Justiția română în 2025: sistemul care te judecă, dar nu se judecă pe sine

Ai impresia că Justiția e oarbă? În România anului 2025, pare mai degrabă că e mioapă, dar ține cu dinții de ochelarii săi de lux. După decenii de reforme „pe hârtie”, răsunătoare declarații despre stat de drept și ieșiri televizate cu mantii, sistemul judiciar românesc a ajuns într-un punct în care nici el nu mai crede în el. Dar asta nu-l împiedică să se apere agresiv, rigid și chiar cinic de orice tentativă de curățenie internă.

De ce nimeni nu mai are încredere, iar corpul magistraturii se apără ca o castă rănită…

În timp ce societatea fierbe, justiția românească stă pe margine și contemplă regulamentul. Iar când e întrebată „de ce nu funcționezi?”, răspunsul vine cu o aroganță nobilă: „Pentru că n-ai tu voie să mă întrebi”.

Statul de drept, pe hârtie, și nedreptatea în practică

România a reușit să bifeze toate jaloanele europene: a înființat instituții, a adoptat coduri noi, a scris strategii anticorupție cu font mare și margini albastre. Dar în miezul acestui decor se află același corp profund refractar la reformă – magistratul român. Fie judecător, fie procuror, acesta își vede adesea profesia ca pe o misiune sfântă, dar o exercită în spatele unui zid opac de autoimunitate.

Sistemul judiciar nu s-a reformat structural niciodată. Doar s-a cosmetizat. Și pentru că nimeni din afară nu are voie să-l critice, iar cei dinăuntru nu au chef, rămâne totul așa cum a fost: o mașină de verdict care dă rateuri, dar cere respect absolut.

Încrederea publică: o coborâre lentă, dar constantă

Toate sondajele din ultimii ani arată același lucru: încrederea în justiție scade, chiar și în rândul celor care altădată o susțineau. De ce?

• Pentru că unele procese durează mai mult decât o carieră politică.
• Pentru că decizii similare au soluții diametral opuse în instanțe diferite.
• Pentru că unii judecători par plictisiți de propria meserie, iar alții prea fascinați de propriul ego.
• Pentru că „greii” scapă, iar „fraierii” plătesc.
• Pentru că, atunci când chiar vrei să te lupți cu sistemul, sistemul îți răspunde cu tăcere administrativă și proceduri absurde.

Impunitatea internă: când judecătorii devin intangibili

România are un Consiliu Superior al Magistraturii (CSM) care ar trebui să vegheze asupra eticii și disciplinei în rândul magistraților. Dar în realitate, CSM-ul este cel mai eficient scut de protecție al sistemului.

Când apare un derapaj, un judecător suspect, o decizie revoltătoare – reacția este lentă, opacă, plină de termeni juridici alambicați și, în final, nepedepsitoare. Practic, CSM-ul judecă rar, condamnă și mai rar, iar când o face, pare mai degrabă obligat de presiunea publică.

În plus, orice critică la adresa Justiției este imediat tratată ca atac la independența magistraților, chiar dacă vine din partea celor afectați de nedreptăți evidente.

Dosare celebre, eșuate lamentabil

Orice român cu memorie activă poate enumera câteva dosare celebre care au sfârșit în ridicol:

• Dosare de mare corupție în care inculpații au fost achitați pe chestiuni procedurale.
• Procese privind crime sau abuzuri polițienești, trântite după ani de tergiversări.
• Procese de retrocedare în care statul pierde mereu, indiferent cine are dreptate.

Aceste exemple nu sunt accidente. Sunt expresia unei culturi instituționale care preferă să nu-și asume riscuri. E mai comod să lași timpul să treacă decât să faci dreptate în mod ferm.

Casta care nu suportă să fie întrebată

Justiția românească a devenit o castă, nu un serviciu public. O castă care are pensii speciale, imunități procedurale, privilegii financiare, dar care refuză orice formă de răspundere personală.

Când apare o întrebare legitimă – „de ce un judecător care a greșit grav nu e sancționat?” – sistemul răspunde: „pentru că așa zice legea”. O lege pe care ei înșiși au interpretat-o, modificat-o sau impus-o prin lobby în Parlament.

Tinerii magistrați: speranță sau prelungirea răului?

Au intrat valuri noi de tineri judecători și procurori, formați la INM. Dar mulți dintre ei intră deja cu mentalitatea de apartenență la o elită juridică, nu cu ideea de a fi în slujba cetățeanului.

Mentalitatea se transmite prin sistem: taci, adaptează-te, nu deranja. Așa se formează noile generații. Reformismul devine un moft idealist.

Când reforma e o glumă proastă

De fiecare dată când vine vorba de „reforma Justiției”, se propun modificări de formă: schimbări în componența CSM, mai multe norme de etică, algoritmi de repartizare aleatorie a dosarelor. Dar niciodată nu se discută despre responsabilitatea reală a magistratului în fața cetățeanului.

Nu există o evaluare clară a performanței, nu există mecanisme de feedback real din partea publicului, nu există transparență în formarea rețelelor de putere din instanțe.

Cum se protejează sistemul

• Prin limbaj tehnic inaccesibil publicului.
• Prin respingerea oricărei forme de audit extern.
• Prin solidaritate de breaslă: colegii nu se „toarnă” între ei.
• Prin influență discretă în Parlament și mass-media.
• Prin victimizare: orice critică este „atac la statul de drept”.

Soluțiile care nu plac nimănui

• Evaluare externă, reală, a instanțelor – cu implicarea societății civile.
• Limitarea drastică a beneficiilor nejustificate (ex: pensiile speciale).
• Crearea unei instanțe speciale pentru erorile judiciare.
• Publicarea integrală a motivărilor într-un limbaj accesibil.
• Separarea clară a activității judiciare de influențele politice, dar și de izolare totală față de cetățean.

Justiția e vie, dar refuză să se privească în oglindă

Justiția românească nu e moartă. Dar e speriată de propria imagine. Trăiește într-un sistem care o protejează, dar o și sufocă. Își dorește respect, dar nu oferă încredere. Își cere dreptul la independență, dar refuză dreptul cetățeanului la explicații.

Iar fără o revoluție reală în interior, nu vom avea niciodată justiție, ci doar o instituție solemnă, decorativă, care se simte ofensată când e întrebată de ce tace.