La 13 ani, cu cuțitul în școală. Ce face România cu minorii care devin un pericol pentru ceilalți?

Un elev de 13 ani a atacat cu un cuțit o profesoară și a rănit un coleg, la Bistrița. Anchetatorii cercetează o posibilă tentativă de omor calificat. Dar agresorul nu poate răspunde penal, pentru că nu a împlinit 14 ani.

Cazul deschide o discuție pe care societatea românească nu o mai poate evita:

Ce facem cu minorii care ajung să considere violența extremă o modalitate de rezolvare a conflictelor?

Și ce instrumente are statul pentru a-i opri înainte să se producă o tragedie?

Un copil de 13 ani, un cuțit și un atac care putea deveni un masacru

Luni dimineață, 19 octombrie, la Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din Bistrița, un elev de clasa a VII-a a intrat în unitatea de învățământ înarmat cu un cuțit.

Potrivit informațiilor prezentate de autorități, acesta căuta un alt elev. Un copil de origine indiană, adoptat de niște localnici.

O profesoară de matematică, în vârstă de 28 de ani, a încercat să îl împiedice să intre în clasă și a fost atacată.

Copiii au intervenit pentru a o apăra. Un elev de 12 ani a fost, la rândul său, rănit.

Profesoara și copilul au ajuns la spital. Poliția a intervenit, iar cazul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud.

Există indicii că agresiunea ar fi fost premeditată. Inspectorul școlar general a relatat că băiatul ar fi publicat mesaje pe TikTok referitoare la pregătirea atacului. Martorii spun că purta cagulă și cască.

Și că pregătise atacul timp de 8 luni.

Dacă aceste informații se confirmă, nu discutăm despre o izbucnire de furie de câteva secunde, ci despre un posibil proces de radicalizare și pregătire a violenței.

La 13 ani poți încerca să omori. Dar nu poți răspunde penal

Aceasta este prima realitate juridică pe care trebuie să o înțelegem.

Articolul 113 din Codul penal stabilește trei praguri:

• Sub 14 ani, minorul nu răspunde penal, indiferent de gravitatea faptei.
• Între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se demonstrează existența discernământului.
• De la 16 ani, răspunde penal potrivit legii, dar beneficiază în continuare de regimul special aplicabil minorilor.

La 13 ani, așadar, nu se pune problema condamnării la închisoare.

Această regulă nu este rezultatul unei indulgențe întâmplătoare. Legiuitorul consideră că un copil sub 14 ani nu are maturitatea necesară pentru a suporta răspunderea penală.

Numai că absența răspunderii penale nu înseamnă absența pericolului.

Un copil poate fi prea mic pentru închisoare și suficient de periculos pentru a ucide.

Iar statul trebuie să poată răspunde ambelor realități.

Mai există case de corecție? Da, dar sistemul este diferit

Instituțiile cunoscute cândva drept case de corecție nu mai funcționează sub această denumire.

În actualul sistem penal există centre educative și centre de detenție, destinate minorilor care răspund penal.

Internarea într-un centru educativ poate dura între unul și trei ani.

În centrele de detenție, regimul este mai restrictiv, cu pază și supraveghere, iar durata internării este, de regulă, între doi și cinci ani. Pentru infracțiuni deosebit de grave, legea permite durate mai mari.

Acolo trebuie să existe școlarizare, pregătire profesională și programe de reintegrare socială.

Dar există o limită esențială:

aceste măsuri educative penale nu pot fi aplicate copilului de 13 ani de la Bistrița.

Pentru el funcționează un alt sistem, cel al protecției copilului.

Ce se întâmplă cu un minor care nu răspunde penal?

Potrivit Legii 272/2004, în asemenea cazuri intervine Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Aceasta evaluează copilul, mediul familial, gravitatea faptei și riscul repetării comportamentului violent.

Se pot dispune măsuri de supraveghere specializată, însoțite de obligații privind școala, consilierea psihologică, tratamentul sau interdicția de a frecventa anumite locuri.

Dacă fapta prezintă un grad ridicat de pericol social, legea permite plasarea minorului, pentru o perioadă determinată, într-un serviciu rezidențial specializat.

Nu este o condamnare penală și nici internare automată într-un centru de detenție.

Decizia este luată de comisia pentru protecția copilului sau de instanță, în condițiile prevăzute de lege.

Părinții au, de asemenea, obligația de a participa la programe de consiliere psihologică.

Așadar, statul are instrumente juridice pentru a interveni.

Întrebarea este dacă are suficiente instituții specializate, personal calificat și mecanisme de supraveghere pentru a le aplica eficient.

Cine îl protejează pe următorul copil?

Aici începe problema fundamentală.

Discutăm enorm despre drepturile minorului agresor. Și trebuie să le respectăm.

Dar copilul care a intervenit pentru a-și apăra profesoara are și el drepturi.

La fel, profesoara care a încercat să-și protejeze elevii. La fel, copiii care au asistat îngroziți la atac.

Un sistem echilibrat trebuie să urmărească recuperarea agresorului fără să transforme siguranța celorlalți într-o preocupare secundară.

Pentru un minor care a demonstrat un risc grav de violență, întoarcerea imediată într-un mediu școlar obișnuit, fără o evaluare serioasă și măsuri de protecție, nu poate fi considerată o soluție responsabilă.

Nu orice copil violent este bolnav psihic

Ar fi comod să explicăm asemenea atacuri printr-un diagnostic psihiatric.

Dar violența gravă nu înseamnă automat boală psihică.

Uneori intervine radicalizarea ideologică. Alteori, conflictele personale, fascinația pentru violență, izolarea socială sau acumularea unor frustrări.

Fiecare ipoteză trebuie verificată individual.

În cazul de la Bistrița, informațiile despre posibila premeditare și motivația religioasă fac necesară inclusiv analiza mediului online în care copilul s-a format.

Nu pentru a găsi o explicație universală, ci pentru a înțelege dacă existau semnale de avertizare care puteau fi observate înaintea atacului.

Nu pedeapsa exemplară lipsește, ci intervenția înainte de tragedie

Este legitim să ne întrebăm dacă actualele instituții de protecție a minorilor sunt adecvate pentru cazurile de violență extremă.

Ar fi nevoie de evaluări multidisciplinare obligatorii, servicii rezidențiale cu supraveghere reală pentru cazurile grave, intervenții psihologice specializate și proceduri clare de reintegrare.

Nu simpla mutare a copilului într-o altă școală.

Nu câteva ședințe formale de consiliere.

Nu un dosar administrativ închis pentru că s-au completat toate rubricile.

Și, mai ales, trebuie stabilit dacă școala, familia sau alte instituții au cunoscut eventualele amenințări înaintea atacului.

Un copil poate avea 13 ani. Victima lui poate să nu mai apuce 14

Aceasta este contradicția dureroasă pe care cazul de la Bistrița o aduce în prim-plan.

Legea protejează copilul care nu are maturitatea necesară pentru a fi considerat responsabil penal. Este un principiu justificat.

Dar protecția juridică nu trebuie confundată cu libertatea de a pune în pericol viețile altora.

Societatea are obligația de a încerca să recupereze un copil violent. Dar are, în egală măsură, obligația de a-l împiedica să facă alte victime.

Iar maturitatea unui stat se măsoară și prin capacitatea de a îndeplini simultan aceste două obligații.

Nu este suficient să constatăm că agresorul are numai 13 ani.

Trebuie să știm ce facem cu el începând de mâine.