Luciditatea majorității – testul Bolojan și tentația „oalelor cu carne”

După mai bine de trei decenii de la Apel către lichele, Gabriel Liiceanu revine cu o altă chemare, la fel de radicală în esență: „luciditatea majorității cetățenilor români”. Nu mai e vorba doar de delimitarea morală dintre bine și rău, cum era în 1990, ci de o alegere colectivă între luciditate și inerție, între curajul de a traversa un pustiu și tentația de a rămâne captivi în confortul aparent al corupției și al compromisului.

Un nou apel către conștiința publică

„E o șansă pe care poate nu o vom mai avea vreodată”, scrie Liiceanu, plasând România într-un moment de răscruce. Și în centrul acestei ecuații se află un nume: Ilie Bolojan, prim-ministrul venit din Bihor, omul care a transformat Oradea în ceea ce mulți numesc astăzi „orașul occidental” al României.

„Prim-ministrul contabil”

Una dintre criticile frecvente la adresa lui Bolojan e că ar fi doar un „prim-ministru contabil”. Liiceanu răspunde frontal: și ce dacă? Contabilitatea e fundamentul oricărei administrații sănătoase. Egiptenii din vremea faraonilor își numărau recoltele și vitele pentru a nu muri de foame. Civilizațiile rezistă doar atunci când respectă cifra, ordinea, socoteala.

România a fost, în ultimele decenii, exact opusul: o țară care a disprețuit contabilitatea, preferând improvizația și jaful. În acest context, faptul că Bolojan pune cifrele pe masă și le tratează ca pe un act sacru nu e o limitare, ci o virtute.

Dar adevărata miză nu e să rămână la nivel de contabil, ci să transforme cifrele în infrastructură, spitale, școli, locuri de muncă. Și aici bilanțul lui din Oradea și Bihor devine argumentul principal: zece ani de administrație în care lucrurile s-au văzut cu ochiul liber.

Experimentul Oradea și întrebarea multiplicării

Liiceanu propune un exercițiu simplu: luați harta României și comparați cele 41 de reședințe de județ. Oradea se detașează: oraș modern, curat, reabilitat, cu infrastructură funcțională și cu o administrație locală care a absorbit fonduri europene fără a le transforma în buzunare private.

Întrebarea e firească: de ce doar acolo? De ce nu și în alte județe? Ce ar însemna să multiplici „modelul Oradea” de 40 de ori? Și de ce, după atâtea guvernări de carton, apare acum un premier care poate proba prin rezultate, nu doar prin promisiuni?

Testul uman

Dincolo de cifre, Liiceanu vorbește despre un alt test, mai greu: cel uman. Politicienii români ne-au obișnuit cu minciuna, contorsionismul, zâmbetul fals și frazele goale. Bolojan, spune el, are curajul de a spune adevărul chiar și atunci când e dur.

Un exemplu: în discuțiile cu profesorii, ministrul Învățământului a afirmat că „nu s-au tăiat salariile”. Discurs politicianist, menit să calmeze spiritele. Bolojan a spus altceva: „Nu s-au tăiat salariile, dar e adevărat, foarte corect și cinstit, că se muncește mai mult la clasă cu aceiași bani.” O frază simplă, dar fundamental diferită. E recunoașterea unei realități, nu încercarea de a o cosmetiza.

Tot aici intră și alte detalii pe care Liiceanu le consideră esențiale:

un premier prezent într-o librărie, vorbind despre cărți; un lider care recomandă volume precum Gândirea tragică de Robert Kaplan; un om politic care îți vorbește privindu-te în ochi, fără să se dizolve în clişee. Sunt gesturi mici, dar într-o țară flămândă de onestitate, devin semnele unui alt tip de lider.

Comparațiile istorice și riscul exaltării

Liiceanu merge departe, comparându-l pe Bolojan cu figuri precum Kogălniceanu, Brătianu, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu. Pentru mulți, această comparație pare o exagerare. Dar Liiceanu o face nu ca pe o canonizare, ci ca pe un exercițiu de potențial. E o întrebare: mai poate România să producă politicieni de stat, oameni pentru care patria e mai importantă decât prezentul lor de aur?

Și dacă răspunsul e da, atunci Bolojan ar putea fi unul dintre ei. Dar pentru asta, trebuie să-i lăsăm timp. Nici Kogălniceanu, nici Brătianu n-au schimbat țara peste noapte. Reforma cere răbdare, iar răbdarea e cea mai rară resursă politică a românilor.

Tentația „oalelor cu carne”

Aici apare marea problemă. Liiceanu face analogia cu poporul lui Moise, care prefera „oalele cu carne” ale sclaviei egiptene în locul libertății cu foamea din pustiu. România e exact în acest punct: ni se cere să traversăm un deșert al austerității, al ordinii impuse, al transparenței care doare.

Întrebarea e simplă și crudă:

suntem dispuși să suportăm lipsa „oalelor cu carne” – subvenții nejustificate, sinecuri, privilegii de sistem – pentru a construi o țară funcțională? Sau vom prefera încă o dată compromisul și inerția, amânând reformele până când sistemul se prăbușește peste noi?

Între luciditate și debusolare

Liiceanu pune dilema în termeni radicali: totul depinde de „gradul de luciditate al majorității cetățenilor români”. Dacă luciditatea e mai mare decât debusolarea și inerția, avem o șansă. Dacă nu, atunci am ratat-o, poate pentru totdeauna.

Aici se joacă adevărata miză: nu doar dacă Bolojan are capacitatea să reformeze România, ci dacă românii au capacitatea să accepte reforma. Liderul poate propune drumul, dar poporul decide dacă îl urmează sau se întoarce la „oalele cu carne”.

Un moment de inflexiune

România a mai avut momente de cotitură. În 1990, când am ales între moral și lichele. În 2007, când am intrat în UE și am promis că vom recupera decalajele. În 2012, când am fost puși în fața loviturii de stat constituționale. În 2023, când corupția și rețelele de putere au arătat că pot deturna orice instituție.

Acum, în 2025, se joacă un altfel de test:

testul lucidității colective. Dacă reușim să acceptăm că „prim-ministrul contabil” e, de fapt, șansa noastră de a construi un stat funcțional, atunci avem o șansă reală. Dacă nu, ne vom afunda din nou în cinism și vom pierde ocazia.

Articolul lui Gabriel Liiceanu e mai mult decât o pledoarie pentru Bolojan.

E un test pentru România însăși. Ne aflăm într-un punct de inflexiune: ori acceptăm traversarea pustiei corupției, cu toate privațiunile pe care le implică, ori ne mulțumim să rămânem sclavii propriilor noastre „oale cu carne”.

Și poate că aici e cheia întregii dezbateri: nu dacă Bolojan poate, ci dacă noi putem. Nu dacă el are răbdarea să conducă, ci dacă noi avem luciditatea să-l urmăm. Pentru că liderii nu sunt demiurgi, ci catalizatori ai voinței colective.

România are acum, poate pentru ultima dată, șansa de a face pasul dinspre improvizație către rigoare, dinspre minciună către adevăr, dinspre debusolare către luciditate. Dacă vom rata și acest tren, atunci vom rămâne prizonierii aceleiași istovitoare istorii de promisiuni neîmplinite.