Suntem la câteva zile de turul doi al alegerilor prezidențiale, iar România stă, iarăși, în cumpănă. Milioane de români votează sau cochetează cu ideea unei „epoci de aur” reinventate, fără să înțeleagă ce a fost, de fapt, acea lume. Alții știu, dar preferă să uite. Iar alții – mai tineri, mai vulnerabili la povești naționaliste cu parfum de glorie pierdută – habar nu au ce înseamnă să trăiești într-o țară confiscată total, până la gândire.

De ce ne întoarcem în trecut: Ceaușismul nu a murit, doar s-a vopsit în tricolor

Această cercetare apare acum, nu întâmplător, ci ca o ultimă chemare la luciditate. Căci regimul Ceaușescu – cu toate formele lui de teroare organizată, delir ideologic, minciună ca politică de stat și cult al personalității dus până la grotesc – nu este o simplă filă de manual. Este un avertisment. Un model de suprimare metodică a tuturor drepturilor:

• Dreptul la exprimare – anulat prin cenzură, frică, delațiune.
• Dreptul la viață privată – violat de Securitate prin interceptări, filaje, arestări.
• Dreptul la liberă circulație – confiscat prin granițe închise și pașapoarte refuzate.
• Dreptul la credință – batjocorit, infiltrat, pervertit.
• Dreptul la proprietate – desființat prin naționalizare și control economic total.
• Dreptul la demnitate – călcat în picioare de cozile interminabile, umilințele zilnice și frica injectată sistematic.
• Dreptul la adevăr – ucis de propagandă, statistici mincinoase și realitate cosmetizată.

20:16, 02.04.2025 • ANALIZĂ

Scenarii alternative pentru România după alegerile prezidențiale din 2025 (partea I)

Și totuși, în 2025, există români care plâng după „ordine”, după „respect”, după „țara noastră, nu a lor”. Oameni care, de bunăvoie sau manipulați abil, votează cu cei care îl admiră pe Ceaușescu, îl copiază în gesturi, în grimase și în fraze cu iz de manual de cadre PCR.

Această cercetare nu e o lecție. E o oglindă. Un drum înapoi, parcurs nu din nostalgie, ci din nevoia disperată de a nu repeta ceea ce ne-a mutilat deja o dată.

Regimul comunist în România: de la Gheorghiu-Dej la Ceaușescu – Istoria critică a dictaturii (1947-1989)

Ideologia comunistă importată și impunerea cu forța în România

În anii de după Al Doilea Război Mondial, România a devenit terenul de experiment al ideologiei comuniste. Marxism-leninismul – doctrina care promitea o societate fără clase, egalitară și fără proprietate privată – a fost importat pe tancurile sovietice și implementat cu forța. Partidul Comunist Român, o formațiune insignifiantă înainte de război, a fost adus la putere datorită Armatei Roșii. În 1947, ultimul rege al României a fost forțat să abdice, iar țara a fost proclamată republică populară – semnalul începutului dictaturii proletariatului pe meleagurile românești.

Fundamentele ideologice ale regimului erau proclamate cu emfază: lupta de clasă, eliminarea „exploatatorilor” și construirea societății socialiste. Regimul a pus rapid stăpânire pe toate pârghiile de putere: a interzis partidele de opoziție, a epurat instituțiile de elementele „burgheze” și a instaurat cenzura. Ideologia comunistă promitea un viitor utopic – „raiul muncitorilor și țăranilor” –, dar metodele de impunere au fost distopice. Proprietatea privată a fost abolită prin naționalizarea din 1948 a fabricilor, băncilor și resurselor țării, urmată de colectivizarea agriculturii (despre care vom vorbi în detaliu mai jos). Astfel, comunismul nu a venit ca o alegere a societății românești, ci ca un import ideologic susținut de ocupantul sovietic și implementat cu Miliția și Securitatea. (Tanti Mili și Nenea Secu)

În teorie, se urmărea formarea „omului nou”, devotat partidului, ateu, colectivist și rupt de vechile tradiții „burgheze”. Școlile, propaganda și organizațiile de masă (precum Uniunea Tineretului Comunist, organizația de pionieri pentru copii) au devenit unelte pentru a modela mentalitățile conform doctrinei unice. Practic, regimul și-a impus ideologia prin frică: o teroare de stat care a dus la mii de arestări și execuții ale „dușmanilor poporului”. Oricine era suspectat că nu aderă la linia partidului risca închisoarea – în anii ’50, România a cunoscut un vast gulag de închisori politice și lagăre de muncă (Sighet, Pitești, Aiud, Gherla, Canalul Dunăre-Marea Neagră etc.), unde deținuții erau supuși la torturi și chiar la experimente de „reeducare” inumane. Așadar, ideologia comunistă s-a așezat pe fundația brutalității: cu vorbe despre egalitate și dreptate socială, dar cu practici de oprimare nemiloasă a oricărei opoziții.

De la stalinismul sovietic la național-comunismul lui Ceaușescu: etapele regimului

Istoria comunismului românesc poate fi împărțită în mai multe etape distincte, de la începutul dictat de Moscova până la deriva paranoică și naționalistă a lui Nicolae Ceaușescu. Fiecare etapă a adus noi nuanțe, deși esența dictaturii a rămas constantă.

Anii ’50 – Stalinismul pur și „obsedantul deceniu”

Prima fază (1947-1965) a fost caracterizată de sovietizare completă și stalinism dur. Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul lider comunist al României, a guvernat sub directa influență a Kremlinului în primii ani. Modelul lui Stalin a fost copiat pas cu pas: cultul personalității lui Stalin și al partidului, planificare economică centralizată, represiune sălbatică. În această perioadă, Partidul Muncitoresc Român (numele PCR în epoca stalinistă) a lichidat orice urmă de opoziție. Liderii istorici democratici fie au fost forțați în exil, fie arestați sub acuzații false de „trădare” sau „sabotaj”. Justiția a devenit o marionetă a partidului – procese-spectacol condamnau „dușmanii poporului” într-un ritm febril.

În același timp, prezența sovieticilor era copleșitoare. Consilieri sovietici conduceau de fapt armata, securitatea și economia. Țara plătea URSS-ului sume uriașe drept despăgubiri de război, inclusiv prin infamele companii mixte SovRom care practic exportau pe nimic petrol, grâne, resurse minerale către Uniunea Sovietică. Până și manualele școlare erau traduse din rusă, impunând copiilor un mod de gândire conform Moscovei. În societate domnea frica: oricine putea fi denunțat ca „sabotator” dacă se plângea de noua orânduire. Anii ’50 au fost supranumiți mai târziu „obsedantul deceniu” – obsedați de dușmani interni, comuniștii vedeau pretutindeni comploturi și reacționari de eliminat. Rezultatul? O populație redusă la tăcere, în care mulți trăiau cu spaima că o vorbă interpretată greșit îi poate trimite la canal sau la minele de plumb de la Baia Sprie.

Totuși, pe măsură ce anii au trecut, Gheorghiu-Dej a început să joace un joc dublu: după moartea lui Stalin (1953) și mai ales spre începutul anilor ’60, a exploatat conflictele dintre URSS și China și a încercat să câștige o anumită autonomie pentru România. În 1958 a obținut retragerea trupelor sovietice din țară – moment de mândrie națională folosit propagandistic – și a inițiat o linie de comunism național, accentuând independența față de Moscova. Declarația din Aprilie 1964 a PMR proclama dreptul fiecărui partid comunist de a-și urma propria cale – semn clar de desprindere de dogma impusă de URSS. Desigur, aceste gesturi nu au însemnat liberalizare internă reală (în paralel, deținuții politici erau încă în temnițe până prin 1964 când au avut loc grațieri). Însă pregăteau scena pentru următorul lider, Nicolae Ceaușescu, care va duce mai departe această tentativă de afirmare națională, dar într-un mod cu totul personal și, în final, dezastruos.

Epoca Ceaușescu – de la speranțe la „Iepoca de Aur” și cultul dinastic

Nicolae Ceaușescu preia puterea în 1965, după moartea lui Gheorghiu-Dej, și la început a părut să continue destinderea și deschiderea moderată. Tânărul secretar general (avea 47 de ani) a dat semne de liberalizare: a criticat în 1968 invazia sovietică din Cehoslovacia (atrăgând simpatia Occidentului și un val de încredere internă – românii erau mândri că liderul lor nu se pleacă Moscovei), a permis ceva mai multă libertate culturală la finalul anilor ’60 și chiar a inițiat contacte externe ample. Această perioadă de primăvară ceaușistă a fost însă de scurtă durată.

În 1971, fascinată de modelul dictaturilor asiatice (Ceaușescu tocmai vizitase China lui Mao și Coreea de Nord a lui Kim Il-sung), conducerea de la București a virat brusc spre un neo-stalinism naționalist. Așa-numitele „Teze din iulie 1971” anunțau o mini-revoluție culturală: stop joc pentru liberalizare, de acum înainte cultura și educația trebuiau să redevină strict „în slujba poporului și partidului”. S-a reinstaurat cenzura severă, controlul ideologic asupra artelor, chiar și moda sau muzica tineretului au fost criticate ca „decadente” dacă se inspirau din Occident. Ceaușescu practic a început să-și construiască propria variantă de comunism, numită și comunism național. Dacă în anii ’50 regimul flutura steagul internaționalismului proletar sub oblăduirea URSS, în anii ’70-’80 regimul Ceaușescu flutura drapelul tricolor românesc alături de secera și ciocanul – îmbinând propaganda socialistă cu un naționalism intens. Istoria națională a fost rescrisă încă o dată: acum manualele și discursurile exaltau „lupta de 2000 de ani a poporului pentru independență”, glorificau voievozii medievali ca precursori ai comunismului (!), promovau protocronismul – ideea că românii au fost mereu înaintea altora în realizări, că strămoșii daci aveau cumva germenii comunismului în obștile țărănești. Acest amestec de comunism și naționalism xenofob a devenit marca epocii Ceaușescu.

Pe plan intern, anii ’70 au adus și o consolidare a puterii personale: Ceaușescu a eliminat din funcții pe vechii camarazi „baroni” din era Dej care i-ar fi putut contesta autoritatea și a promovat în schimb persoane loiale lui (adesea fără experiență, dar docile). Treptat, puterea s-a transformat într-o dinastie: soția sa, Elena Ceaușescu, a urcat și ea vertiginos în ierarhie (ajungând al doilea om în partid și stat), iar alți membri ai familiei (frați, copii, cumnati) conduceau diverse sectoare. Toate deciziile importante erau luate de un cerc restrâns din jurul „Conducătorului”. Parlamentul (Marea Adunare Națională) și guvernul erau simple formalități ce aprobau unanimi indicațiile „tovarășului” Nicolae Ceaușescu. Prin 1974, Ceaușescu și-a creat și funcția de Președinte al Republicii, concentrând oficial și mai multă putere în mâinile sale. Se intra astfel în Epoca de Aur – așa cum propaganda numea pompos era Ceaușescu – care avea să dureze până în decembrie 1989 și care a însemnat apogeul dictaturii personalizate.

Dacă în prima parte a domniei Ceaușescu (1965-1975) românii au trăit un relativ reviriment economic și o relaxare, sfârșitul anilor ’70 și mai ales anii ’80 au adus un declin sever. Conjunctura internațională (criza petrolului, datoriile externe) și politicile tot mai aberante ale conducerii au transformat România într-una dintre cele mai înapoiate și închise țări din Europa. Pe plan politic, Ceaușescu nu tolera nici cea mai mică critică: disidența era aproape inexistentă public – câțiva intelectuali curajoși care au protestat (precum scriitoarea Doina Cornea sau economistul Ion Mihalache) au fost imediat reduși la tăcere, puși sub arest la domiciliu, eliminați din viața publică. Chiar și apropiații regimului care au îndrăznit să sugereze reforme (de exemplu Scrisoarea celor șase, un document critic semnat în 1989 de foști demnitari comuniști către Ceaușescu) au fost imediat demonizați și supravegheați strict. România ajunsese, în pragul anilor ’80, să se izoleze atât de Vest, cât și de restul țărilor socialiste (care începeau timid reforme sub Gorbaciov, în timp ce Ceaușescu refuza categoric perestroika). Se instala un climat sufocant de încremenire, în care singura voce era a propagandei oficiale.

Astfel, în decembrie 1989, când regimul s-a prăbușit brusc prin revolta populară și fuga/lucidarea cuplului dictatorial, România ieșea din 42 de ani de comunism trecând prin stadii de la stalinism brutal la un totalitarism naționalist cu accente de dinastie nord-coreeană. Fiecare etapă a lăsat traume și schimbări profunde în societate – de la distrugerea vechilor elite și structuri până la crearea unei noi nomenklaturi privilegiate și la mutilarea psihologică a populației supuse fricii și propagandei.

Modernizare cu forța: industrializarea excesivă și colectivizarea agriculturii

Unul dintre pilonii regimului comunist a fost transformarea economiei după modelul socialist: industrializare rapidă și agricultură colectivizată. Obiectivul declarat era scoaterea țării din înapoiere și construirea unei economii moderne, capabile să asigure bunăstarea „oamenilor muncii”. În realitate, aceste politici au însemnat suferințe enorme pentru populație și distorsiuni economice care au afectat România zeci de ani.

Industrializare forțată: utopia fabricilor ridicată pe sacrificii

În anii ’50-’60, regimul a lansat un program intens de industrializare forțată. Bazându-se pe resursele preluate prin naționalizare, s-au construit într-un ritm alert uzine, combinate siderurgice, rafinării, fabrici de mașini și chimicale. Însă această dezvoltare accelerată urmărea mai degrabă îndeplinirea planurilor cincinale și ambițiile ideologice, ignorând nevoile reale ale populației sau eficiența economică. Regimul dorea să transforme o țară preponderent agrară într-o „fortăreață industrială” a blocului estic. Orașe mici au fost “gonflate” cu platforme industriale imense, sute de mii de oameni au fost mutați de la sat la oraș pentru a deveni muncitori în fabrici.

Pe hârtie, producția industrială creștea spectaculos: oțel, ciment, tractoare, textile – cifrele urcau an de an, iar propaganda le proclama cu mândrie la radio și în ziare. În realitate, industrializarea s-a făcut cu un preț enorm. Fabricle noi erau adesea învechite moral (multe erau construite cu licențe cumpărate din Vest, dar apoi ținute neschimbate decenii întregi), ineficiente și mari consumatoare de energie și materii prime. Economia a fost dezechilibrată: bunurile de consum erau neglijate total în favoarea industriei grele. Astfel, deși România producea oțel și tractoare peste plan, magazinele duhneau a gol – nu găseai o pereche de pantofi de calitate sau un televizor bun, pentru că nimeni nu planificase „luxul” acesta.

Industrializarea forțată a însemnat și uniformizarea societății: orașele s-au umplut de blocuri muncitorești lângă uzine fumegânde, iar mediul rural și-a pierdut din tineri, care plecau la fabrică. Să nu uităm și de experimente absurde: s-au construit mastodonți industriali în locuri nepotrivite (de exemplu combinat siderurgic la Hunedoara, deși minereul era de proastă calitate, sau irigații gigantice în zone secetoase fără surse de apă suficiente). Regimul nu accepta criticile tehnicienilor – partidul „le știa pe toate”. O ilustră mostră a politicii de industrializare megalomană este Canalul Dunăre-Marea Neagră: început în anii ’50 cu muncă silnică (unde au murit mii de deținuți politici) și finalizat abia în 1984, canalul a înghițit resurse uriașe într-o economie deja șubrezită, totul pentru prestigiul regimului.

În anii ’70, Ceaușescu a accelerat iar industrializarea prin contractarea de credite externe masive, cu care a cumpărat tehnologii și a finanțat noi proiecte (centrale electrice, fabrici de autoturisme – Dacia, Oltcit etc., combinate chimice). La început a părut un succes: producția a crescut, șomajul dispăruse (toată lumea avea de lucru în fabrici suprapopulate), orașele se dezvoltau. Dar la finele deceniului, datoriile au împovărat țara, iar eficiența scăzută a investițiilor a început să doară. În loc să ajusteze planurile, Ceaușescu a dublat miza: a continuat să ordone creșteri de producție cu orice preț, storcând resursele interne. Rezultatul? Criza profundă a anilor ’80. Vom detalia în capitolul despre economia planificată cum politica industrială nechibzuită a contribuit direct la penuria generalizată din ultimul deceniu comunist. Pe scurt, utopia industrială pe care o visa partidul s-a clădit pe sacrificiile și lipsurile oamenilor de rând și a lăsat în urmă o economie fragilă, incapabilă să se adapteze.

Colectivizarea agriculturii: sfârșitul țăranului liber și foametea ascunsă

Paralel cu industrializarea, regimul a impus o transformare radicală la sate: colectivizarea agriculturii. Țăranii români, obișnuiți să-și muncească propriul petic de pământ, au fost forțați să renunțe la proprietate și să intre în gospodării colective (GAC-uri, apoi CAP-uri – cooperative agricole de producție). Între 1949 și 1962, satul românesc a trecut printr-o adevărată traumă. Colectivizarea nu s-a făcut pașnic: echipe de activiști de partid, însoțiți uneori de securiști înarmați, mergeau din sat în sat să strângă semnături de „voluntară” intrare în colectiv. Țăranii înstăriți, numiți peiorativ „chiaburi”, erau ținta principală – averile lor (pământ, vite, unelte) au fost confiscate, mulți au fost arestați sau deportați în Bărăgan. Rezistența a existat: au fost revolte locale armate, oameni ascunși în munți care au luptat cu arma în anii ’50 împotriva comunismului (grupuri de partizani anticomuniști). Dar erau slab înarmați și au fost anihilați treptat de Securitate. Cei mai mulți țărani au cedat în fața terorii: cu amenințarea pușcăriei sau doar din disperare că altfel nu vor avea cu ce-și hrăni familia, au semnat actele de intrare în CAP. Până în 1962, regimul se lăuda că agricultura fusese „socializată” aproape integral.

Care au fost consecințele? În teorie, CAP-urile ar fi trebuit să aducă tehnologie, irigații și culturi bogate pe ogoare, ridicând nivelul de trai al țăranilor. În practică, primii ani de colectivizare au aruncat agricultura în haos. Oamenii, dezmoșteniți de propriul pământ, și-au pierdut motivația de a munci cu sârg (celebrul spirit al țăranului gospodar a fost frânt). Producțiile au scăzut, în parte și din cauza cotelor obligatorii împovărătoare impuse de stat: chiar și ce se producea era luat în mare parte de stat la prețuri derizorii. Satele au cunoscut foamete ascunsă: deși nu la nivelul catastrofal al foametei din anii 1946-47 (când seceta și jaful sovietic au ucis zeci de mii de oameni în Moldova), în anii ’50 multe familii de țărani mâncau mălai amestecat cu făină de buruieni sau coji de cartofi, deoarece grânele și carnea mergeau la oraș sau la export, conform planului. Evident, propaganda spunea altceva: publica poze cu „bogățiile” CAP-urilor, cu țărani fericiți conducând tractoare și cu hambare chipurile pline. Realitatea era sumbră și plină de absurd: de exemplu, dacă ploua sau venea vreo calamitate, planul de predare a cerealelor către stat rămânea același – așa că țăranii trebuiau să cumpere grâne de pe piața neagră sau să predea din puținele rezerve personale ca să nu fie acuzați de sabotaj.

În timp, agricultura colectivizată a reușit totuși să se stabilizeze un pic – au fost introduse ceva utilaje, irigații pe suprafețe mari în Bărăgan și Dobrogea, s-au creat ferme zootehnice de stat (IAS-uri). În anii ’70, România chiar exporta cantități importante de cereale, legume, carne. Însă asta s-a făcut mereu prin sacrificiul calității vieții la sat: țăranii primeau salarii mizere la CAP, adesea își completau traiul din micul lot de pământ de lângă casă (așa-numita „cotă personală”, câteva sute de metri pătrați unde puteau crește ceva păsări sau zarzavat). Practic, colectivizarea a distrus clasa țărănească tradițională și a transformat-o într-o sub-clasă dependentă de stat. Mulți tineri au părăsit satele, alimentând orașele și șantierele industriei – lăsând în urmă sate îmbătrânite și sărăcite.

Culmea ironiei, spre finele regimului Ceaușescu, politicile economice de achitare a datoriei externe (discutate mai târziu) au făcut ca agricultura să sufere din nou enorm: deși recoltele anilor ’80 nu erau neapărat proaste, regimul exporta masiv alimente pentru a obține valută, în timp ce populația avea parte de rații la pâine, lapte și carne. Practic, românii înduraseră toate privațiunile colectivizării ca să ajungă tot la cozi pentru mâncare. Colectivizarea promisese să aducă „lapte și miere” în farfuriile tuturor, însă a rămas în istorie ca perioada în care s-a distrus satul românesc și s-a instaurat sărăcia pe meleagurile unde odinioară grânarul Europei oferea belșug.

Învățământul și cultura sub control total: fabricarea „omului nou”

Comunismul nu s-a mulțumit să controleze economia și politica; a vrut să cucerească și mințile și sufletele oamenilor. Astfel, educația, arta, literatura, presa – toată sfera culturală – au fost strict supravegheate și dirijate de partid, pentru a servi scopurilor ideologice. Regimul comunist din România a dus un vast proiect de inginerie socială, încercând să modeleze mentalitatea colectivă după chipul și asemănarea doctrinei oficiale.

În școală, încă din primii ani, copiii erau îndoctrinați sistematic. Manualele școlare prezentau o realitate filtrată politic: istoria era reinterpretată prin „lupa luptei de clasă” (domnitorii medievali erau descriși ca precursori ai comunismului, burghezia interbelică era demonizată, iar rolul Uniunii Sovietice era exagerat ca „eliberator”), geografia scotea în evidență bogățiile patriei puse în valoare de regim, literatura punea accent pe scriitorii „proletari” sau pe opere potrivite ideologic. Materii noi au fost introduse, precum „economia politică marxistă” și „învățământul politic”, obligatorii la toate facultățile, indiferent de specializare – ca nimeni să nu scape neîndoctrinat. Până și poeziile pentru copii vorbeau despre „partidul iubit” și „patria socialistă”. Sigur, nu totul era propagandă grosieră: mulți dascăli dedicați au strecurat și educație reală, valori autentice, pe lângă dogme. Însă per ansamblu, educația sub comunism a fost un instrument de condiționare: elevii învățau de mici să recite poezii închinate conducătorilor, să participe la ceremonii propagandistice (de exemplu, serbările de 23 August, ziua națională comunistă, unde copii în costume populare făceau formații pe stadioane).

Regimul se laudă că a eradicat analfabetismul și că a oferit „școală pentru toți”. Într-adevăr, accesul la educație s-a extins masiv față de perioada interbelică: s-au construit mii de școli, mai ales în mediul rural, și mulți copii de țărani sau muncitori au avut șansa să facă studii liceale sau chiar universitare. Acesta este unul dintre puținele aspecte pe care nostalgia comunistă îl invocă adesea. Însă trebuie spus că, deși cantitativ lucrurile stăteau mai bine, calitatea și libertatea educației au avut de suferit. Creativitatea, gândirea critică, dezbaterea liberă – acestea nu aveau loc într-un sistem care dicta până și ce coafură ai voie să porți (în anii ’80 băieții erau tunși scurt obligatoriu și fetele nu aveau voie cu fuste scurte la școală, considerându-se „mode occidentale decadent”). Universitățile au fost epurate de profesori nealiniați politic; posturile academice importante erau ocupate adesea de cadre promovate pe criteriul loialității față de partid, nu al valorii științifice. Chiar și cercetarea științifică a fost afectată: teme precum genetica sau sociologia au fost cenzurate decenii întregi pentru că nu se potriveau cu ideologia (genetica era privită cu suspiciune fiind asociată cu idei „burgheze” despre ereditate, iar sociologia era considerată inutilă – partidul oricum „cunoștea” poporul, nu avea nevoie de studii independente!).

Cenzura culturală a fost un alt instrument cheie. Toate publicațiile, cărțile, piesele de teatru, filmele și cântecele trebuiau să treacă prin filtrul organelor de partid (Direcția Presei și Tipăriturilor și, neoficial, ochiul vigilent al Securității). Orice creație trebuia să se alinieze valorilor socialiste: să promoveze „omul nou”, să critice trecutul burghez sau dușmanii externi, să glorifice prezentul luminos. Artiștii care nu se conformau riscau să fie interziși. De pildă, scriitori celebri din perioada interbelică precum Eliade, Cioran, Blaga au fost interziși complet pentru o vreme, lucrările lor fiind scoase din biblioteci. Literatura și arta au fost împinse spre un stil denumit „realism socialist” – adică opere ușor de înțeles, optimiste, cu eroi proletari, care să educe masele în spiritul comunist. Desigur, geniul românesc a găsit uneori portițe: unii scriitori sau regizori au reușit să strecoare în operele lor mesaje alegorice care criticau subtil regimul (de exemplu, filmul „Reconstituirea” al lui Lucian Pintilie, 1969, a deranjat cenzura tocmai pentru că arăta absurditatea sistemului – și a fost interzis imediat).

În anii ’80, cenzura a devenit și mai aspră. După 1980, Ceaușescu, temându-se de influențele „periculoase” (mișcarea Solidaritatea în Polonia, liberalizarea din Ungaria, rock-ul occidental), a ordonat o izolare culturală aproape totală. Posturile TV străine erau bruiate, la televizorul național programul a fost redus la două ore pe zi pline de omagii, în cinematografe rulau mai mult filme nord-coreene sau autohtone encomiastice, iar cărțile occidentale contemporane erau practic inexistente în librării. Puținele fărâme de cultură liberă ajungeau pe sub mână: discuri rock aduse ilegal, romane străine traduse și difuzate clandestin, știri ascultate pe ascuns la Radio Europa Liberă. În acest fel, regimul a încercat să înghețe viața culturală într-o bulă de propagandă, pentru a preveni contaminarea cu idei de libertate.

Totuși, cultura română nu a murit în comunism – dar a supraviețuit adesea în forme subterane sau compromise. Mulți intelectuali au făcut compromisuri dureroase: unii au scris ode partidului ca să poată publica și altceva pe lângă, alții s-au autocenzurat puternic. Cei care n-au acceptat compromisul au fost excluși: de exemplu, poetul Mircea Dinescu a fost interzis și pus sub arest la domiciliu în 1988 după ce a criticat regimul într-un interviu. Până și glumele (bancurile) populare – o formă de cultură orală – erau interzise și putea fi periculos să le spui public. Cu toate acestea, românii și-au folosit umorul ca supapă și formă de rezistență: circulau pe ascuns sute de bancuri savuroase despre Ceaușescu, despre penurie, despre absurdul propagandei. Cultura oficială îl prezenta pe „omul nou” muncitor și fericit; cultura reală, cea din șoapte și intimitate, îl portretiza pe „omul adevărat” – cinic, istovit, făcând haz de necaz ca să supraviețuiască psihic.

Urbanismul socialist: sistematizarea orașelor și demolarea satelor

Transformarea comunistă a României nu s-a oprit la economie și cultură – a remodelat chiar și geografia localităților și modul de viață urban/rural. În dorința de a-și pune amprenta definitiv asupra țării, regimul Ceaușescu a inițiat un vast program de urbanism socialist și sistematizare, care a schimbat fața orașelor și satelor într-un mod brutal.

Încă din anii ’50, orașele României au început să capete noi cartiere de blocuri muncitorești, necesare pentru muncitorii aduși la noile fabrici. Însă adevărata „revoluție arhitectonică” a venit în anii ’70-’80 sub Ceaușescu. Inspirat probabil de grandomania văzută la Phenian (capitala Coreei de Nord), Ceaușescu visa să refacă Bucureștiul și marile orașe după chipul epocii sale. Așa a apărut conceptul de „sistematizare”: planuri urbanistice care prevedeau bulevarde largi, clădiri monumentale ale partidului, cartiere întregi de blocuri identice, și – pe de altă parte – „rationalizarea” satelor, considerând că sunt „prea risipite”.

În București, de departe cea mai dramatică transformare a fost demolarea unei părți uriașe din centrul istoric pentru a construi noul Centru Civic și Casa Poporului (astăzi Palatul Parlamentului). Începând cu 1984, buldozerele regimului au ras de pe fața pământului cartiere întregi pline de istorie: Uranus, Antim, Rahova – zone cu case vechi, biserici, spitale, ba chiar și sinagogi. Peste 40.000 de oameni au fost evacuați forțat, mutați în blocuri la periferie, iar casele lor au dispărut sub lama excavatoarelor. În locul lor s-au înălțat clădiri mamut din beton, în stil realist-socialist amestecat cu elemente de arhitectură neo-clasică megalomană (Casa Poporului, Palatul Ministerelor, Bulevardul Victoria Socialismului – un bulevard mai lat și mai lung decât Champs-Élysées din Paris, căci Ceaușescu voia totul „mai grandios”). Multe biserici monument au fost dărâmate sau, în mod inedit, translate (mutate pe șine câteva zeci de metri) ca să nu încurce aliniamentul noilor bulevarde. Imaginea Bucureștiului a fost alterată iremediabil: în locul farmecului eclectic de odinioară, a apărut un oraș greoi, dominat de blocuri cenușii și construcții gigantice.

Ororile urbanistice ale ”Iepocii de Aur”

La orașe, peisajul urban a fost dominat de șiruri monotone de blocuri din beton prefabricat, construite în grabă și adesea de slabă calitate. Familiile mutate aici au câștigat uneori confort (un apartament cu baie și încălzire, față de casa veche fără utilități), dar au pierdut spațiul, curtea, comunitatea strânsă. În anii ’80, Ceaușescu a ordonat și „optimizarea” locuirii: într-o obsesie de a economisi energie, apartamentele spațioase au fost compartimentate pentru a crea mai multe unități locative, iar noile apartamente erau din ce în ce mai mici, adevărate cutii de chibrituri pentru oamenii îngrămădiți acolo. Întregi orașe au fost remodelate: centrul vechi al Craiovei a fost parțial demolat, în Iași s-a trasat un bulevard nou pe locul unor case demolate, în București am menționat deja dezastrul. Peste tot, arhitectura devenea uniformă și impersonală, servind voinței partidului de a-și ștampila epoca.

Nici satele n-au scăpat de planurile de sistematizare. Ceaușescu consideră că există „prea multe sate mici” și împrăștiate. A lansat ideea de „comasare” a satelor: practic, vreo 7-8 mii de cătune și sate mici urmau să fie desființate, iar populația strămutată în așezări mai mari, gen orașe agro-industriale. Casele tradiționale ar fi fost demolate, oamenii mutați în blocuri sătești (da, blocuri și la sat!), pământul eliberat urmând a fi lucrat mai eficient de fermele socialiste mecanizate. Acest plan aberant, anunțat oficial în 1988, a stârnit șoc internațional – Occidentul a protestat (deja se știa de distrugerea Bucureștiului, iar ideea demolării satelor părea un genocid cultural). Până la urmă, a venit Revoluția din 1989 și nu s-au mai apucat masiv de demolarea satelor (deși unele cătune din zone de câmpie fuseseră deja rase experimental). Totuși, frica a rămas în inimile multor țărani: prin 1989, unii își vedeau casele marcate cu semn că vor fi demolate și nu știau dacă apucă următorul Crăciun acolo.

Prin acest urbanism dictat, Ceaușescu și regimul au încercat literalmente să remodeleze harta țării după ideologie. Au rezultat orașe cu aspect standard, lipsite de personalitate, și zone rurale parțial dezarticulate. Oamenii s-au adaptat, cum fac întotdeauna: și-au creat viață și comunitate și în noile cartiere de blocuri, chiar dacă înghesuite și gri. Dar pierderea patrimoniului arhitectural și a identității unor locuri e o moștenire tristă a comunismului. Ce e mai dureros e contrastul dintre motivul declarat – modernizare și confort pentru cetățeni – și modul de implementare – autoritar, distructiv, fără consultarea celor afectați. Aceasta a fost încă o dovadă că, în regimul comunist, idealurile mărețe proclamate (progresul, urbanizarea, civilizația) au fost umbrite de realitatea brutală a punerii lor în practică.

Propaganda versus realitate: idealurile proclamate și viața de zi cu zi

Comunismul românesc a excelat în discrepanța dintre ceea ce declara și ceea ce livra în fapt. Regimul își construise un întreg aparat de propagandă pentru a promova o imagine idilică a societății pe care o conducea – un fel de „rai socialist” în care poporul trăiește fericit, condus de un partid înțelept, spre un viitor luminos. Obiectivele declarate erau mărețe: egalitate socială, eradicarea sărăciei, educație și sănătate pentru toți, modernizare industrială, independență națională, pace internațională etc. În fiecare discurs, liderii comunisti repetau aceste idei ca pe o mantră. Realitatea zilnică a cetățeanului de rând era însă cu totul alta, mai ales în anii ’80: lipsuri materiale severe, libertăți civile zero, un climat de frică și minciună generalizată.

Să luăm pe rând câteva dintre idealurile oficiale și să le comparăm cu situația reală trăită:

• Egalitatea și justiția socială: Partidul clama că a desființat exploatarea omului de către om, că toți cetățenii sunt egali și frățește uniți. În realitate, s-a creat o nouă castă privilegiată – nomenklatura de partid și de stat. Activistii de vârf, șefii din ministere, ofițerii Securității trăiau într-o lume pararelă: aveau magazine speciale (shop-uri sau depozite „Pentru Cadre” aprovizionate cu de toate, la care omul de rând nu avea acces), spitale speciale (Spitalul Elias sau cabinete separate pentru nomenklatură), case de protocol luxoase, vile la munte, mașini cu șofer, posibilitatea de a călători în străinătate – lucruri de neimaginat pentru cetățeanul simplu. Existau inclusiv valute speciale: un muncitor de rând nu putea deține valută (era ilegal), pe când tovarășii sus-puși puteau face rost de dolari și își cumpărau bunuri fine la shop. Între timp, restul populației stătea la cozi pentru un litru de ulei. Așadar, sloganul egalității ascundea o inegalitate crasă între conducători și conduși.
• Bunăstarea și nivelul de trai: Propaganda arăta la TV recolte-record, blocuri noi, fabrici performante și spunea că nivelul de trai crește continuu. Ziarele inventau chiar și indicele „fericirii”, iar statistica oficială raporta că românii consumă nu știu câte zeci de kg de carne pe an (valori fictive). Realitatea era un trai din ce în ce mai greu. Prin anii ’80, bunuri elementare precum carnea, ouăle, untul, zahărul, detergentul – dispăruseră de pe rafturi. Oamenii făceau schimb între ei (trocul renaștea: dai o sticlă de ulei pe câteva ouă aduse de la țară, de exemplu) sau stăteau ore întregi la cozi când „băgau marfă” la vreo Alimentara. Întunericul și frigul deveniseră normalitate: pentru a economisi energie, curentul electric se lua frecvent, uneori programat, alteori neanunțat, lăsând cartiere întregi pe întuneric; caloriferele erau adesea reci iarna în apartamente (temperatura în casă scădea la 12-15 grade uneori), apa caldă – un lux de câteva ori pe săptămână. În timp ce presa scria despre „Epoca de Aur a progresului”, oamenii trăiau în epoca foamei și frigului.
• Libertatea și democrația populară: Regimul se lăuda că a instaurat o formă superioară de democrație – democrația populară, în care partidul reprezintă cu adevărat interesele maselor, spre deosebire de „democrația burgheză” din Vest considerată ipocrită. În fapt, românii nu aveau nici cele mai elementare libertăți: nu puteau vota liber (existau alegeri, dar era o mascaradă – liste unice cu candidați PCR, vot 99,99% pentru), nu puteau protesta (era infracțiune gravă), nu aveau libertate de exprimare (te putea costa libertatea o simplă critică la adresa conducătorilor), nu puteau călători unde doreau (pașaportul era aproape imposibil de obținut pentru Vest; practic doar unii pensionari puteau vizita rude în RDG sau Iugoslavia, dar Occidentul era interzis în marea majoritate a cazurilor; cine încerca să treacă ilegal granița risca să fie împușcat la frontieră). Așadar, „libertatea” proclamată a fost de fapt o închisoare națională cu 22 de milioane de oameni înăuntru, păziți de zidul invizibil al Securității.
• Independența și mândria națională: Unul dintre sloganurile dragi lui Ceaușescu era că România e independentă, suverană și demnă, „nu ne amestecăm în treburile altora și nu acceptăm amestecul altora în treburile noastre”. În parte, e adevărat că România lui Ceaușescu a avut o politică externă mai autonomă față de Moscova. Însă propaganda internă a dus această idee la extrem, alimentând un naționalism de paradă care în fapt izola țara. Se dădea vina pe „agenturile străine” pentru orice problemă: dacă românii sufereau economic, li se spunea subtil că „imperialiștii” și „dușmanii externi” conspiră împotriva patriei. Ideea de mândrie națională a fost pervertită în xenofobie și megalomanie: ni se repeta că suntem un popor eroic și geniu, condus de cel mai iubit fiu al său (Ceaușescu), invidiat de toți. În timp ce propaganda flutura steagul independenței, românii obișnuiți ar fi dat orice să aibă măcar o fărâmă din libertățile de care se bucurau „burghezii” occidentali pe care partidul îi critica.

Această prăpastie între discurs și realitate a generat în rândul oamenilor o atitudine specială: cinismul. Nimeni nu mai credea sincer în vorbele conducerii, în statisticile sclipitoare sau în promisiuni. Oamenii ascultau la radio declarațiile grandioase și zâmbeau amar, știind că de fapt ei mâine tot la coadă la ouă vor sta. Se dezvoltase un limbaj dublu: în public, cetățeanul repeta lozinci ca „Trăiască partidul!” sau tăcea cuminte la ședințe; acasă, în bucătărie, își descărca oful șoptind glume politice și criticând amar sistemul. Această duplicitate era modul de supraviețuire într-o lume în care adevărul devenise minciună oficială, iar minciuna de zi cu zi devenise adevăr trăit.

Într-o primă concluzie, regimul comunist și-a legitimat puterea printr-o retorică idealistă, dar și-a pierdut complet legitimitatea la nivel popular tocmai pentru că realitatea contrazicea flagrant acele idealuri. Când oamenii aud ani la rând „Vom avea curând o viață mai bună” dar lor le este tot mai foame și mai frig, respectul față de conducere se transformă în dispreț (chiar dacă tăcut, de teamă). Această disonanță cognitivă generalizată a măcinat regimul pe dinăuntru și a pregătit terenul prăbușirii sale: în 1989, când s-a ivit prilejul, toată minciuna a fost spulberată și oamenii și-au strigat în stradă, fără frică, tot adevărul ascuns decenii – semn că propaganda nu reușise, în cele din urmă, să învingă complet realitatea.