Lumea lui Ceaușescu – așa cum a fost (partea a II-a)

România stă, iarăși, în cumpănă. Nu între două proiecte de viitor, ci între o Europă dificilă, dar liberă, și fantoma unei dictaturi domestice care zâmbește viclean sub chipul unui salvator de țară. Milioane de români votează sau cochetează cu ideea unei „epoci de aur” reinventate, fără să înțeleagă ce a fost, de fapt, acea lume. Alții știu, dar preferă să uite. Iar alții – mai tineri, mai vulnerabili la povești naționaliste cu parfum de glorie pierdută – habar nu au ce înseamnă să trăiești într-o țară confiscată total, până la gândire.

Partidul unic și Securitatea: mașinăria de guvernare totalitară

Regimul comunist din România a fost adesea descris ca un stat totalitar, adică un sistem politic în care un singur partid controlează absolut tot, iar individul este subordonat complet statului. Sufletul acestei mașinării a fost Partidul Comunist Român (PCR) – transformat practic într-o nouă „biserică” laică, avându-l pe secretarul general drept pontif suprem – și brațul său armat invizibil, Securitatea – poliția secretă omniprezentă. Pentru a înțelege cum a funcționat efectiv dictatura, trebuie să înțelegem structura guvernării și a aparatului de partid, precum și rolul Securității în menținerea puterii.

PCR – „Partidul-Pilot” care controla toate aspectele vieții

Partidul Comunist a fost nucleul central al sistemului. Deși teoretic exista un stat (guvern, ministere, primării etc.), în realitate PCR dicta toate deciziile. Formula epocii era „partidul și statul, unite indestructibil” – dar nimeni nu se îndoia că partidul era șeful. Conducerea de vârf a PCR – Comitetul Central, Biroul Politic (ulterior Comitetul Politic Executiv) – lua hotărârile majore și le transmitea în jos pe linie ierarhică.

Structura de partid se întindea peste tot: fiecare întreprindere avea organizație de bază PCR, fiecare sat avea comitet raional/județean de partid care supraveghea primăria, fiecare școală avea celulă de partid în rândul profesorilor, armata avea organizații de partid, până și Biserica Ortodoxă era supravegheată de membrii de partid infiltrați în cler. Exista o vorbă: „și aerul e ‘de partid’ ”, reflectând omniprezența acestuia. Cei aproximativ 4 milioane de membri PCR (atâția ajunseseră spre 1989) reprezentau însăși coloana vertebrală a regimului – în sensul că PCR se confunda cu statul.

19:44, 14.05.2025 • ANALIZĂ

Lumea lui Ceaușescu – așa cum a fost (partea I)

În mod oficial, România avea un guvern (Consiliul de Miniștri) și un Parlament (Marea Adunare Națională), dar acestea nu făceau decât să pună ștampila pe decizii luate în ședințele de partid. De exemplu, bugetul, planul economic, legile – toate erau întâi hotărâte de Secția Economică sau Juridică a CC al PCR, abia apoi erau prezentate ca inițiative „ale statului”. Până și numirile în funcții locale (prim-secretarii de județe, directorii de fabrici, șefii de CAP-uri) erau decise tot pe criterii de partid. Nomenklatura – adică ansamblul cadrelor de conducere – funcționa ca un sistem de feude administrat de PCR: existau tabele secrete cu posturile importante și oamenii avizați să le ocupe, totul aprobat în ședințele de partid.

Această fuziune partid-stat a însemnat centralism absolut. Principiul era centralismul democratic, un concept leninist: în teorie, membrii de partid discutau democratic, apoi centrul decidea și toți se conformau. În practică, sub Ceaușescu, centralismul a devenit pur autoritar: ordinele porneau de sus (uneori de la Ceaușescu personal, în cele mai mici detalii – se implică inclusiv în planurile de învățământ, în rețetele de alimente dietetice, în itinerariile trenurilor) și se executau până jos fără discuție. Orice inițiativă locală era privită cu suspiciune. Asta a dus la situații hilare și tragice totodată: de exemplu, dacă într-un an planul la producția de pantofi era să zicem 10 milioane de perechi, iar nevoia reală era de multe ori peste, nimeni local nu putea decide să facă mai mult – planul era literă de lege, chiar dacă se produceau modele demodate sau mărimi inutile.

Birocrația de partid era stufoasă: existau nenumărate comitete, birouri, secții, care supravegheau tot. Propaganda spunea că PCR e „forța conducătoare a societății”, implicată în realizările mărețe; realitatea pentru cetățeni era că PCR era ca un Big Brother sufocant, care se amesteca în orice – de la economie la câți copii să aibă o familie (campaniile anti-avort erau decise tot de CPEx). Oamenii obișnuiți percepeau partidul ca pe o entitate abstractă dar atotputernică, din care e bine să faci parte dacă vrei să reușești în viață și de care e periculos să te pui rău.

Securitatea – ochiul și pumnul invizibil al partidului

Dacă PCR era creierul și inima regimului, Securitatea a fost brațul său lung care pătrundea pretutindeni, menținând prin teroare și supraveghere ordinea dorită. Încă de la înființarea sa în 1948, Securitatea (oficial Departamentul Securității Statului) a fost instrumentul-cheie pentru eliminarea dușmanilor. Deviza sa, bine-cunoscută, era „Braț armate al Partidului”.

În anii ’50, Securitatea a organizat arestările și anchetele care au decimat elitele României: foști politicieni, ofițeri, intelectuali, țărani fruntași – toți intrați pe lista neagră a noului regim. Metodele Securității erau nemiloase: arestări nocturne, înscenări de procese, tortură fizică și psihică cumplită (celebra „reeducare” de la Pitești unde deținuții erau obligați să se tortureze reciproc depășește parcă și imaginația unui film horror).

După ce și-a atins scopul de a distruge opoziția, Securitatea s-a reorientat spre supravegherea întregii populații, pentru a preveni orice germen de revoltă sau organizare ostilă. În acest scop, a dezvoltat o rețea colosală de informatori. Se estimează că până în 1989, sute de mii de români au colaborat cu Securitatea într-un fel sau altul, furnizând note despre colegi, vecini, rude. Doar în ultimul deceniu (1980-1989), s-au recrutat peste 200.000 de informatori noi. Acești turnători erau în toate mediile: la locul de muncă (poate colegul de birou îți asculta vorbele), la bloc (administratorul sau vecinul prea curios putea scrie rapoarte despre discuțiile de pe scară), în universități (mulți studenți sau profesori racolați), în rândul scriitorilor, artiștilor, preoților etc. Practic, Securitatea crease o paranoia socială: nu știai niciodată dacă persoana de lângă tine e de încredere sau ar putea raporta o vorbă critică spusă la supărare. Acest lucru a distrus solidaritatea dintre oameni și a semănat neîncredere generalizată – exact ce convenea regimului, pentru că o societate atomizată, în care nimeni nu are curajul să discute deschis, nu poate organiza o opoziție reală.

Securitatea avea și departamente specializate: unul se ocupa de cenzura corespondenței (scrisorile erau adesea deschise, citite și uneori nici nu mai ajungeau la destinație dacă conțineau „elemente dușmănoase”), altul de ascultarea convorbirilor telefonice (telefoanele erau interceptate regulat – exista gluma amară că și dacă vorbești singur în casă, tot te ascultă cineva), altul de urmărirea străinilor și a românilor care aveau contacte cu străinătatea, altul de diaspora și emigrație (îi monitorizau pe cei plecați, adesea chiar amenințând sau încercând să recruteze diaspora).

În plus, Securitatea intervenea direct când simțea pericol: dizidenții interni erau filați, intimidați, unii chiar eliminați fizic în circumstanțe suspecte (de exemplu, accidentul de mașină în care a murit scriitorul dizident Gheorghe Ursu este considerat o crimă a Securității). S-au documentat cazuri de crime la comandă comise de agenți ai Securității în străinătate asupra unor opozanți (celebrul Virgil Tănase în Franța, unde spionul Matei Haiducu a primit misiunea să-l otrăvească, dar a defectat; inginerul Gheorghe Ursu deja menționat, ucis în arest; Emil Georgescu, jurnalist la Radio Europa Liberă, tăiat cu cuțitul de agenți etc.).

Cu un asemenea aparat represiv – “ochiul care veghează” și “brațul care lovește” – regimul a reușit să mențină populația în stare de docilitate forțată. Securitatea a devenit sinonimă cu teroarea: simplul fapt de a ști că „Securitatea te are în evidență” producea frisoane. Era instituția cea mai urâtă și temută, dar în același timp foarte opacă (agenții săi operau secret; în public abia dacă se recunoștea existența Securității, totul era pus pe seama Miliției în comunicatele oficiale).

În ultimii ani ai regimului, Securitatea număra circa 15.000 de ofițeri activi și peste 400.000 de colaboratori și informatori. Practic, un aparat de spionare a propriului popor fără precedent în istoria României. Această poliție politică a asigurat că frica pătrunde în fiecare casă. Chiar și când a venit Revoluția, primele ținte ale mulțimilor au fost sediile Securității – semn al urii acumulate.

Fenomenul Securității a lăsat urme adânci: a destructurat relațiile de încredere din societate, a traumatizat suflete (gândiți-vă la milioane de oameni care și-au trăit tinerețea cenzurându-și cuvintele de teamă), a comis abuzuri cumplite care și azi sunt dezvăluite treptat. Pentru regim însă, Securitatea a fost scutul indispensabil: fără ea, dictatura nu ar fi rezistat așa îndelung. Așa se explică de ce Ceaușescu îi recompensa generos pe securiști și le cultiva loialitatea. Pe bună dreptate se poate spune că, în comunism, România nu a fost guvernată doar de PCR, ci de binomul Partid-Securitate – creierul și mușchiul aceluiași monstru totalitar.

Cultul personalității: Ceaușescu, Elena și delirul grandorii

Unul dintre aspectele cele mai vizibile – și, retrospectiv, cele mai grotesc-ridicole – ale comunismului românesc a fost cultul personalității construit în jurul lui Nicolae Ceaușescu și, în ultimul deceniu, și al soției sale Elena. Ce înseamnă cultul personalității? O venerare excesivă, cvasi-religioasă a conducătorului, întreținută artificial de propagandă, astfel încât acesta să fie perceput ca un geniu atotștiutor, salvator al națiunii, părinte al poporului etc. Dacă în anii ’50 regimul îl idolatrizase pe Stalin (inclusiv în România existau portrete uriașe ale lui Stalin și orașe cu numele lui), în anii ’70-’80 s-a trecut la idolatrizarea liderului autohton.

Nicolae și Elena Ceaușescu defilând în fața mulțimilor aplaudatoare (1986). Regimul organiza mitinguri uriașe unde cuplul dictatorial era întâmpinat cu pâine și sare, aplauze fără sfârșit și pancarte elogioase. Cultul personalității atinsese cote paroxistice: fiecare apariție publică a lui Ceaușescu era minuțios regizată pentru a-l prezenta ca un conducător iubit și atotînțelept, iar Elena Ceaușescu era prezentată drept „savanta de renume mondial” și „mama eroină” a nației. Zeci de mii de oameni erau mobilizați, de voie de nevoie, să cânte și să aplaude sincron, creând impresia unui entuziasm popular general.

Cum s-a ajuns aici? În primele sale decenii la putere, Ceaușescu nu a avut un cult personal comparabil cu al altor dictatori (precum Mao sau Kim Ir Sen). Însă după 1971, inspirat de vizitele sale în Asia, a început să își cultive propria imagine mitologică. Treptat, presa a început să îl numească cu titluri tot mai bombastice: „tovarășul Nicolae Ceaușescu, geniu al Carpaților, Erou între eroi, Marele cârmaci al națiunii”. Chipul său a devenit omniprezent: portrete în toate instituțiile, tablouri în clasele de școală alături de tricolor, pancarte cu figura lui pe străzi la fiecare sărbătoare oficială. La televiziune, orice jurnal începea cu activitățile sale – vizite de lucru, primiri de delegații – relatate laudativ. Până și programul meteo se încheia uneori cu o notă cum că „realizările mărețe ale epocii Ceaușescu influențează benefic viața țării”!

În anii ’80, cultul a atins o dimensiune dinastică: Elena Ceaușescu a fost și ea introdusă în panteon. Propaganda o prezenta drept o eminentă cercetătoare în chimie, academician doctor inginer (titluri obținute de fapt fără merite reale, ci prin servilismul academicienilor care i-au scris lucrări și au lăudat-o). Ziarele o numeau „savanta de renume mondial academician doctor inginer Elena Ceaușescu” într-o singură suflare, enumerându-i titlurile pompoase. Cuplul era adesea elogiat împreună: „Nicolae și Elena Ceaușescu – doi eroi ai noii Românii”. Se ajunsese până acolo încât ziua de naștere a Elenei (7 ianuarie) devenise pretext de telegrame de felicitare publicate în ziare de la toate instituțiile, după modelul zilei lui Nicolae (26 ianuarie).

Cultul Ceaușeștilor lua forme uneori grotești: poeți oficiali scriau ode ridicole („Partidul, Ceaușescu, România” devenise un slogan repetat obsedant), în ședințele partidului se recitau versuri omagiale de către membri entuziaști (sau care voiau să-și arate zelul). Se publicau cărți întregi – culegeri de omagii – cu prilejul aniversărilor lor, pline de limbaj sforăitor și comparații fanatice (Ceaușescu comparat cu Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Burebista și cu stejarul din Carpați, toate în același paragraf!). Până și în manualele școlare, mai ales la literatură, au apărut texte menite să proslăvească partidul și conducătorii săi.

Spectacolele și festivalurile oficiale erau și ele circ al cultului: de exemplu, Cântarea României – un festival național de „creație artistică a maselor” – aduna pe scene mii de oameni, elevi, țărani, muncitori care cântau și dansau în onoarea partidului. Repertoriul obligatoriu includea cântece patriotice și omagiale (în care Ceaușescu era uneori aluziv numit Soare, Conducător, sau alte epitete hiperbolice). Existau inclusiv cântece despre Elena (numită „codobatura plaiurilor” într-un vers nepotrivit – fapt care a stârnit bancuri printre oamenii de rând, căci codobatura e o pasăre măruntă).

În viața de zi cu zi, cultul personalității devenise sufocant și absurd. Ședințele de partid de la cel mai mic nivel începeau invariabil cu ode pentru Ceaușescu. Orice realizare – un bloc construit, o recoltă bună, o medalie sportivă – era imediat atribuită „conducerii înțelepte a tovarășului Ceaușescu”. La radio și TV, zilnic se difuzau melodii patriotice cu versuri de preamărire. Se ajunsese până la folosirea forțată a copiilor în acest cult: la serbările școlare, micuții erau puși să rostească lozinci precum „Mulțumim din inimă partidului, mulțumim din inimă iubitului conducător!”.

Ridicolul autoimpus al acestui cult nu avea scăpare, deși nimeni nu îndrăznea să-l remarce cu voce tare atunci. Privind înapoi, pare aproape comic dacă n-ar fi fost tragic: un cuplu cu pregătire modestă (Ceaușescu avea 4 clase, Elena era chimistă fără studii superioare serioase) ajunsese să fie numit geniu universal și savant strălucit. Elena Ceaușescu primea onoruri academice internaționale (titluri Honoris Causa de la universități occidentale naive sau oportuniste) deși abia articula corect în limba română termeni științifici. Nicolae Ceaușescu se plasa pe sine în rândul marilor lideri mondiali, considerându-se egalul oricărui șef de stat, de la regina Angliei la președintele SUA – ba chiar credea că el este factorul de echilibru între marile puteri (vom discuta la secțiunea despre politica externă imaginea sa de „mare negociator”).

Pentru cetățeanul de rând însă, cultul personalității provoca fie dezgust, fie sarcasm interior. Cum reacționau oamenii? Oficial, aplaudau și se conformau – pentru că era periculos să faci altfel. În privat însă, făceau glume pe seama titlurilor pompoase. Un banc celebru spunea că Ceaușescu s-a supărat când a aflat că i se spune „Cel mai iubit fiu al poporului” – „De ce doar fiu?!” insinuând că vrea titlu de părinte suprem. Alt banc: Elena Ceaușescu la zoo întreabă îngrijitorul „Cum se numește pasărea asta frumoasă?” – „Păi dumneata ar trebui să știi, tovarășă academician, e pasărea COndor” – aluzie că i se spunea pe ascuns „Codoi” deoarece pronunța greșit formula chimică CO₂ ca „codoi”. Astfel de glume, deși aparent nevinovate, erau subversive: spărgeau aura falsă de infailibilitate a cuplului conducător.

Cultul personalității a atins apogeul grotescului în ultimii ani, când Ceaușescu își organiza congrese de partid și împliniri aniversare nu doar fastuos, ci delirant. La al XIV-lea Congres PCR (1989), delegații au aplaudat mecanic minute în șir la fiecare frază a „geniului din Carpați”. Nimeni nu îndrăznea să fie primul care se oprește din aplaudat – de teamă să nu fie considerat neloial. Se spune că se ajunsese să se cronometreze aplauzele, să fie „suficient de lungi”. Astfel de scene, demne de teatru absurd, arătau cât de deconectată de realitate devenise conducerea. Ceaușescu chiar părea să creadă în propria zeificare, în timp ce poporul răbda îndobitocit și exasperat.

În decembrie 1989, odată cu prăbușirea regimului, cultul personalității s-a evaporat instantaneu. Oamenii au dărâmat tablourile și statuile, au sfâșiat volumele de omagii și au înlăturat numele Ceaușescu de pe instituțiile ce le purtau (exista un oraș „Nicolae Ceaușescu” – actualul Onești, bulevarde Ceaușescu, instituții etc.). A fost ca o trezire dintr-o hipnoză colectivă. Cultul nu lăsase în urmă decât un gust amar și rușinea colectivă de a fi participat forțat la așa mascaradă. Totuși, e important de înțeles că oamenii nu aveau de ales: cultul personalității era impus de sus în jos, iar poporul a fost în postura de spectator obligat la un spectacol penibil pe care nu-l putea opri.

Economia planificată și anii de austeritate: de la avântul dezvoltării la foamete și datorii

Sistemul economic comunist se baza pe economia planificată – adică statul decidea ce și cât se produce, unde se investește, ce prețuri au produsele, cum se distribuie resursele. În România, acest sistem a fost aplicat riguros timp de peste patru decenii, cu rezultate mixte: perioade de creștere forțată urmate de colaps. În special anii ’80 au fost marcați de politici economice aberante care au aruncat populația într-o penurie severă și au epuizat țara financiar, chiar dacă regimul se lăuda c-a atins obiective glorioase precum plata datoriei externe.

Planificarea centralizată: când cifrele contează mai mult decât oamenii

În primele două decenii de comunism, economia României a crescut într-adevăr semnificativ pe hârtie. Planurile cincinale (cicluri de 5 ani cu ținte precise la producții) au mobilizat resursele țării spre industrializare (după cum am detaliat anterior). S-au creat milioane de locuri de muncă industriale, s-au electrificat sate, s-au construit baraje și hidrocentrale (Vidraru, Porțile de Fier, etc.), rețeaua feroviară s-a extins, s-au dezvoltat orașe noi (ex: orașul Victoria pentru combinatul chimic, orașul Onești – pe atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej – pentru platforma industrială Borzești ș.a.).

Toate aceste realizări erau însă făcute conform unor ținte de plan, adesea exagerat de optimiste și de rigide. Dacă planul spunea că la 31 decembrie trebuie produse 100.000 de tractoare, atunci fabricile lucrau ture suplimentare, la nevoie piese erau asamblate în grabă sau raportările „umflate” doar ca să iasă planul. Calitatea produselor era secundară – cantitatea era rege. De aici a rezultat notorietatea proastă a multor produse românești la export: de exemplu, locomotivele românești, deși exportate în multe țări, aveau defecte dese; textilele erau de calitate slabă etc., pentru că accentul era pus pe volum, nu pe competiție și calitate (care în capitalism sunt asigurate de piață).

Planificarea însemna și un aparat birocratic uriaș pentru administrarea economiei: ministere, comitete de stat, institute de planificare, care se pierdeau în hârtii și ședințe. Orice schimbare majoră necesita aprobări succesive, deci reacția la probleme era greoaie. De exemplu, dacă într-o regiune era secetă și trebuia realocată cereala din alt județ, decizia se lua cu întârziere pentru că trebuiau trecuți niște pași administrativi rigizi. Economia planificată era ca un vapor mare: cu inerție mare la viraje.

În plus, lipsa mecanismelor de piață ducea la ineficiențe masive: dacă o fabrică producea ceva ce nu se vindea (sau nu era folosit), în capitalism ar da faliment sau ar trebui să se reconvertească; în comunism, fabrica respectivă continua să producă la fel pentru că planul o cere, iar produsele nevandabile se adunau în stocuri inutile. Asta s-a întâmplat în special la sfârșitul anilor ’70 – începutul anilor ’80, când produsele românești nu prea mai aveau căutare nici măcar în țările socialiste, din cauza calității și a unor reorientări de piață, dar România continua să le fabrice cu încăpățânare.

Criza anilor ’80: foametea, frigul și plata datoriilor externe

Apogeul disfuncționalității economiei planificate românești a fost în anii 1980. Situația s-a agravat din mai multe motive:

1. Datoria externă și politica de rambursare forțată: În anii ’70, Ceaușescu împrumutase miliarde de dolari de la bănci occidentale, pentru a finanța proiecte industriale și a acoperi importul de tehnologie și materii prime. La începutul anilor ’80, din cauza crizei economice globale (dobânzile au crescut, prețul petrolului a crescut iar România era exportator net deci i-a scăzut venitul, plus cutremurul din 1977 care a generat costuri mari intern), plata acestor datorii a devenit dificilă. În loc să reeșaloneze calm, Ceaușescu a luat decizia obsesivă de a plăti anticipat și integral toată datoria externă cu prețul oricăror sacrificii. A considerat că datoria e un jug periculos care subordonează țara intereselor străine și a ordonat ca România să devină complet „liberă de datorii”. Obiectiv nobil în sine, dar problema a fost modul: a început să exporte masiv tot ce se putea pentru a obține valută. Mâncarea produsă intern (carne, conserve, fructe, tot ce se putea vinde) a fost redirecționată către export, lăsând piața internă goală. Petrolul extras se exporta, așa că în țară se raționalizase benzina (era celebrul decret care limita circulația mașinilor după numărul de înmatriculare, doar anumite zile; oricum puțini aveau mașini personale și stăteau cu orele la coadă la benzinării). Curentul electric era economisit drastic – de aici penele dese de curent menționate. Practic, România a fost supusă unei austerități forțate la un nivel extrem, rar văzut pe timp de pace.
2. Politici agricole dezastruoase: Ceaușescu a introdus în 1981 un program numit „Programul de alimentație științifică a populației”. În mod cinic, sub aparența unei griji pentru dieta cetățenilor, acest program stabilea practic rațiile de alimente pentru români – mult sub necesarul real. Se fixa câtă pâine, carne, lapte „are nevoie” omul, dar în realitate acestea erau cantitățile maxime ce puteau fi cumpărate pe bază de cartele. Ca urmare, după 1982 au apărut cartele pentru zahăr, ulei și făină, apoi pentru carne, lapte și altele. Oamenii primeau lunar dreptul la, de pildă, 1 litru de ulei și 1 kg de zahăr de persoană. Situația era agravată de recoltelor slabe din cauze naturale (1983, 1984 au fost ani secetoși). Astfel, alimentația populației a ajuns la cote de subzistență. Mulți oameni se bazau pe ce mai puteau crește singuri: cine avea rude la țară primea cu trenul un pachet cu ouă, brânză, cartofi – această „economie subterană” de familie a prevenit chiar malnutriția severă în orașe. Oricum, lumea se obișnuise cu foamea: se mânca ce se găsea, nu ce ai fi poftit. De exemplu, celebrul „adidas de porc” – termen popular pentru pârlitura de porc (șorici) care era uneori singura proteină la îndemână, tăiată feliuțe subțiri și servită pe post de mezel. Sau „tacâmurile de pui” – gheare, capete și pipote de pui, care altminteri ar fi fost resturi, deveniseră „delicatesă” în anii ’80 pentru că altceva nu era; se formau cozi enorme când „băgau” tacâmuri la Alimentara.
3. Investiții iraționale continuate până târziu: Chiar și când țara gemea de lipsuri, Ceaușescu nu a vrut să oprească marile șantiere megalomanice. A continuat să aloce resurse pentru Casa Poporului, pentru canalul Dunăre-București (alt proiect inutil început în 1988), pentru combinatul de la Călărași (oțelărie inaugurată chiar în 1989), ș.a. Aceste investiții drenau materialele de construcții, forța de muncă și banii. Între timp, blocurile ridicate în grabă pentru oameni erau de proastă calitate, unele stăteau fără curent sau apă deoarece nu erau finalizate instalațiile, etc.

Astfel, anii 1980 au fost pentru români un coșmar al scăderii nivelului de trai. Situația devenise comparabilă cu țări mult mai sărace: penurie de alimente ca în Africa, rații la energie ca în Cuba, magazine goale ca în URSS-ul lui Lenin. Cozile la mâncare erau parte din viața zilnică. Mult timp pierdut și o umilință constantă: să stai cu orele la coadă pentru un litru de lapte, care nici măcar nu e sigur că mai ajunge la tine. Unii oameni se sculau cu noaptea-n cap ca să „prindă loc” dacă se zvonea că se dă ceva. Exista un întreg folclor urban al cozilor: oameni care își țineau locul unii altora, liste informale scrise de mână, ba chiar bătăi uneori când cineva încerca să se bage în față. Coada a devenit simbolul acelor ani – o agonie colectivă a așteptării și frustrării.

În tot acest timp, Ceaușescu se lăuda la congrese că România a reușit achitarea integrală a datoriei externe (ceea ce s-a și întâmplat, în martie 1989 anunțând triumfător zero datorie externă). Era un caz unic – România nu mai datora nimic nimănui, teoretic un moment de respiro economic. Doar că, pentru populație, acel moment nu a adus nimic bun: restricțiile au continuat, probabil cu gândul de a acumula rezerve valutare masive. De altfel, în 1989 România avea peste 2 miliarde dolari credit extern de primit (ca rezultat al exporturilor masive necontrabalansate de importuri) – bani folosiți de regim pentru cine știe ce planuri viitoare.

Cu alte cuvinte, Ceaușescu transformase țara într-o fortăreață auto-suficientă, dar cu prețul sacrificării bunăstării propriului popor. Aici e un paradox: în anii ’60-’70, românii o duceau ceva mai bine (erau produse de consum, ceva diversitate alimentară, nu existau cartele), dar țara se îndatora; în anii ’80, țara și-a redresat conturile financiare, dar românii au fost împinși spre sărăcie lucie. Aceasta a fost consecința unei planificări economice care a pus ideologia și ambiția liderului mai presus de ființele umane reale.

Nu doar populația suferea; și economia însăși intrase în cerc vicios. Utilajele se deteriorau (nu mai erau piese de schimb din import, fiindcă se tăiase tot), productivitatea muncii scăzuse (oamenii nemâncați, nemotivați – cum să muncească eficient?), furtul și corupția creșteau (penuria generează automat „descurcăreți” care furau de la fabrica unde lucrau ca să aibă ce schimba pe mâncare, sau vânzători care dădeau pe sub mână marfă pe bacșiș). Economia planificată supraviețuia tot mai mult prin inerție și impulsuri polițienești: se făceau controale, se pedepseau țapi ispășitori (directori sau miniștri demiși pentru nerealizarea planului), dar nimic nu putea compensa lipsa mecanismelor sănătoase de piață.

În concluzie, economia comunistă românească a parcurs drumul de la un entuziasm planificat (cu unele succese inițiale, obținute însă cu costul libertății și drepturilor) la o implozie controlată în care statul a ajuns să-și înfometeze cetățenii pentru a-și plăti datoriile. Acest final tragic al anilor ’80 – când România, deși bogată în resurse și fără datorii, arăta de parcă trecuse printr-un război – a demonstrat falimentul sistemului. Planul biruise realitatea pe termen scurt, dar pe termen lung realitatea a zdrobit planul: nemulțumirea acumulată a contribuit direct la explozia socială din 1989, când oamenii pur și simplu nu au mai putut suporta. Foametea și frigul, laolaltă cu lipsa de libertate, au umplut paharul.

Regimul și poporul: frică, obediență și umorul ca formă de rezistență

Relația dintre dictatura comunistă și cetățenii simpli a fost una complicată, amestecând frica, obediența forțată, dar și forme subtile de rezistență prin cinism și umor. În cei peste 40 de ani de comunism, românii au învățat să trăiască o viață dublă: public, se conformau ritualurilor impuse de regim; privat, dezvoltau un univers paralel de gânduri și expresii personale, adesea critice sau măcar sarcastice la adresa regimului.

Domnia fricii și supunerea aparentă

Ca în orice dictatură, frica a fost cimentul care a ținut la un loc puterea și a prevenit opoziția deschisă. Frica de Securitate, despre care am vorbit, era omniprezentă. Dar era și frica de consecințe în general: frica de a nu-ți pierde locul de muncă (dacă erai etichetat „element ostil”, puteai fi dat afară și apoi nimeni nu te mai angaja), frica de a nu-ți pune familia în pericol (un cuvânt nepotrivit al cuiva putea atrage repercusiuni asupra copiilor – de pildă, li se îngrădea accesul la facultate), frica de necunoscut (regimul izola oamenii de restul lumii, așa că unii chiar credeau că oriunde altundeva ar fi la fel sau mai rău).

Prin urmare, majoritatea covârșitoare a populației a adoptat obediența ca strategie de supraviețuire. Oamenii se prezentau la vot și votau cum li se cerea, participau la demonstrațiile oficiale cu pancarte (chiar dacă în sufletul lor nu credeau nimic din ce scria), își făceau „datoria” la locul de muncă fără să protesteze direct că lipsesc materiale sau că normele sunt absurde. Când venea secretarul de partid în control, toți puneau zâmbetul oficial și raportau îndeplinirea sarcinilor. Se crease un mod de viață bazat pe conformism.

Obediența era vizibilă mai ales în limbajul de lemn preluat de oameni. Chiar și în discuții informale la serviciu, unii foloseau clișee propagandistice (de teama că poate îi aude cineva): în loc să zică „E nasol că nu avem materiale”, ziceau „E o situație mai dificilă la aprovizionare, dar cu eforturi vom realiza sarcinile trasate”. Această auto-cenzură și mimare a loialității a făcut ca, pe exterior, societatea românească să pară foarte docilă. Până aproape de final, nu au existat proteste masive (cu excepția unor evenimente izolate: greva minerilor din Valea Jiului 1977, revolta muncitorească de la Brașov 1987 – ambele reprimate rapid). Spre deosebire de polonezi, cehoslovaci sau unguri, românii nu au avut mișcări disidente de masă în anii ’80. Asta nu pentru că ar fi iubit regimul, ci pentru că teroarea funcționa și îi paraliza.

Regimul a reușit să inducă și un sentiment de neputință. Mulți gândeau: „Nu ai ce face, n-ai cu cine schimba ceva, mai bine taci și înghiți”. Această resemnare convenea de minune puterii. Era cultivată chiar, prin propaganda ce spunea că PCR e atotputernic și dușmanii sunt zdrobiți, deci orice încercare e futile.

Cinismul și „vitejia lașului” în particular

Însă, în spatele ușilor închise, poporul își exprima oful într-un mod specific: prin cinism și umor. Românii au un talent aparte la bancuri, iar în comunism bancul politic a înflorit. Era ca un fel de terapie de grup secretă. Nimeni nu scăpa ocazia, la o bere cu prietenii sau la coadă la lapte, să mai spună o glumă despre Ceaușescu sau despre viața grea. Se râdea amar, se făceau subtil paralele. De exemplu, un banc clasic: „De ce dau românii laptele în clocot? Ca să păcălească securiștii că au și ouă” – aluzie la lipsa ouălor și la frica de a vorbi deschis (banc spus cu grijă, evident, numai între cunoscuți de încredere).

Un alt exemplu: când Ceaușescu a instaurat programul de „economisire” a curentului și se stătea pe întuneric, oamenii făceau haz: „Știi ultima? S-au mai văzut doi soți în pat… după doi ani de întreruperi de curent, într-o seară surpriză a venit lumina!”. Sau: „Care e cea mai bună sursă de lumină? Lunina de la televizor când îl deschizi, fiindcă oricum n-ai ce vedea”. Aceste glume erau moduri de a-ți exprima frustrarea fără a striga direct lozinci împotriva regimului, ceea ce era imposibil.

Prin umor, oamenii subminau autoritatea simbolică a dictatorilor. Dacă poți râde de Ceaușescu imaginându-ți-l într-o poantă, înseamnă că nu-l mai consideri un zeu infailibil. Era o formă de rezistență pasivă dar eficientă mental: a împiedicat creierul colectiv să fie spălat complet.

Cei mai curajoși practicau și micile sfidări cotidiene: spuneau o glumă sub nasul șefului de cadre, purtau plete (un act de rebeliune în anii ’70 pentru tineri, căci regimul ura părul lung și rockul), ascultau Europa Liberă la radio cu riscul de a fi prinși (se auzeau uneori bruiaje, dar se prindea), făceau rost de blugi și tricouri rock de pe piața neagră, botezau copiii pe ascuns (deși nu era interzis oficial, mulți activiști priveau religia cu răceală) etc. Toate acestea erau acte mărunte de libertate, care le aminteau oamenilor că nu sunt complet robotizați.

Uneori, rezistența lua și forme mai serioase: grupuri de prieteni care discutau critic situația, fără însă să aibă cum s-o schimbe. Multe familii ascultau împreună știrile de la radio străin și își spuneau: „Va veni și vremea noastră”. Credința în Dumnezeu a fost o altă consolare – bisericile, deși controlate, au rămas frecventate; oamenii se rugau în taină pentru vremuri mai bune.

„Oamenii cu două fețe” – adaptarea la dictatură

Un fenomen tipic a fost formarea personalității duale: aproape oricine avea o mască socială și un sine intim. Sociologii de mai târziu au numit asta „dublu limbaj” sau „dublă conștiință”. La serviciu sau la școală, vorbeai în jargonul oficial, te purtai conform normelor, îți arătai „fața credincioasă” către regim. Acasă, între ai tăi, sau cu prietenii de încredere, te destăinuiai: criticai, plângeai, îți arătai adevărata față de om cu probleme și speranțe. Toată societatea juca acest teatru. Interesant e că și cei de sus știau că e teatru, dar atâta timp cât toată lumea își rostea replicile cum trebuie în public, era OK – prefăcătoria generalizată ținea sistemul în picioare.

Această situație a generat mult cinism după căderea comunismului: unii i-au acuzat pe alții de lașitate, de colaborare prin tăcere, etc. Dar trebuie înțeles contextul: nu oricine poate fi un erou disident. Majoritatea oamenilor sunt preocupați de familie, de supraviețuire – deci reacția lor firească e să se conformeze când riscurile sunt atât de mari. În plus, după decenii de propagandă, mulți chiar ajunseseră să nu mai vadă clar alternativa.

Cu toate acestea, oricât de ascultător părea poporul, tensiunea se acumula. La finalul anilor ’80, se simțea o explozie latentă. Oamenii nu mai aveau răbdare; se simțea în aer o exasperare. Câte un incident minor scăpat de sub control (cum a fost revolta spontană de la Brașov, 1987, unde muncitorii au ieșit în stradă strigând „Vrem mâncare” și chiar lozinci anti-Ceaușescu – represiunea a fost dură, dar vestea a circulat) arăta că supapa putea ceda oricând.

Regimul, la rândul său, devenea tot mai paranoic tocmai din cauza temerii de furia populară. Ce ironie: un regim bazat pe a induce frica ajunsese el însuși dominat de frica de popor. Ceaușescu evita contactul direct necontrolat cu mulțimea (vizitele sale de lucru erau organizate cu activiști, nu reale băi de mulțime – ultima oară când a încercat un miting spontan, în 21 decembrie 1989, reacția mulțimii a fost de huiduială și a fost uluit, pierzându-și cumpătul).

În concluzie, relația regim-popor a fost una de forță și alienare. Partidul nu a reușit niciodată să câștige cu adevărat inimile oamenilor, deși poate că primele generații de comuniști chiar speraseră la asta. Ceea ce a obținut a fost obediență simulată, nu loialitate sinceră. Frica a ținut loc de respect, iar când frica s-a risipit (în decembrie ’89 când au simțit că regimul e vulnerabil), a ieșit la iveală toată furia și disprețul acumulate. Zecile de mii de oameni care i-au strigat lui Ceaușescu „Jos dictatorul!” în ultimele sale zile au demonstrat că poporul nu uitase nimic – doar așteptase momentul potrivit. Până atunci, glumele și cinismul au fost armele micului om contra marelui frate.