Mai vine un ”trenuleț”: primarii rămân fără pensii speciale, iar salariul minim îngheață temporar

Guvernul pregătește încă o ordonanță „trenuleț”, acea soluție temporară care, an de an, devine politică de stat perpetuă. Primarii nu vor primi pensii speciale nici în 2026, iar salariul minim va fi înghețat – într-o perioadă în care prețurile echivalează deja cu un sport extrem deloc exotic. România rămâne blocată într-un ciclu de improvizație administrativă, unde fiecare decembrie aduce nu stabilitate, ci plasturi fiscali.

Trenulețul austerității nu are nimic hazliu

În România, finalul de an nu înseamnă luminițe, cadouri sau bilanțuri senine. Finalul de an înseamnă ordonanța trenuleț – acel act normativ care încearcă, în ritmul lui sacadat, să acopere goluri, găuri, lipsuri, temeri și presiuni politice.

Nu e nimic romantic în trenulețul nostru. E mai degrabă o garnitură hodorogită, trasă de o locomotivă costelivă, care împinge în față tot ce statul nu a avut curaj să reformeze timp de 12 luni.

Primarii rămân fără pensii speciale și în 2026

Unul dintre vagoanele vedetă ale trenulețului este cel în care stau, prăbușite și înlăcrimate, „pensiile speciale ale primarilor”. Amânate, contestate, întoarse de Curtea Constituțională, repuse pe tapet, suspendate din nou… sunt un exemplu perfect de legislație făcută ca o turtă dulce stricată: frumoasă în teorie, indigestă în practică.

Prin noua ordonanță, primarii nu vor primi nici în 2026 pensiile speciale promise și răspromise. Pentru unii, vestea e un colț de liniște. Pentru alții, e un motiv de furie și gâlceavă prin asociațiile municipale.

Dar adevărul e simplu:
Nu poți reforma un stat în continuă panică fiscală. Nu poți da privilegii permanente cu bani provizorii.

Iar România încă operează cu bani provizorii.

Salariul minim, înghețat pe timp de inflație

A doua bombă a ordonanței: înghețarea salariului minim.
Într-o țară în care supermarketul s-a transformat într-un duș rece, iar rata anuală a inflației a devenit un mic Everest personal, ideea de a îngheța salariul minim sună ca și cum ai pune pauză pe un incendiu.

De ce face statul asta?
Simplu: pentru că bugetul pe 2026 e un maraton făcut în flip-flops. Sunt prea multe cheltuieli obligatorii, prea puține venituri sigure, prea multe promisiuni electorale de plătit și prea puține reforme reale.

A îngheța salariul minim e, în logica guvernanților, o formă de conservare a echilibrului macroeconomic.
În logica oamenilor, e o formă de ”consolidare” a frustrării.

Trenulețul devine politică de stat

De 15 ani, ordonanțele trenuleț sunt semnul că România funcționează din amânare în amânare.
Nu sunt soluții, ci prelungiri de timp.
Nu sunt politici, ci anestezice.

Ele au trei caracteristici clare:

1. Improvizează în loc să reformeze.
2. Îngheață în loc să construiască.
3. Prelungesc în loc să închidă definitiv o problemă.

De ce nu avem reforme reale?
Fiindcă fiecare structură privilegiată are nervi întinși și putere de negociere.
Fiindcă fiecare partid știe că anul viitor vine un alt ciclu electoral.
Fiindcă statul nu are curaj, nici resurse, să facă o reorganizare profundă.

Iar trenulețul devine, an de an, locomotiva națiunii.

Cine câștigă și cine pierde?

Primarii pierd, cel puțin temporar, privilegiul unei pensii speciale.
Angajații pe salariu minim pierd, pentru că înghețarea îl transformă într-un salariu de supraviețuire, nu de trai.
Guvernul câștigă timp, dar nu legitimitate.
Economia câștigă stabilitate doar pe hârtie, nu în viața reală.

Și, peste toate, populația câștigă… încă un an de așteptare.

Ce înseamnă asta, de fapt, pentru 2026?

Că vom intra într-un nou an cu probleme vechi.
Că statul va merge înainte ca un tren de cărat cărbune: greu, încet, dar încă în mișcare.
Că marile reforme – salarizare, pensii, administrație – vor fi din nou subiecte de dezbatere, nu de implementare.

Și mai înseamnă ceva:
Că România se teme de schimbare, dar se teme și mai mult de adevăr.

Iar adevărul e acesta:

Un stat care îngheață tot ce nu poate rezolva devine, încet-încet, un stat care nu mai poate mișca nimic.