare a Orientului Mijlociu.

Pe termen lung, soarta relației dintre aceste două puteri poate depinde de evoluțiile interne.

Un Iran democratizat și moderat ar putea atenua rivalitatea, dar deocamdată, cu un regim fundamentalist sub presiune, Teheranul tinde să se agațe și mai strâns de identitatea sa șiită-revoluționară pentru a-și justifica existența. În oglindă, monarhia saudită, chiar dacă se modernizează superficial, va continua să folosească amenințarea iraniană ca motiv pentru a-și menține propriul monopol al puterii (argumentând către cetățeni că e nevoie de stabilitate și unitate în fața unui vecin periculos).

Concluzii

Iranul de la începutul anului 2026 se află într-un moment critic, cu multiple crize suprapuse: una internă – un regim teocratic care și-a pierdut legitimitatea în ochii unei mari părți a populației, confruntat cu o mișcare de protest persistentă și disperată; și una externă – o confruntare acută cu dușmani puternici (Israel și SUA) legată de programul nuclear, plus izolarea diplomatică și rivalități regionale. Dictatura ayatollahilor, odată atotputernică, dă semne de oboseală și erodare. Economia e în pragul colapsului, tinerii și oamenii educați își doresc schimbarea sau emigrează în masă, iar până și în eșaloanele de mijloc ale puterii apar fisuri – se vorbește în șoaptă despre succesiunea lui Khamenei (care are peste 86 de ani), un subiect cândva tabu.

Cu toate acestea, nu ar fi prima oară când regimul de la Teheran reușește să supraviețuiască unei furtuni.

Prin combinația de represiune brutală, propagandă ideologică și manevre tactice (inclusiv concesii minore sau diversiuni naționaliste), conducerea iraniană a trecut peste multe episoade dificile în trecut. Aparatul său de securitate rămâne încă fidel, înarmat și gata de orice pentru a-l menține la putere. De asemenea, Iranul mizează pe sprijinul unor aliați ca Rusia și China, care de dragul intereselor proprii îi oferă o supapă economică și diplomatică, atenuând impactul izolării impuse de Occident.

Viitorul rămâne, așadar, incert.

Iranienii de rând se găsesc în situația de a fi descendenții mândri ai vechilor perși, purtători ai unei civilizații strălucite, dar totodată cetățeni captivi ai unei teocrații impuse, care le predică glorie islamică în timp ce îi privează de libertate și prosperitate. În eventualitatea că regimul actual va cădea – fie sub presiunea unei revolte populare victorioase, fie sub greutatea propriilor eșecuri – Iranul are potențialul de a redeveni un pol pozitiv de stabilitate și dezvoltare în regiune, dat fiind resursele sale umane și naturale extraordinare. Ar fi o schimbare de paradigmă majoră: de la un stat paria, izolat și temut, la o națiune reintegrată în comunitatea internațională, eventual chiar un aliat al Occidentului și un contrabalans moderat față de extremismele regionale.

Pentru moment însă, Iranul rămâne un vulcan social și politic care mocnește.

Fiecare zi aduce noi acte de sfidare curajoasă din partea populației și noi acte de brutalitate din partea regimului. Istoria ne arată că dictaturile nu pot rezista la infinit împotriva propriului popor, mai ales când acesta a ajuns la un punct de saturație. Cât timp va mai putea teocrația habotnică de la Teheran să țină capacul pe oală, rămâne de văzut. Cert este că miza depășește granițele Iranului: de rezultatul acestei confruntări depinde echilibrul întregului Orient Mijlociu și, într-o anumită măsură, securitatea globală – fie prin prisma proliferării nucleare, fie a energiei, fie a precedentului pe care îl dă lupta unui popor pentru libertate împotriva tiraniei religioase.