Legalizăm prostituția sau legalizăm ipocrizia? România, între „zona neagră” și statul care vrea să pară adult

Discuția a explodat din nou pentru că a apărut, iarăși, exact ingredientul care aprinde România: un proiect de lege care încearcă să scoată prostituția din subsol și s-o bage în lumină, cu reguli, controale, autorizații și bani la buget. Inițiatorii spun: „fenomenul există, e în zona neagră, sub rețele, fără protecție sanitară și juridică, trebuie control”. Criticii răspund: „o cosmetizare care nu rezolvă traficul, mai ales pe cel cu minori”. Biserica, previzibil, intră cu verdict moral: nu e compatibil cu demnitatea umană. Și uite-așa, toată lumea are câte un adevăr, iar problema rămâne aceeași: ce faci, practic, cu realitatea?

Care e situația acum: România nu „permite”, dar nici nu „învinge”

În prezent, prostituția la noi nu e tratată ca o ocupație legală, ci ca un fenomen sancționat contravențional (pe scurt: amendă, hârtii, alergătură, rușine publică). În schimb, proxenetismul rămâne infracțiune – adică exact zona de „băieți deștepți” care fac bani din exploatarea altora. Cu alte cuvinte: statul se comportă ca un portar nervos care îi ceartă pe cei mai vulnerabili, dar se chinuie să-i prindă pe cei care trag sforile.

Ce promite proiectul: control, sănătate, fiscalizare, reguli de amplasare

Propunerea nouă merge pe ideea de reglementare: activitatea ar urma să fie practicată doar de adulți, voluntar, cu autorizare și cu controale medicale periodice. Se vorbește și despre reguli clare de amplasare (distanțe față de școli, parcuri, lăcașuri de cult), plus condiții privind spațiile (inclusiv avize sanitare). Pe scurt: un cadru care spune „există, deci o punem sub lupă”.

E atractiv pentru un stat care are două mari obsesii: sănătatea publică și colectarea de taxe. Și, sincer, are logică: când ceva se întâmplă oricum, în mii de apartamente și hoteluri, întrebarea e dacă preferi să-l ai în beznă sau într-o zonă controlabilă.

Unde e miezul scandalului: „protecție” sau „magnet pentru trafic”?

Aici se rupe filmul în două, iar fiecare tabără are argumente grele.

Tabăra „reglementare” spune:

• dacă e legal și controlat, persoanele devin mai puțin dependente de interlopi;

• poliția și justiția au instrumente mai clare să detecteze exploatarea;

• controalele medicale reduc riscurile de sănătate publică;

• fiscalizarea scoate bani din economia subterană și reduce șantajul.

Tabăra „împotrivă” spune:

• legalizarea poate crește piața, deci crește și „materia primă” pentru exploatare;

• traficul nu dispare, doar se mută, se adaptează, se rafinează;

• România are deja o problemă uriașă cu traficul de persoane, inclusiv cu minori, iar statul n-a dovedit că poate controla ce e ilegal – de ce ar controla ce devine legal?

• în practică, „voluntar” e adesea un cuvânt frumos pus peste sărăcie, constrângere, dependențe, datorii.

Adevărul crud: dacă ai instituții puternice, reglementarea poate reduce răul. Dacă ai instituții slabe și corupte, reglementarea poate deveni o ștampilă care spală murdăria și o face „conformă”.

România reală: poliția, birocrația și riscul de „șpagă cu bon fiscal”

Să nu ne mințim: la noi, orice sistem cu autorizații, controale, avize și „acord de funcționare” poate crea rapid un ecosistem perfect pentru șmen. Dacă mâine ai nevoie de „dosar”, „aviz”, „control”, „recontrol”, apar imediat și băieții care „te ajută”. Iar dacă persoanele sunt vulnerabile, presiunea e și mai mare. Reglementarea bună pe hârtie poate deveni, în practică, o taxă informală pe disperare.

De aceea, discuția serioasă nu e „legalizăm sau nu”. Discuția serioasă e: avem capacitatea de a reglementa fără să transformăm totul într-o fabrică de șpăgi și protecții?

Morala și religia: argument legitim, dar insuficient ca politică publică

Biserica se opune din motive de principiu, iar asta nu e surprinzător. Doar că statul nu poate guverna exclusiv cu principii morale, fiindcă statul are obligația să reducă răul concret, nu să scrie poezii despre virtute. Morala poate spune „nu e bine”. Politica publică trebuie să răspundă și la „bun, și ce facem mâine dimineață, când fenomenul există totuși?”

Feminismul se împarte în două, și e normal

Și aici e o zonă unde lumea se ceartă aprig:

• Unii spun: „corpul e al tău, ai dreptul să alegi; reglementarea înseamnă drepturi, siguranță, ieșire din abuz”.

• Alții spun: „nu e libertate, e exploatare; piața asta se hrănește din inegalitate; legalizarea normalizează cumpărarea accesului la corp”.

Ambele pot avea dreptate, în funcție de situația concretă. De aceea, o lege inteligentă ar trebui să includă masiv și partea de ieșire: consiliere, alternative, locuire, reconversie profesională, protecție reală pentru cei care vor să iasă din cerc.

Trei modele mari, o întrebare simplă: pe cine lovești?

În Europa există, grosier, trei direcții:

• legalizare/reglementare (licențe, controale, zone);

• decriminalizare (nu penalizezi persoana care practică, dar lovești proxenetismul și exploatarea);

• modelul nordic (nu pedepsești persoana, pedepsești cumpărătorul, ca să tai cererea).

Fiecare model are efecte secundare. România trebuie să decidă ce vrea să „lovească” în primul rând: oferta, cererea, sau rețelele. Dacă lovești greșit, ajungi să pedepsești tot victimele și să-i lași pe profitori să se replieze.

Ce ar însemna un proiect făcut cu cap, nu cu PR

Dacă tot intrăm în subiect, atunci un pachet serios ar trebui să aibă, pe lângă autorizări și controale, și lucrurile pe care nimeni nu le pune pe afiș:

• mecanisme anti-trafic reale (screening, verificări, colaborare internațională);

• protecție pentru victime și martori, rapid și fără umilințe;

• controale făcute de instituții curate, cu trasabilitate, nu „după ureche”;

• programe sociale de ieșire din prostituție (nu doar „ai dreptul să rămâi”);

• sancțiuni dure pentru proxenetism și pentru exploatarea vulnerabililor;

• educație și prevenție (fiindcă fără asta, totul e cârpeală).

Întrebarea nu e „suntem pro sau contra”, ci „suntem capabili?”

România se uită la prostituție ca la o problemă morală, dar e și o problemă de sănătate publică, de crimă organizată, de sărăcie și de instituții. Poți să o reglementezi și să reduci răul – sau poți să o „reglementezi” și să inventezi încă o piață de ștampile, controale mimate și protecții.

Adevărul e că prostituția există indiferent ce spunem noi la televizor. Diferența e dacă vrem un stat care se preface scandalizat, dar nu controlează nimic, sau un stat care își asumă să controleze cu adevărat. Iar asumarea reală doare: înseamnă poliție curată, justiție eficientă, protecție pentru vulnerabili și război pe bune cu rețelele. Fără astea, orice lege riscă să fie doar o nouă fațadă peste aceeași mizerie.