Mai presus decât iertarea: ce spun vechii părinți sirieni despre iubirea adevărată

Sunt texte vechi care, dintr-odată, par scrise pentru omul de azi. Nu pentru savanți, nu pentru biblioteci, nu pentru oameni care vor să pară profunzi, ci pentru oricine a fost rănit, umilit, mințit sau apăsat de răutatea altuia. Colega noastră Gilda Popa ne semnalează un text extraordinar și, iată, încercăm să-l deslușim. Să-l Luminăm.

Nu e greu să urăști. Greu e să nu lași ura să se așeze în tine

Un astfel de text este și scrisoarea atribuită lui Mar Aksnaya, publicată de Centrul de Studii Siriace al Patriarhiei Siriace. Ea nu vine cu teorii complicate, ci cu o idee simplă și foarte grea: iubirea adevărată este mai înaltă chiar decât iertarea.

La prima vedere, pare ciudat: cum să fie ceva mai sus decât iertarea?

Noi, oamenii obișnuiți, credem că iertarea este deja piscul. Că dacă ai reușit să ierți pe cineva care ți-a făcut rău, ai ajuns foarte sus. Și așa este.

Numai că autorul acestui vechi text merge mai departe și spune ceva și mai adânc:

iertarea e mare, dar iubirea e și mai mare, pentru că iertarea vine, de multe ori, după ce în tine s-a aprins deja mânia, iar apoi te lupți cu ea și o birui.

Iubirea, în schimb, este starea aceea în care mânia nici nu mai apucă să prindă rădăcină, fiindcă inima e deja plină de altceva.

Asta schimbă tot

Într-o lume ca a noastră, unde omul e mereu gata să se aprindă, să răspundă, să înțepe, să țină minte răul și să-l întoarcă în minte de o sută de ori, ideea asta e aproape neverosimilă.

Noi ne simțim oameni ”buni” dacă nu ne răzbunăm.

Dacă tăcem.

Dacă nu spunem tot ce ne vine.

Textul siriac spune, însă, că drumul nu se oprește acolo.

Mai sus este omul care nu doar se stăpânește, ci se umple atât de tare de iubire, încât răul celuilalt nu mai găsește în el spațiul potrivit pentru a deveni otravă.

Exemplele date de autor nu sunt deloc cuminți

El nu vorbește în aer. Îl dă ca model pe Hristos, care pe cruce nu blestemă, nu se răzbună, nu cere foc din cer, ci spune: „Tată, iartă-i”.

Îl invocă pe Ștefan, primul martir, care în timp ce este ucis cu pietre se roagă pentru cei care îl omoară.

Îl amintește pe Moise, gata să fie el însuși șters dacă poporul e iertat.

Și îl aduce și pe Pavel, care merge atât de departe încât ar accepta să fie el însuși despărțit pentru binele altora.

Adică nu vorbim despre bunătate de salon, ci despre o formă de iubire care se jertfește.

Pentru omul simplu, aici stă miezul: ce faci când cineva te lovește?

Nu toți avem de dus răstigniri istorice și nu toți suntem puși în fața martiriului. Dar aproape fiecare om știe ce înseamnă o palmă morală: o nedreptate, o vorbă urâtă, o trădare, o minciună, o umilință.

Și aproape fiecare dintre noi știe și ce se întâmplă după:

răul se instalează înăuntru și începe să lucreze. Îți răspunde în minte, îți fierbe în piept, îți strică liniștea, te face să vorbești singur, să te justifici, să judeci, să dorești măcar puțină pedeapsă pentru celălalt.

Textul acesta vechi vine și spune ceva foarte actual:

adevărata nenorocire nu e doar că cineva ți-a făcut rău.

Nenorocirea mai mare este să lași răul acela să se așeze în tine și să te strice pe dinăuntru.

Iubirea, în această viziune, nu e sentimentalism

Aici e frumusețea mare a Părinților sirieni. Ei nu vorbesc despre iubire ca despre emoție dulceagă, nici ca despre obrăznicia de a te lăsa călcat în picioare fără discernământ.

Iubirea, pentru ei, este putere lăuntrică.

Este o stare în care omul nu mai este stăpânit de veninul reacției. Nu devine prost, nu devine orb, nu devine lipsit de judecată. Devine, în schimb, mai greu de otrăvit.

Și ce om nu are nevoie de asta astăzi?

Trăim într-o lume în care oamenii se hrănesc din scandal, din ironie, din batjocură și din nerv. Toată viața publică pare făcută ca să te înrăiască. În fiecare zi ți se dă motiv să te enervezi, să urăști, să disprețuiești.

Într-un asemenea timp, să-ți păstrezi inima necoaptă în mizerie a devenit aproape o formă de eroism.

De ce ajunge un astfel de text mai repede la inimă decât multe predici moderne

Pentru că nu vorbește în formule de plastic. Nu spune „fiți mai buni” și gata. Spune ceva dureros de concret: dacă iubirea este deplină, ea nu mai lasă loc pentru altceva. Omul devine un vas plin.

Și tocmai pentru că e plin de pace, de limpezime și de Dumnezeu, nu mai intră atât de ușor în el mânia, ranchiuna și dorința de a întoarce răul.

Imaginea e foarte frumoasă și foarte practică. Toți înțelegem un vas. Toți înțelegem că, dacă un vas e plin cu apă curată, nu mai încape în el altceva fără să dea pe dinafară.

Așa este și cu omul.

Dacă e plin de întuneric, se aprinde repede. Dacă e plin de iubire, răul lovește, dar nu mai găsește atâta loc unde să se cuibărească.

Asta nu înseamnă că omul nu mai suferă

Aici trebuie să fim drepți. Textul nu ne promite transformarea în statui.

Nu spune că sfântul nu mai simte durere.

Nu spune că omul bun nu mai este rănit. Spune doar că există o treaptă la care durerea nu se mai transformă automat în ură. Asta este diferența uriașă.

Noi, de obicei, credem că suferința ne dă dreptul la orice reacție.

Dacă am fost răniți, ni se pare că putem vorbi oricum, judeca oricum, urî oricât. Autorul siriac spune exact invers: tocmai atunci se vede ce este în tine. Nu când ești liniștit și mulțumit, ci când ești lovit.

Poate că de aceea asemenea texte rămân vii sute de ani

Pentru că nu vorbesc doar despre religie, ci despre anatomia inimii omenești. Și omul n-a evoluat prea mult aici.

Tot răul îl doare, tot nedreptatea îl înveninează, tot jignirea îl aprinde.

Tehnologia s-a schimbat. Sufletul, mai puțin.

De aceea un text siriac vechi poate părea mai actual decât o mie de discursuri motivaționale moderne.

El ne spune, simplu și sever, că adevărata victorie nu este să-l vezi pe celălalt pedepsit, ci să nu ajungi tu stricat de răul lui.

Ce rămâne pentru noi din toată această învățătură

Poate un singur lucru, dar unul mare. Nu ni se cere să devenim peste noapte sfinți orientali, martiri sau uriași ai iubirii. Ni se cere măcar să înțelegem că nu orice reacție e sănătoasă doar fiindcă e firească.

Că nu tot ce vine repede din noi este și bun.

Că uneori cel mai mare rău pe care ni-l face dușmanul nu este că ne lovește, ci că ne face să semănăm cu el.

Iar dacă această scrisoare veche spune adevărul, atunci lupta cea mare nu este doar să ierți după ce ai urât, ci să începi, încet-încet, să iubești atât de mult adevărul, pacea și pe Dumnezeu, încât ura să nu se mai simtă în tine ca acasă.

Asta e o măsură mare.
Poate prea mare pentru noi.
Dar tocmai de aceea merită auzită.