Legionarizarea BOR: „episcopii legionaroizi” devin o problemă de siguranță națională

Când spui că în Biserica Ortodoxă Română există „episcopi legionaroizi” și că situația de azi e mai gravă decât în anii ’20–’30, nu mai vorbești despre o simplă derapare de limbaj. Vorbești despre o bombă cu ceas plasată fix în centrul instituției care pretinde că ține loc de busolă morală pentru o națiune întreagă. Iar dacă omul care spune asta nu e un exaltat de pe Facebook, ci un tip cu pedigree intelectual și experiență politică, atunci e cazul să nu mai ridicăm din umeri.

Ce spune, de fapt, Paleologu

În interviuri recente, Theodor Paleologu pune degetul exact pe rană: în interiorul BOR există ierarhi pe care îi numește „legionaroizi” și vorbește despre o atmosferă în care extremismul de dreapta câștigă teren. Mai adaugă ceva foarte greu: apreciază că „situația de acum e mai gravă decât în perioada interbelică” în privința legăturii Bisericii cu extrema dreaptă, pentru că atunci Sinodul, ca organism colectiv, nu era sedus masiv de Mișcarea Legionară, pe când azi „o mare parte din Sinod” ar simpatiza un partid radical naționalist.

„Din perspectiva mea, situația e mai gravă decât în anii 20-30, pentru că în anii 20-30 erau foarte puțini episcopi, vreo doi, care aveau o anumită simpatie pentru Mișcarea Legionară. Restul Sfântului Sinod era ostil Mișcării Legionare. În zilele noastre nu mai e așa. E un număr semnificativ de episcopi care sunt de partea extremistă, în mod absolut evident. Știți cum e extrema dreaptă românească – este ca un pepene. Adică pe dinafară vedem verdele legionar, iar înăuntru e foarte mult ceaușism. E acest amestec între ceaușism și legionarism, antonescianism, vadimism, toate lucrurile astea la un loc”, a declarat Theodor Paleologu.

Nu e primul lui avertisment.

De ani buni critică așa-numita „franjură nebună” din BOR – oameni pentru care masca sanitară era semnul Antihristului, pentru care știința e dușman, iar conspirațiile, noul Crez. Spunea, plastic, că aceste derapaje sunt „un cancer care roade măruntaiele Bisericii” și că ierarhia greșește grav când le tolerează din comoditate sau lașitate.

Acum însă nu mai vorbește doar despre preoți marginali, ci despre episcopi și tendințe la vârful ierarhiei. Asta schimbă radical miza.

Ce înseamnă „legionaroid” în 2025

Nu trăim în 1937, nu defilează nimeni oficial cu cămașa verde prin centrul Bucureștiului. Legionarismul de azi nu mai arată ca în pozele de arhivă – dar poate fi la fel de toxic.

„Legionaroid” înseamnă:

• amestec de naționalism mistic, ortodoxism agresiv și cult al sacrificiului;
• idealizarea Mișcării Legionare ca „mişcare de regenerare morală”, cu glisări blânde peste antisemitism și fascism;
• ostilitate viscerală față de UE, NATO, democrația liberală, drepturile omului, tot ce miroase a Occident;
• disponibilitatea de a transforma Biserica în vehicul politic – nu discret, ci ostentativ.

Cu alte cuvinte, nu mai avem doar preoți care spun prostii la predică. Avem ierarhi care cochetează cu proiectul unei Românii „curățate” de tot ce nu încap în schema lor: minorități, pluralism, feminism, drepturi civile, critică rațională.

Când astfel de oameni ajung să binecuvânteze un anumit tip de discurs politic, Biserica încetează să mai fie spațiu de refugiu spiritual și devine platformă ideologică.

De ce spune Paleologu că e mai grav decât în interbelic

Istoricii serioși au arătat că, în perioada interbelică, relația BOR–Legiune a fost ambiguă: au existat ierarhi apropiați de legionari, dar Sinodul, ca instituție, n-a îmbrățișat oficial mișcarea. Biserica promova oricum un naționalism propriu, dar nu s-a contopit formal cu partidul fascist.

Acum lucrurile sunt mai perfide.

Nu mai avem un partid legionar declarat, ci o serie de formațiuni extremiste care reciclează, sub alt nume, teme legionare:

• România „profund creștină” atacată de „globaliști”;
• „trădătorii de neam și de țară” din instituțiile statului;
• exaltarea martiriului, a violenței simbolice, a purificării naționale;
• un discurs tot mai relaxat față de Rusia lui Putin, privită ca bastion al „valorilor tradiționale”.

Când un număr important de episcopi simpatizează această zonă, când un partid radical e tratat ca „partener de dialog” și nu ca alarmă, atunci da: situația actuală poate fi mai gravă decât interbelicul. Pentru că instituția care ar trebui să pună frână devine, încet-încet, accelerator.

Canonizări, nostalgii și spălarea trecutului

Pe lângă simpatiile politice de azi, mai avem un front discret: revizuirea trecutului.

În ultimele decenii au apărut presiuni pentru canonizarea unor clerici cu biografii complicate – unii având legături, directe sau indirecte, cu Mișcarea Legionară. Institutul pentru Studierea Holocaustului a criticat public astfel de propuneri, tocmai pentru că riscă să spele, prin aureolă, episoadele de colaboraționism cu fascismul.

Sigur, nu orice preot are aceeași biografie, nu oricine a fost închisoare politică a fost și legionar. Problema nu este cercetarea istorică onestă, ci tendința de albire selectivă: scoatem în față suferința din gulag, dar trecem cu vederea simpatia pentru antisemitismul anilor ’30; vorbim despre credință, tăcem despre ideologia totalitară.

Această cosmetizare retroactive creează un teren fertil pentru un mesaj foarte periculos: „Legiunea n-a fost chiar atât de rea, a fost doar un curent curat, creștin, anticomunist”. De aici până la reabilitarea ei simbolică nu mai e foarte mult.

De ce e extrem de periculos pentru BOR și pentru societate

1. Pentru BOR, e sinucidere lentă
   O Biserică aliniată cu o extremă politică își taie singură jumătate din credibilitate. Cum mai poți fi „păstor de neam” când devii purtător de mesaj pentru un partid care împarte românii în „buni” și „trădători”?
   Când tolerezi retorica antisemită, homofobă, anti-occidentală, nu mai aperi credința, ci transformi altarul în tribună.
2. Pentru societate, e risc de radicalizare accelerată
   În România, BOR este de departe cea mai influentă instituție simbolică. Dacă această influență se pune la dispoziția unui proiect legionaroid, rezultatul e simplu:

• crește intoleranța;
• scad reflexele democratice;
• se deschid uși largi pentru propagandă rusească, care abia așteaptă un cal troian „ortodox” prin care să lovească în UE și NATO.

3. Pentru memoria istorică, e o nouă trădare
   România a plătit scump pentru fascismul ei. Nu atât ca Germania, dar destul cât să nu ne mai permitem luxul amneziei. Iar BOR, ca instituție, are deja o istorie ambiguă în raport cu Legiunea, cu momente luminoase și episoade rușinoase. Să repeți aceleași reflexe la aproape un secol distanță nu mai e naivitate; e complicitate.

De ce contează că avertismentul vine din interiorul zonei conservative

Paleologu nu e un progresist radical, nu e vreun activist „woke” care să fie ignorat ușor de reflexele conservatoare. E, dacă vrei, „de-al casei”: catehizat, crescut în tradiția ortodoxă, atașat cultural de BOR. Tocmai de aceea cuvintele lui cântăresc mult mai greu decât o mie de critici seculare.

Când unul dintre intelectualii conservatori spune că în BOR există „episcopi legionaroizi”, că extremismul „a cucerit aproape” instituția și că tăcerea Patriarhiei întreține deriva, nu mai poți ridica simplu din umeri și să spui: „iar ne atacă progresiștii”.

Acesta e, poate, cel mai important aspect: critica vine din interiorul familiei de valori pe care BOR pretinde că o reprezintă. Iar familia nu poate fi redusă la câțiva agitatori cu icoana într-o mână și salutul legionar în cealaltă.

Ce ar avea de făcut BOR, dacă ar vrea cu adevărat să oprească legionarizarea

Nu e complicat teoretic, e doar greu politic:

• să spună clar, în termeni teologici și morali, că fascismul și legionarismul sunt incompatibile cu Evanghelia;
• să sancționeze public ierarhii și preoții care flirtează cu discursul extremist;
• să pună accent pe educație teologică serioasă, nu pe producție de diplome și predici conspiraționiste;
• să se poziționeze limpede pro-european și pro-democratic, fără „șmecheria” discursului dublu: altceva la Bruxelles, altceva la hram.

Altfel, „legionaroizii” vor continua să se insinueze sub sutane, iar Biserica va descoperi prea târziu că și-a pierdut credibilitatea reală, păstrând doar decorul.

Altarul se apropie prea mult de tribună

Pericolul nu e că un partid exotic își caută legitimitate la umbra Bisericii. Asta s-a întâmplat mereu. Pericolul adevărat este invers: ca Biserica să înceapă să-și caute viitorul la umbra unui extremism care promite putere, influență și mase mobilizate.

În clipa în care altarul se transformă în prelungire a tribunei, nu se „salvează neamul”, ci se pierde orice șansă de însănătoșire morală. Iar atunci nu mai vorbim doar despre un derapaj teologic, ci despre o problemă de siguranță națională cu icoană în față.