Populismul a fost întotdeauna valuta forte a marilor șmecheri ai politicii. De la tribunii Romei antice până la liderii contemporani, abilitatea de a se prezenta drept ”vocea poporului” a fost o strategie eficientă pentru a câștiga și menține puterea. Această abordare implică promisiuni grandioase, apeluri emoționale și o retorică anti-elitistă, menite să mobilizeze masele și să consolideze autoritatea liderilor.

Ce este populismul și cum funcționează

Populismul este o ideologie „subțire”, centrată în primul rând pe opoziția dintre „poporul virtuos” și o “elită coruptă”. Esența sa constă în a promite mereu salvarea oamenilor de rând («oamenii simpli», «patrioții autentici») de către un lider carismatic, în timp ce demonizează orice instituție sau grup considerat parte a „sistemului” sau „dezgustătoarei clase politice”. Cel mai adesea populismul scoate în față mesaje simpliste și emoționale: „Dacă ne dati puterea, toată lumea va avea de toate”, „Taxe zero”, „Vom readuce românii acasă!”. Aceste propoziții par spre neînțeles soluții miraculoase, dar rareori vin cu un plan concret.

• Oamenii vs. elita: Populiștii descriu lumea în alb și negru – „oamenii buni și cinstiți” versus „elintele corupte și trădătorii poporului”. Politica apare astfel ca o luptă moralizatoare, nu o dezbatere rațională.
• Anti-sistem și direct la oameni: Partidele populiste spun că sunt singurele legitime, pentru că ar reprezenta „voința directă” a oamenilor. Critică cu îndârjire politicienii obișnuiți și instituțiile democratice (parlament, justiție, presă), prezentate ca „îngropători ai visurilor noastre”. Astfel, mitul direct-democrației (referendumuri „conformat voinței populare”) este invocat de fiecare dată când populistul vrea să eludeze legile și contrapele.
• Mesaje emoționale și simple: Populiștii „vorbesc pe limba oamenilor”: își amintesc de vremuri văzute ca „mai bune”, promit revenirea la un trecut idilic („românii munceau, prosperau”), sau la un viitor idilic („o țară-câștigătoare peste noapte”). În realitate însă, politicile populiste tind să ofere iluzii – de exemplu, construirea de fabrici peste noapte sau dublarea pensiilor fără acoperire financiară.
• Lider charismatic: Populismul se ancorează în figura unui lider carismatic, „omul simplu printre oameni”. Acesta apare ca „unul dintre noi”, care înțelege nevoile oamenilor obișnuiți, în contrast cu politicienii tradiționali de la București. Modul lui de a vorbi e direct, agresiv uneori, transmițând senzația că “spune adevărul” pe care alții nu vor sau nu pot să-l spună.
• Medii de propagandă: Folosirea intensă a media (televiziune, radio, rețele sociale) e o altă trăsătură. Prin talk-show-uri sau transmisiuni virale, populistul ajunge direct la electorat. Imaginea acestuia este construită masiv (postări incendiari, clipuri patriotice), iar presa independentă e acuzată că „minte” sau „cenzurează” voința poporului. Dezinformarea devine o armă obișnuită: teorii conspiraționiste despre „statul paralel” sau „străini care vor răul românilor” circulă nestingherit în aceste rețele.

În esență, populismul se bazează pe certitudini simple și pe satisfacerea emoțiilor (frică, mândrie națională, revoltă). Deși pare să pună omul simplu pe primul plan, el creează, de fapt, un scenariu monocrom care ascunde complexitatea reală a problemelor. Paradoxal, era ideal un mecanism rațional care să răspundă exact nevoilor electoratului; populismul preferă scurtături facile.

Populismul interbelic: avântul național-populist

Primele accente populiste în România apar odată cu Partidele Naționale și atragerea maselor țărănești. În perioada interbelică, multe formațiuni vorbesc despre „soarta țăranului” sau „dreptatea socială”, inspirându-se din curente agrariste și naționaliste. Iată câteva cazuri notorii:

• Țărăniștii radicali (agrarieni și naționaliști): Partidul Național Țărănesc (PNȚ) al lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache era inițial moderat, dar frății sale s-au alăturat și membri cu discurs populist mai dur. În 1932, un grup al țărăniștilor (condus de Alexandru Vaida-Voievod) s-a desprins sub numele de Partidul Național Agrar. Aceștia au militat fervent pentru „drepturile țăranilor români”, atacând elita urbană și guvernele considerate elitiste. Ulterior, în 1935, PNA s-a aliat cu guvernatorul naționalist Octavian Goga, formând Partidul Național Creștin. Demagogia lor agrariană – promisiunea de «pământ și dreptate pentru poporul român» – a fost condimentată cu antisemitism și xenofobie, vocabularul populist al vremii stigmatizând minoritățile ca vinovate de problemele țării.
• Corneliu Z. Codreanu și Garda de Fier: Cea mai extremistă manifestare populistă interbelică a fost Mișcarea Legionară, condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Legionarii se prezentau ca un „front al poporului” împotriva „trădătorilor” și „decadentelor” elite politice și culturale. Codreanu cultiva imaginea de „om al poporului” și însuși dansurile ritualice și uniforme evocau străvechea tradiție românească, încercând să atragă țărani și muncitori îndărătnici. Programul Legiunii – „Totul pentru Țară” – suna de-a dreptul populist: propunea să curețe societatea de hoție și viciu, să restaureze „familia țărănească” și să lupte cu «inamicul intern» (evrei, comuniști, francmasoni). Campaniile lor electorale transformau sălile țărănești în tribunale spontane ale „dreptății populare”. Gardistii au ajuns la apogeu în anii 1937–1938, când Goga a devenit prim-ministru într-un guvern minoritar al PNC (la care au aderat și o parte din legionari), deși domnia sa a ținut doar 44 de zile (moment în care au fost promulgate legi împotriva evreilor).
• Octavian Goga: Poet și politician, Goga (1881-1938) a condus guvernul naționalist în 1937–1938. El reprezenta un tip de populism creștin-agrar: promitea „spalarea patriei” de corupție și privilegii, invocând Dumnezeu și apărarea valorilor „autentice românești”. Deși mandatul său a fost scurt, retorica lui Goga era centrată pe ideea că țăranii umili merită mai mult decât politicienii burghezi. În discursuri folosea sloganuri duioase de genul „să ne vindecăm leacul din țara noastră” și pleda pentru „o Românie cu oameni de omenie”, într-un limbaj de lemn dar mult mai puțin rațional decât democrația parlamentaristă. Guvernul Goga a fost anti-minorități și anti-elite, ceea ce îl încadrează direct în categoria populismului interbelic.

În ansamblu, interbelicul românesc a fost condimentat de un populism mai ales de dreapta și agrarist, îmbogățit cu recuzita noilor partide (avere, discurs patriotic, simboluri folklorice) și entuziasmul extremist. Acest populism nu era neapărat democratic; dimpotrivă, demagogii agrarieni sau fasciști promiteau „salvarea poporului” prin metode autoritare, jucându-se cu resentimentele și frustrările țăranului.

Populismul autoritar al regimului Ceaușescu

După instaurarea comunismului, România a trecut printr-o perioadă în care ideologia oficială nu părea să mai lase loc populismului în sensul de partid pluralist. Însă Nicolae Ceaușescu (1965-1989) a reinventat populismul din interiorul regimului de partid unic, sub masca „național-communismului”. Spre deosebire de ceilalți lideri comuniști sovietici, Ceaușescu a cultivat direct legătura cu poporul român:

• A folosit intensiv naționalismul drept legitimizare. S-a autoproclamat „fiul poporului român”, s-a înconjurat de simboluri tradiționale (costum național, portrete ale lui Ștefan cel Mare în birou, sloganuri sacre) și a promovat ideea că România este pe un drum ales de destin, „făurită de sângele străbunilor”. Astfel, urmașul comuniștilor a devenit parcă un fel de conducător carismatic „al tuturor românilor”. Se organizau adesea marșuri, concerte patriotice și manifestații de masă în Piața Muncii, unde mulțimea aplauda frenetic „președintele iubit”.
• A introdus referendumul „consultativ” în Constituție (1965 și, culmea, reintrodus în 2004) ca un soi de legitimitate directă „de la popor”. În realitate, era un miting forțat: rolul era să arate că toată țara l-a votat pe Ceaușescu cu 100%. Astfel, puteau spune că voința poporului singurul ghid al politicii naționale.
• A cultivat discursul „populiștilor autoritari”. Pentru a-și consolida puterea, Ceaușescu a învinuit deseori „dușmanii românilor” – fie «străinii imperialiști», fie «elementele decăzute din Elita Bucureștiului» – de orice eșec. Pe scurt, „poporul” (rural, ieșit din muncă, smerit) era mereu pus în fața unei „elite politice și intelectuale” acuzați că l-au furat și umilit. Economia interbelică era amintită ca „justă și morală”, în timp ce restaurarea capitalismului din Vest era descrisă ca un dezastru imuabil.
• În plan social, comuna și statul „mare” se prezentau ca uniți: de exemplu, se subvenționau alimente de bază și se construiau blocuri, „ca să le fie bine oamenilor”. Aceste măsuri populiste (precum acordarea de lapte gratis copiilor) erau arătate ca dovezi ale grijei regimului „tocmai pentru popor” (desigur, propagandistic). Dar ele stăteau sub influența omului-putere, nu sub control democratic.

Pe scurt, Ceaușescu a amestecat elemente populiste cu autoritarism: îndemna la iubirea de țară și hrăneau cu speranțe de creștere a nivelului de trai, dar făcea totul pentru întărirea cultului personal și a partidului. Deci regimul său e adesea numit „populism autoritar”. După Revoluția din 1989, mulți au comparat inclusiv politica primilor ani postcomunism (Ion Iliescu/FSN) cu un fel de populism „nativ”: Iliescu s-a autointitulat „eliberator”, a spus că fostul regim „a fost rău și trădător”, făcându-se portavoce a „celor mulți” împotriva „prospecților unuia și aceluiași partid” vechi. El a mizat pe amintirea și suferința comunistă colectivă pentru a-și construi legitimitatea.

Populismul după 1989: FSN, PRM, PPDD, AUR

După 1990, România a fost martoră la renașterea unor fenomene populiste, de data aceasta într-un cadru democratic și pluralist. Iată principalele forme preponderente de populism politic, în două decenii de traseu electoral agitat:

• FSN/PSD (Ion Iliescu) – Partidul Salvării Naționale condus de Ion Iliescu a dominat anii de după Revoluție, combinând elemente populiste cu loialitatea față de comunismul trecut. Iliescu s-a prezentat ca „sălbăticilor” (muncitori, țărani sau refugiați) protectorul poporului de „haosul capitalismului” și de „tunurile ultra-liberale”. În campaniile electorale și pe televiziune, a promis locuri de muncă, stabilitate economică și apărarea intereselor românilor de foame. Deși nu a fost demagog cum a fost Corneliu Vadim Tudor, FSN/PSD a folosit un limbaj naționalist moderat și mesaje simpliste – de exemplu, criticarea „traficanților politici” și a „oligarhilor străini” ca dușmani ai poporului. În plus, Iliescu nu a respins nici extinderea ideii de populism în spectrul politic: este cunoscut că în anii 1990 el nu a stârnit demersul de a suprima PRM, permițând astfel extinderea unui discurs naționalist-populist în societate.
• PRM (Corneliu Vadim Tudor) – Partidul România Mare, condus de „poetul conducerii” Ceaușescu, a fost reprezentantul cel mai vizibil al extremei drepte populiste. Vadim Tudor și-a cultivat figura teatrală, acuzând mereu „elitele roșii și maronii” de toate relele. Programul PRM era un compendiu de slogane simpliste: „România pentru români” spunea totul despre economii protecționiste și taxare strictă a străinilor; „calitatea ardeiului și a traiului” era dependentă de îndepărtarea regimurilor străine de la conducere. PRM a speculat anii ’90 criza generală și dezamăgirea după tranziție: a promis relansarea industriei comuniste, pensii de 1.000 de lei pentru toți, și a strigat împotriva „jidanilor” și „străinilor” ca dușmani. În 2000, Vadim Tudor a strâns atât de mulți simpatizanți (inclusiv foști comuniști și țărani flămânzi) încât a intrat în turul doi la alegerile prezidențiale, aproape „bate joc de sistem” practicând un populism exploziv. Mesajul anticorupție și naționalist al PRM a fost considerat toxic de multe ori, aducând acuzații de extremism și ura interetnică.
• Traian Băsescu și PDL – În anii 2004–2014, scena politică oficială s-a învăluit și ea în populism. Partidul Democrat (PD), apoi PDL al lui Traian Băsescu, a preluat strategii populiste din manual: s-a poziționat ca un partid anti-sistem (cronică „corupția PSD, licuricii sfidării, hoții vechi”), cu predilecție anti-corupție. Mesajele electorale erau simple și hardcore: Băsescu promitea să-l „împăie” (literal!) pe hoțul statului, inspirându-se din legenda domnitorului Vlad Țepeș. A instalat referendumuri populiste (numărul de parlamentari redus cu 50%, parlament unicameral) ca să arate că „vocea cetățeanului” e totul. În același timp, PD(PDL) reordona regulile jocului (schimbă legea referendumului, modifică turul electoral) pentru avantaje politice imediate – toate au surâs rhetoricianului demagog. Stilul dur, direct și ostil („prison candidates” – avertizări că adversarii vor ajunge la pușcărie) a atras votanți nemulțumiți de clasa politică tradițională. Rezultatul: populismul nu a rămas doar la anti-PSD, ci a slăbit echilibrul democratic (prin manevre constituționale și presiune media asupra justiției), ilustrând felul în care un lider „populist de dreapta” poate folosi voința populară pentru a-și întări puterea.
• PPDD (Dan Diaconescu) – În 2012–2013, România a avut un episod de populism televizat: Dan Diaconescu, proprietarul postului OTV, a lansat partidul Partidul Poporului – Dan Diaconescu (PPDD). Folosind canalul său TV și carisma de talk-showman, Diaconescu a făcut manevre demagogice de senzație – de exemplu, a apărut la Ministerul Economiei cu 3 milioane de euro în șase sacoșe (suma presupusă a fi dată pentru plata muncitorilor restantieri la Târgoviște), pentru spectacol mediaticreuters.com. A susținut public că va reconstrui imediat industria și că va oferi tinerilor câte 20.000 de euro la început de afacere, „pentru a reface țara”. În campania electorală, PPDD a prins până la 15% din voturi – un scor inexplicabil pentru un partid nou, dar care reflecta furia unor români sărăciți de criză și seduși de promisiunile populiste. În realitate însă, partidul lui Diaconescu s-a prăbușit repede în scandal și datorii (fundalul a fost un caz de spălare de bani și concurs la trucarea alegerilor).
• AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) – Cel mai recent val populist în România vine din partea AUR, partid înființat în 2019. AUR și liderii săi (fostul activist George Simion, Claudiu Târziu ș.a.) au dus populismul pe o turnantă naționalist-conservatoare: au capitalizat protestele cetățenilor față de restricții (pandemie, vaccinare), față de criza de prețuri și față de guvernele clasice. Ideologia AUR e un amestec de patriotism agresiv și conservatorism social: vizează „valorile creștine” și familia tradițională, respinge migrația și „planurile globaliștilor”. Tonul – asemănător mișcării MAGA din SUA – demonizează vocifer orice critic: presa tradională e „dușman”, UE este „ocupanți”, iar statul paralel încă de dinainte era „cel mai mare dușman al poporului”. În alegerile recente (parlamentare 2020, parlamentare 2024 și turul întâi prezidențial 2025), AUR a făcut surpriza intrând în Parlament cu zeci de mandate, iar George Simion a luat cele mai multe voturi în primul tur al prezidențialelor (2025). Valul lui de populism naționalist-electoral a demonstrat că, deși inspirat din Occident și America, fenomenul e înrădăcinat în răni locale și nemulțumiri interne.

Adică, și după 1989 populismul a fost prezent sub mai multe fețe: de la foști comuniști radicalizați, la naționaliști agresivi și chiar escroci cu emisiuni TV. Toți au exploatat credința că o „soluție miraculoasă” există pentru orice problemă. Fie că s-au pretins ambii piloni „anti-corupție” și „pro-români”, fie s-au prezentat ca reînoitori ”chemați” ai democrației, toate aceste partide au folosit exact rețeta populistă: discurs adânc emoțional, promisiuni unice și un inamic comun.

George Simion: populismul ca ambalaj reciclabil

George Simion este, probabil, cea mai reușită formă de populism autohton post-2020 – nu pentru că ar avea un program solid sau o doctrină coerentă, ci tocmai pentru că n-are nimic din toate astea. Simion este populismul pur: oscilează, oportunist, între mesianism popular, naționalism de decor, frustrări colective și influențe externe reciclate cu abilitate.

De unde a apărut?

Biografic, Simion nu vine din vreo pătură a elitei conservatoare sau dintr-o carieră politică solidă. A fost mai degrabă un activist de ocazie, specializat în subiectul Reunirii cu Basarabia, o temă sensibilă și emoțională, cu potențial simbolic uriaș dar fără aplicabilitate reală. Asta i-a oferit inițial notorietate printre tinerii „naționaliști de weekend” și grupuri unioniste, dar nu l-a impus ca lider politic. Timp de mai bine de un deceniu a existat la marginea scenei, cu pancarte, marșuri și interdicții de intrare în Republica Moldova – o utilă aureolă de „persecutat patriotic”.

Ascensiunea sa reală a început odată cu criza identitară a dreptei românești,

pe fondul pandemiei și al exploziei teoriilor conspiraționiste. Simion a intuit o fisură și a sărit direct în ea, fluturând steagul național ca pe o bâtă și înlocuind raționamentul cu sloganuri. A creat AUR – un partid-colaj care n-a fost niciodată despre doctrină, ci despre revoltă. Un melanj de „valorile familiei tradiționale”, „Dumnezeu și neamul”, „jos masca”, „afară cu străinii”, „Europa ne distruge” și „nu ne vindem țara”. Nimic articulat. Totul emoțional. Și totul pe gustul celor foarte puțin pregătiți educațional.

Simion e un lider populist de manual:

• Vorbește direct, fără să spună nimic consistent. Se adresează „românului simplu” cu promisiuni de tip fast-food politic: „case gratuite”, „medicamente românești”, „înapoi la normal”, „prețuri corecte”. Dacă îl întrebi cum, te jignește sau îți spune că „asta vor decide specialiștii noștri după ce câștigăm”.
• Se lipește de orice trend internațional care generează emoție: îl admiră pe Trump, flutură teme anti-UE ca Orban, se pretinde salvatorul suveranității ca Le Pen. Dacă mâine Marine Le Pen ar îmbrățișa energia solară, Simion ar organiza un marș pentru panouri fotovoltaice cu tricolor. Dacă Poilievre din Canada declară că arta contemporană e satanistă, poți paria că peste două zile AUR va cere evaluarea estetică a fondurilor europene pentru artiști.
• Imită limbajul de rețea: hashtaguri, videoclipuri cu fundaluri epice, „transmisiuni live din teren”, reacții teatrale la camere. Totul pentru a părea spontan, autentic, „în priză cu poporul”. În realitate, e un brand construit: de la șapcă și glugă la buzduganul metaforic pe care îl poartă în discurs.

Găunoșenia discursului său nu e un accident. E un instrument.

Simion nu construiește nimic concret pentru că populismul lui trăiește din promisiuni abstracte. Nu trebuie să spui cum – trebuie doar să spui ce vor să audă oamenii. Iar dacă aceștia cer taxe zero și pensii triple, le dai. Dacă peste o lună vor pedeapsă cu moartea pentru hoți, le promiți și asta.

Când a fost întrebat cum va construi cele 1.000.000 de case promise cu 35.000 de euro bucata, a spus că e „un exercițiu de marketing”. Asta e, de fapt, toată politica lui: un exercițiu de ambalare. Nu un proiect. Nu o ideologie. O campanie de vânzare emoțională.

Simion e un produs al haosului democratic

În lipsa unor lideri autentici, apare el – îmbrăcat în costumul simbolic al „românului sătul”. Dar sub hainele patriotismului se află golul: lipsa de conținut, lipsa de plan, lipsa de conștiință. El nu vrea să conducă România. El vrea să fie aplaudat.

Iar în România anului 2025, aplauzele se obțin simplu: promiți că le dai totul și spui că ceilalți le-au luat totul. Între două lozinci și un live cu lacrimi false, George Simion vinde visul cel mai periculos: acela că adevărul e simplu, dușmanul e clar și el e salvatorul.

În realitate, România nu are nevoie de un salvator cu megafon. Are nevoie de lideri care gândesc în nuanțe.
Iar Simion, din păcate, vede doar alb și negru.

Sau, mai exact: alb – poporul, negru – tot restul.

Paralele cu populismul internațional

Populismul românesc nu a apărut în izolare. El reflectă și adaptări ale unor tendințe globale:

În Europa, exemplele nu sunt departe. Pe de o parte avem demagogi de dreapta – Matteo Salvini în Italia („Italieni pentru italieni”), Marine Le Pen în Franța („Francezii înainte de toate”), Victor Orbán în Ungaria (patriotism anti-imigrație), Jarosław Kaczyński în Polonia (demagogie religioasă și anti-imigrație) și chiar Brexit-ul din Marea Britanie (sloganul „Take back control” adresat „oamenilor simpli”) ca formă de populism la scară națională. Liderii români și simpatizanții lor au observat aceste fenomene: discursurile AUR, de exemplu, preiau temele anti-Bruxelles și anti-elită ale dreptei radicale europene. Platformele populiste (magistrale imaginea celui care salvează națiunea), fluturatele steaguri și mobilizarea în piață a crescut odată cu efectele sociale ale pandemiei, un context similar cu restul lumii (Stânga și Dreapta populistă la nivel UE).

În Statele Unite, fenomenul Trump a fost un exemplu orwellian al populismului autohton: slogane ca „Make America Great Again” au fost preluate verbal de unii români („Make Romania Great Again” s-a auzit la rally-urile AUR), iar anti-establishment-ul lui Trump („fake news media”, „deep state”) s-a resimțit și aici în discursul anti-guvern al unor lideri. Chiar și în online, conexiunile dintre susținători ai cauzelor conspiraționiste de la noi și cele din SUA au fost evidente. Jargonul populist american (vorba „oamenilor simpli sunt manipulați”) se găsește acum transpus în română de unii politicieni.

Astfel, sunt multe paralele cu scenele populiste occidentale: globalizarea și rețelele sociale au dus la contaminarea ideilor. România, chiar dacă are particularitățile ei istorice, a importat și populismul mediatizat occidental, adaptându-l. Legăturile culturale (inclusiv prin diaspora) și geopolitice (neîncrederea față de UE sau NATO e promovată de „strânsa tabără populistă” împreună cu Rusia) contribuie la tendința generală: suntem într-o creștere de valuri populiste aliniate la mișcări similare din Vest și Est.

Psihologia și mecanismele populismului

Ce îi face pe oameni să cadă în mrejele populismului? Există câteva mecanisme psihosociale cheie:

• Armonia simplistă: Oamenilor le place certitudinea. Populismul livrează exact asta: dialogul politic devine alb-negru, simplist. De multe ori, alegătorii privesc cu ușurință lumea metaforică populistă, în care „toți hoții sunt în cealaltă tabără” și „noi suntem buni”. Aceasta oferă satisfacția că există un răspuns clar la complexitatea vieții (de exemplu „muncim mai mult, furăm mai puțin” e soluția la corupție).
• Mobilizarea emoțională: Populismul activează emoții primare: frica, furia, mândria. Liderii populisti însămânțează teamă de dușmani (vraja Euronaziștilor, conspirația „globaliștilor”, hoțiile democraților). Promit să rezolve frică față de viitor (locuri de muncă, scăderea prețurilor) și promit răzbunare pe cei ce au provocat suferința („toți vameșii sunt hoți” sau „România e păzită de războinicii poporului”). Prin acest apel la sentiment, populațiile se unesc intens în timpul campaniilor populiste, creând încredere falsă că împreună înfruntă o problemă comună.
• Oamenii simpli și experții răi: Populismul spune clar că doar el cunoaște „voința adevărată a poporului”, sugerând că analiștii economici sau politicienii tradiționali mint și ascund planuri rele. În timpul crizelor (economică, sanitară), oamenii caută răspunsuri rapide. Populistul devine filtru emoțional: el interpretează (uneori) lumea sub forma unui simplu inamic (bancheri, străini, „globaliști”). Aceasta oferă un sentiment de direcție ușor de înțeles, pe când soluțiile reale (reforme structurale, politici fiscale, alianțe complicate) sunt greu de explicat.
• Instrumente media: Mass-media joacă un rol enorm. Populiștii sunt maeștri în folosirea rețelelor de comunicare. Mesajele lor simple și polarizante se răspândesc rapid pe Facebook, YouTube sau televiziuni prietene. Un click pe un video în care liderul atacă jurnaliștii stricăţi poate mobiliza instant sute de share-uri. Diseminarea rapidă a știrilor false (fake news) sau a tezelor exagerate (promisiuni de gunoi de 1 euro pentru pensionari, de exemplu) crește sentimentul de urgență și justifică măsuri radicale. Lumea online creează comunități virtuale de simpatizanți, în care se discută conspirativ și se validează reciproc nemulțumirile.
• Iluzia apartenenței: Populismul oferă membrilor săi și alegătorilor (chiar și temporar) senzația de coeziune și importanță. Dacă ai fotografii de flashmob cu tine alături de grupul lui Simion sau te întâlnești la căminul cultural cu alți „frați români”, simți că ești parte dintr-o „mișcare a poporului”. Această experiență psihologică de apartenență crește motivația de a susține discursul, chiar dacă rațional lucrurile sunt banale. Mesajul „noi putem” este extrem de convingător când vrei validare și identitate.

Răspunsuri simple pentru întrebări extrem de complicate

În linii mari, psihologia populistă prinde pentru că „vindecă” frustrările cu certitudini și emoții puternice. Oamenii primesc iluzia că liderul le înțelege durerea personală, și astfel cred că el poate găsi și rezolva miraculos problemele. Mesajul „populist” (români vs străini, săracii vs bogații, oamenii vs sistemul) este simplu – atrage pe oricine vrea un răspuns simplu. Din păcate, realitatea electorală arată că, după entuziasmul inițial, apar două probleme majore: întărirea polarizării (noi împotriva lor) și deziluzia. Populiștii nu oferă soluții de durată, iar populația poate fi lăsată mai dezgustată decât era înainte.

Aspecte pozitive și negative ale populismului

Populismul e adesea privit ca „maladia democrațiilor”, însă trebuie recunoscut că el captează mai întâi nevoi reale. În parte, poate avea și (ipotetice) părți bune:

• Mobilizarea politică: Unii consideră că populismul activează cetățeni dezamăgiți. Atunci când un politician populist vorbește despre „noi”, te simți parte dintr-o cauză, iar acest lucru poate crește participarea la vot sau protest. În teorie, vocea oamenilor cu venituri mici sau dezavantajați (țărani uitat de stat, muncitori panicăți) primește o platformă.
• Conștientizarea problemelor: Populiștii pot scoate în lumină probleme neglijate de clasa politică obișnuită: corupția endemică, inegalitatea regională, ratele mari de sărăcie, birocratia bulversantă. Propunerile lor extreme (de obicei utopice) forțează dezbaterea publică: chiar dacă proiectul pare nerealist, generează discuții despre cum să remediem inechitățile reale.

Totuși, aceste „avantaje” sunt discutabile. De obicei, dezavantajele populismului sunt mult mai grave:

• Promisiuni nerealiste: Oricât ar striga la microfon că va construi „într-o săptămână autostrăzi pentru toți”, liderul populist rar are un plan realist. După alegeri, promisiunile de campanie rămân prostii electorale. Oamenii își dau seama că „salvatorul” nu a adus nimic concret. Astfel, speranțele populare se sting.
• Polarizare socială: Populismul tinde să dezbine societatea. Când se rostește „cine nu e cu noi, e împotriva poporului”, se creează un climat de „noastră turmă vs. restul lumii”. Minorități și oricine e perceput ca diferit devin țapi ispășitori (de la etnici, la ong-iști, la „cinicii de opinie”). În loc să căutăm soluții comune, ajungem să ne vorbim unul altuia „golan” sau „vândut”. Un studiu local pe tineri, de exemplu, arată că discuțiile offline devin foarte agresive sub influența mesagiilor populiste.
• Subminarea democrației: Populismul, oricât ar susține aparent „vocea poporului”, atacă deseori instituțiile democratice. În România ultimilor 30 de ani, partide populiste au diminuat autoritatea parlamentului (ex. reducând numărul de senatori prin referendum), au încercat să pună justiția sub control politic și să înlocuiască legislația normală cu decizii direct-populare. Când populiștii ajung la putere, sunt tentați să ignore limitele constituționale (vezi tensiunile politice ale anului 2012). În esență, demagogia lipită de putere duce la eroziunea statului de drept, înlocuind echilibrul instituțiilor cu un cult al unui lider.
• Toxicitate socială: În timp, retorica populistă poate „otrăvi” cultura politică. Populismul degenerat promovează intoleranță, pentru că propune soluții «simple» (expulzarea etnicilor, pedepsirea unora ca simbol „pentru toți”). Cineva plin de resentiment poate găsi îndreptățire în discursul populist. Economia politică, solidaritatea și redistribuția – toate devin doar cuvinte, subiecte de manipulare, nu de înțelegere. În plus, polarizarea și ura cusute în șuvița retoricii populiste compromit relațiile sociale și înviorează mișcări extremiste.

Per ansamblu, chiar dacă populismul adună nemulțumiri reale, modul său de a le folosi (inclusiv prin minciuni populare) face ca aceste posibile aspecte pozitive să fie umbrite de efecte sociale și politice grave. Promisiunea de „schimbare rapidă” e, în final, o fațadă – s-a dovedit că, după rata de creștere, vine și căderea în realitate.

Impactul social și cultural al populismului

Populismul lasă amprente profunde nu doar în politică, ci și în societate și cultură. Iată câteva efecte vizibile:

• Divizare socială: Discursul populist transformă vecini și colegi în adversari. O cale de tramvai se umple de steaguri și slogane diferite: „Fraților, ne împărțim în două tabere” pare să fie noul laitmotiv. În familie, în loc de discuții politice raționale se ajunge adesea la exclamații de tipul „Ah, tu mai votezi cu dracii ăia?”, generând neîncredere și resentiment între prieteni. Practic, comunități întregi devin polare: unii susțin «poporul», alții «sistemul». Educația civică rămâne la coadă pentru că populiștii îi încurajează pe oameni să creadă că „adevărul e doar la ei”, iar drepturile și obiceiurile altora sunt „răzbunarea” unei elite răului.
• Revizionism și mitizare: Cultura populară preia narative populiste. Spunem „ceausescuști” ca insultă, chiar dacă mulți încă își amintesc cu nostalgie de becuri pline sau vacanțe la mare garantate. Se vorbește cu entuziasm de „rescrierea istoriei” – repunând nostalgia târziului comunist pe tavă, ca și când „era bună vremurile acelea când făcea statul ce voia poporul”. Se creează mituri naționale noi: lideri populisti devin personaje de legendă locală, discursuri puse pe Internet devin predici citite ca și cum ar fi sfântă scriptură. În același timp, se minimalizează atrocitățile trecutului („da, dar au fost și alții hoți!”), iar memoria colectivă suferă distorsiuni.
• Polarizarea mediatică: În cultură, populismul cere „posturi populiste”. Astfel, pe micile ecrane apar talk-show-uri care cultivă ura și conspirația (de exemplu, dezinformare anti-vaccin sau anti-europeană), iar presa independentă este etichetată „părtinitoare” sau „trădătoare”. Online, algoritmii amplifică mesajele scandaloase: cine distribuie o teorie conspiraționistă primește like-uri și iese în trend, contribuind la formarea unei prăjini de conținut polarizant. În concluzie, cultura media devine un teren de luptă și manufacturare a realității, nu un loc de informare neutru.
• Atitudine anti-elite: Cultural, populismul hrănește reacția anti-intellectual: asistăm la glorificarea cetățeanului nepregătit și discreditarea experților. În societatea noastră apare disprețul față de orice studii politice, pe motiv că „profesorii știu doar să se promoveze”. În curând, administrarea statului este privită ca monotonă, ca „gestionată de mașinării învechite” care nu ascultă glasul țăranului și muncitorului. Așa, respectul pentru instituții și competență scade – după cum se vede în sondaje, tot mai mulți oameni consideră că „orice inginer vine cu minciuni”, în loc să creadă că duce ceva competent guvernul.
• Normalizarea discursului radical: Un efect greu de cuantificat pe loc este că, treptat, ideile extreme devin „uzuale”. Atunci când partidul AUR cere desființarea medicinii moderne, iar altul pune țiganii la coloană, lumea zâmbește amar spunând că „așa e politica, sunt lucruri spuse ca să iasă”.

Toate acestea arată cum populismul nu e doar „un stil de campanie electorală”, ci ajunge să modeleze mentalități. Prin retorică, el influențează cultura populară: devin valabile expresii precum „ne fură de la voi” sau „cine nu-i cu mine e contra mea”. Impactul social este vizibil mai ales în generațiile tinere care cresc cu smartphone-ul: mentalitatea #NoiVoi domină spațiul public, iar dezbaterile se transformă în mesaje de ură sau șoc. Practic, populiștii au creat un mediu cultural și social în care confrontarea se justifică ca parte legitimă a democrației, iar aceasta subminează baza solidarității civice.

Implicații pentru democrație

Tranziția de la mesaj la putere dăunează cel mai grav sistemului democratic:

• Slăbirea instituțiilor reprezentative: Populiștii îi atacă adesea pe parlamentari, magistrați și jurnaliști ca fiind „paraziți” sau „trădători”. Iar când ajung la guvernare, pot modifica regulile după plac. Spre exemplu, referendumurile promovate de Traian Băsescu în 2012 și 2009 au fost considerate de critici drept instrumente populiste de scurtcircuitare a procesului democratic. Prin manipularea legilor electorale și a normelor de participare la vot, un lider populist își poate menține, sub paravan legal, controlul asupra statului chiar și după ce a pierdut majoritatea, așa cum s-a văzut prin invalidarea referendumului de destituire din 2012.
• Concentrarea puterii în execuțiv: Spre deosebire de un joc democratic obișnuit, unde partidele se succed la guvernare și decid în parlament cu opoziția pregătită, populismul tinde să erodeze separarea puterilor. Lideri ca Băsescu sau altitudinile autoritare ale unor președinți de partid au încercat să subordoneze parlamentul propriilor ordine („noii parlamentari sunt numiți cu mulțumirile președintelui”) și să domine justiția (prin procese politice împotriva adversarilor). În democrațiile mature, mecanismele de control și echilibru sunt obligatorii; în schimb, populismul reamintește puterii executive că „poate face orice”.
• Slăbirea statului de drept: Prin sloganuri sau legi alunecoase, populismul politizează justiția și cenzurează presa: „Fii de partea poporului, nu scrie prostii despre popor!”, ar fi cazul de ferma propaganda populistă pentru media. Dacă ministrul justiției e și lider de partid populist, orice procuror sau judecător devine țap ispășitor. Acesta e pericolul real: vorbim de emoții și vote, dar ceea ce rămâne în urmă e încă o generație care nu a mai avut parte de instituții puternice independente.
• Resetarea valorilor democratice: Ultimul efect (și cel mai de durată) este persuasiunea că politica poate fi agresivă, neplăcută și chiar violentă – dacă „poporul” decide asta. Inițiative legate de o lege a poporului sau proteste radicale sunt admise ca normale. Astfel, treptat, se trasează un precedent periculos: o majoritate strigătoare poate justifica orice schimbare (uneori antipopulară). Dacă societatea învață că democrația înseamnă doar strigături în stradă sau vot direct (și nu proceduri consultative sau negocieri), se pierde din vedere procesul de formare a politicilor publice durabile.  

În loc de un final fericit al democrației, de multe ori în caseta laude a populismului „românesc” se poate citi un avertisment: căci istoria ne arată că astfel de valuri înving, dar apoi stagnăm și ne scufundăm într-o criză de încredere. Sistemul democratic devine vulnerabil la abuzul majorității organizate, iar minoritățile sau cei mai slabi devin primele victime ale oricărui demagog la putere.

Reflecții

De la primele mișcări țărănești ale interbelicului până la partidul digitalului de astăzi (AUR), populismul românesc s-a adaptat epocilor, dar a urmat mereu aceeași logică: găsirea unor vinovați simpli și oferirea de soluții simple, pentru a seduce poporul neliniștit. Această formă de politică s-a dovedit captivantă electoral, însă fără soluții reale, fapt pentru care este considerată toxică. Deși poate mobiliza pozitiv cetățeni ignorați de celelalte partide, populismul riscă să rămână doar o „balsamare” temporară: promisiunile îndrăznețe, de genul unei rețete magice, nu rezolvă durabil probleme complexe și adesea le agravează.

O armă la îndemâna oricui

În viața publică românească, discursul populist nu a dispărut niciodată complet: epoca Ceaușescu a înlocuit pluralismul cu sloganuri proprii, în ’90 discursul populist a revenit cu noi actori, iar azi încă observăm noi figuri cu baghetă de salvator.

Adevărata provocare pentru democrație e să primească vocile oamenilor simpli – frământările reale – fără a permite ca acestea să devină doar combustibil pentru despărțiri și iluzii. Populismul continuă să ofere „soluții” facile, însă privit cu detașare, el seamănă mai degrabă cu o pastilă care alină o zi, lăsând ziua următoare la fel de dureroasă. O societate care înțelege acest mecanism, oricât de romantic ar suna, va ști să nu cadă cu capul înainte în capcana unei utopii prea strigătoare.