Judecătoarea care a înțeles că trebuie să dispară: despre cum reforma a devenit insultă

Avem aici o scenă emblematică din teatrul absurd românesc: un politician care pune degetul pe rană și o judecătoare care urlă de durere, convinsă că e persecutată pentru că i se cere să nu se mai pensioneze la 48 de ani cu pensie de CEO.

Nimeni nu vrea dispariția magistraților. Doar a pensiilor indecente.

Confuzia între critică și ură e marca epocii în care privilegiul devine un drept divin. Nu se cere decapitarea justiției, ci reîntoarcerea la simțul realității. Iar când o judecătoare afirmă că toți „trebuie să dispărem” pentru că un premier cere decență, ceva s-a rupt în contractul moral dintre stat și societate.

Drama magistratului pensionat la 48 de ani: ‘Statul mă urăște!’

Judecătoarea Adriana Stoicescu a reacționat emoțional, aproape tragic, la discursul premierului Ilie Bolojan despre pensiile speciale și reforma sistemului judiciar. Postarea ei pe Facebook e un amestec de autoironie și defensivă panicată, dar mai ales un simptom: reflexul unei caste care confundă drepturile cu răsfățul instituționalizat.

Să fim clari. Nimeni nu cere ca magistrații să „dispară”. Nu e o epurare ideologică, nici o vendetă politică. Nu suntem în vremea Inchiziției, ci în anul 2025, într-o țară care nu mai poate susține economic o piramidă de privilegii. Se cere doar un lucru simplu: decență. Iar decența înseamnă să nu te pensionezi la 48 de ani cu o pensie cât venitul net al unei întregi redacții de presă.

„Asta nu mai poate continua” – a anunțat Ilie Bolojan. Și are dreptate.

Ilie Bolojan nu a spus nimic șocant, nimic extrem. A enunțat o realitate: sistemul actual de pensionare pentru magistrați e nesustenabil și imoral. O țară în care un om de 48 de ani iese din câmpul muncii și încasează pe viață 80% dintr-un salariu brut de lux e o țară care își încurajează propria prăbușire.

Adevărul e simplu: nici măcar în țările bogate, sistemele publice nu plătesc pensii egale cu ultimul salariu. Această schemă e o anomalie. Un privilegiu al unui sistem care s-a auto-servit ani la rând, sub acoperirea „independenței justiției”. Dar independența nu înseamnă opulență. Nu înseamnă izolare într-un glob de cristal cu pensii și salarii rupte de restul societății.

Cine confundă reforma cu ura?

Postarea doamnei Stoicescu face parte dintr-o retorică mai veche: când cineva critică sistemul, se simte atacat „statul de drept”. Când cineva cere salarii și pensii echitabile, e acuzat de „ură”. Acest mod de a răspunde la critică e profund manipulativ. E un mod de a închide gura celor care cer corectitudine.

Iar când replica vine cu formula „toți trebuie să dispărem”, se ajunge într-un registru emoțional toxic, în care dezbaterea reală e înlocuită cu teatrul victimizării.

Magistrații – între protecție și izolare

Sigur că magistrații trebuie protejați. Sigur că trebuie să aibă salarii bune, condiții de muncă sigure și garanții legale. Dar nu pot deveni o clasă privilegiată, imună la realitatea economică a țării. Nu pot trăi într-o bulă unde nimeni nu are voie să pună întrebări.

De ani de zile, pensiile speciale macină bugetul. De ani de zile, societatea civilă cere reformă. Doar că de fiecare dată când cineva îndrăznește să pună problema, apare un cor de voci indignate care acuză „ură”. Între timp, restul românilor – inclusiv cei care chiar cară în spate sistemul public – ies la pensie la 65 de ani, cu venituri de subzistență.

Reforma nu e fascism. E necesitate.

Ideea că o reformă a pensiilor speciale ar echivala cu fascismul e un abuz de limbaj. Mai nou, orice încercare de a repara nedreptăți este etichetată drept „atac”. E la modă, inclusiv în Vest, să te declari victimă pentru că ți se cere decență.

Dar realitatea e mai dură decât aceste povești. România nu mai are oameni activi. Între 55 și 65 de ani, aproape jumătate din populație nu muncește. Iar sistemul de pensii se clatină sub povara celor care au găsit portițe să iasă devreme și să încaseze mult. Dacă nu se schimbă nimic, nu va mai avea cine să plătească nimic.

Doamnă judecătoare, reforma nu e despre ură. E despre echitate.

Nu vă cere nimeni să dispăreți. Vi se cere, însă, să acceptați că privilegii de tip feudal nu mai pot fi susținute într-o democrație funcțională. Vi se cere să vă reîntoarceți printre cetățeni, nu deasupra lor.

Evident că nu toți magistrații sunt la fel. Evident că sunt oameni de bun-simț în sistem. Dar e momentul să spunem lucrurilor pe nume: nu mai merge cu pensii la 48 de ani. Nu mai merge cu tăcerea complice. Nu mai merge cu victimizarea pompoasă.

Adevărata demnitate a unui magistrat nu stă în pensie, ci în curajul de a înfrunta realitatea cu luciditate.

Și, dacă se poate, cu simțul proporției.

O ultimă întrebare pentru doamna judecător:

Dacă așa judeci o chestiune de bun-simț, ce drept crezi că mai ai să împarți dreptatea?