Lecțiile din 1929, avertisment pentru prezent. Ce ne mai poate învăța Marea Criză financiară

Andrew Ross Sorkin, jurnalist al publicației New York Times și autorul volumului „Too Big to Fail”, care a documentat prăbușirea financiară din 2008, revine acum cu o analiză amplă asupra Marii Crize din 1929.

Marea Criză din SUA

Noul său volum, intitulat „1929”, este rezultatul a opt ani de muncă și se bazează pe documente bancare, jurnale nepublicate și deliberări necunoscute până acum ale Federal Reserve Bank din New York.

„Este povestea detaliată a unei zile negre de octombrie, dar mai ales un semnal pentru vremurile noastre”, explică Sorkin, citat de publicaţia Puterea Financiară.

El observă dinamica febrilă a piețelor actuale, în special în sectoarele crypto și ale inteligenței artificiale, și sugerează că istoria riscă să se repete.

Ascensiunea spectaculoasă a bursei și căderea inevitabilă

Înaintea prăbușirii, bursa americană crescuse cu aproape 500% între 1921 și 1929. O creștere alimentată de optimism, dar și de o avalanșă de credite. Când bula s-a spart, lanțul fragil al împrumuturilor s-a destrămat complet.

„Băncile americane acordaseră împrumuturi uriașe firmelor de brokeraj, care la rândul lor dădeau bani investitorilor entuziaști. A fost un castel de cărți de joc care s-a prăbușit sub propria greutate”, scrie The New York Times.

Sorkin reconstruiește aproape oră cu oră acele momente de haos. Dintre figurile centrale, se remarcă Thomas Lamont, director interimar al J.P. Morgan, și Charles „Sunshine Charlie” Mitchell, șeful National City Bank. Cei doi erau mai mult decât bancheri, erau vedete ale lumii financiare, apropiate de puterea politică.

Când piețele au început să se prăbușească, Lamont a condus un consorțiu de bănci care a cheltuit sute de milioane pentru a salva piața. Efortul a fost zadarnic. Micii investitori au pierdut totul, iar Marea Depresiune s-a întins până la intrarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial.

Festivalul lăcomiei și sfârșitul unei epoci

Anii ’20 au fost o epocă a exceselor. Bancherii trăiau în lux, frecventau petreceri extravagante, cochetau cu politicul și uneori chiar cu regimurile autoritare. Fluctuațiile prețurilor nu mai aveau legătură cu logica pieței, ci cu influența și puterea.

„Nu există nicio lege a naturii care să transforme lăcomia în progres”, notează Sorkin. Când s-a declanșat vârtejul vânzărilor masive, nimeni nu a mai putut opri prăbușirea. În 1933, Legea Glass-Steagall a separat activitățile băncilor comerciale de cele de investiții, remodelând sistemul financiar american.

Personaje istorice care revin la viață

Deși majoritatea protagoniștilor au murit de zeci de ani, Sorkin reușește să le redea viața printr-un stil alert și o cercetare minuțioasă. Printre figuri apar Hjalmar Schacht, șeful Reichsbank, și Winston Churchill, care se afla la New York în „Marțea Neagră”.

„Combinația dintre documentare riguroasă și ritm narativ face ca personajele să pară surprinzător de actuale”, scrie The Economist.

Paralele cu prezentul

Cititorii sunt invitați să observe singuri asemănările dintre 1929 și 2025. Atunci, creditul de consum scăpase de sub control, iar investițiile la bursă deveniseră un fenomen de masă. Astăzi, datoriile de tip „margin debt” ating din nou niveluri record, iar piața pare condusă de aceeași euforie.

„Exuberanța din timpul boomului, panica din timpul prăbușirii și iluziile decidenților din 1929 le vor părea familiare observatorilor de azi”, comentează The Economist.

Winston Churchill surprindea perfect natura sistemului financiar american: „Această mașinărie nu este construită pentru a preveni crizele, ci pentru a le supraviețui.”