Mândri, dar nesiguri: radiografia stimei de sine a românilor în 2025

Într-un apartament din București, o adolescentă de 17 ani șterge pentru a treia oară fotografia pe care voia s-o posteze pe Instagram. „Nu arăt destul de bine”, își spune, comparându-se cu imaginile perfecte din fluxul ei. În același timp, bunica fetei, privind la știri, oftează cu amărăciune: „Țara asta… n-o să ajungem nicăieri. Așa suntem noi, nu avem nici o șansă.”

Două generații, două contexte diferite, dar aceeași umbră a nesiguranței. De la goana după like-uri în online până la resemnarea celor trecuți prin tranziția postcomunistă, stima de sine a românilor în anul 2025 rămâne o ecuație complicată, un amestec de mândrie și îndoială.

La suprafață, ne place să ne considerăm un popor mândru.

Fluturăm tricolorul la meciuri și ne înflăcărăm când un român cucerește o medalie sau un premiu internațional. Ne lăudăm cu olimpicii noștri și cu antreprenorii de succes plecați din mici orașe de provincie și ajunși pe marile scene ale lumii.

Pe rețelele sociale, mulți își lustruiesc cu grijă imaginea: fotografii atent filtrate, realizări afișate ostentativ, zâmbete și hashtag-uri despre #încredere și #success.

Însă sub acest strat de bravură afișată, se ascund adesea răni vechi și nesiguranțe profunde. În realitate, numeroși români oscilează între a afișa mândrie și a simți, în adâncuri, un sentiment persistent că nu sunt suficient de buni.

Contrastul dintre aparență și trăire e puternic: uneori aceeași persoană care se laudă zgomotos într-un context își face, în sinea ei, autocritica cea mai aspră.

Oglinda rețelelor sociale: între like-uri și nesiguranță

Pentru tinerii generației Z și nu numai, oglinda digitală a devenit adesea mai importantă decât oglinda reală. Pe Instagram, Facebook și mai nou TikTok, viața pare o competiție de fericire și succes. Influenceri cu vieți impecabile, colegi de liceu care arată ca modele, prieteni din online mereu în vacanțe exotice – toate acestea creează un standard ireal la care tinerii încearcă să se ridice.

Consecința? Un val de comparații și frustrări tăcute.

Dacă postarea nu strânge suficient de multe inimioare virtuale, încrederea în sine se clatină. Dacă selfie-ul nu iese perfect, tânăra noastră din București preferă să-l șteargă și să se simtă “urâtă” în raport cu ceilalți.

Studiile recente confirmă ceea ce mulți părinți și profesori intuiau deja: rețelele de socializare pot eroda stima de sine.

Un experiment desfășurat anul trecut a arătat că o simplă pauză de o săptămână fără social media a dus la îmbunătățiri vizibile ale imaginii de sine în rândul tinerelor participante – semn că fluxul nesfârșit de vieți perfecte online lasă urme adânci în modul în care ne percepem pe noi înșine.

Practic, atunci când tinerii renunță pentru câteva zile la comparațiile virtuale, își recapătă întrucâtva liniștea interioară: “Uite, pot să fiu ok și fără validarea altora”.

Pe de altă parte, platformele online nu sunt doar un teren minat al comparațiilor, ci și un spațiu al bravurii de vitrină.

Acolo, oricine poate părea mai fericit, mai de succes, mai “cool” decât în viața de zi cu zi. Un tânăr introvertit poate părea pe Facebook cel mai sociabil party-boy, o familie cu probleme poate părea cuplul perfect în fotografiile de la malul mării.

Această discrepanță între imagine și realitate dă naștere și unor situații comice: știm cu toții povestea prietenului care își face check-in la un restaurant scump doar ca să dea bine, deși a comandat cea mai ieftină cafea, sau a colegei care postează #lovemyjob în timp ce, de fapt, își detestă serviciul.

Românii s-au obișnuit să “dea bine” în online, chiar dacă sufletul nu le este neapărat împăcat. În meme-urile care circulă pe internet, această tendință este ironizată fără milă: “viața perfectă din online vs. realitatea de acasă” a devenit o glumă recurentă – semn că suntem conștienți, măcar la nivel colectiv, de falsitatea multor aparențe.

Din fericire, aceleași rețele sociale au început să găzduiască și voci ale autenticității.

Tot mai mulți tineri români vorbesc deschis despre anxietățile și vulnerabilitățile lor pe platforme, există influenceri care promovează body positivity și acceptarea de sine, iar grupuri de suport online unde utilizatorii își împărtășesc frustrările din spatele imaginilor perfecte.

E un pas înainte: generația online nu înseamnă doar filtre și vanitate, ci și oportunitatea de a realiza că nimeni nu e cu adevărat perfect. Când vezi un vlogger popular recunoscând că are zile proaste și complexe ca oricine, parcă presiunea de a fi mereu “la înălțime” scade.

Oglinda digitală rămâne distorsionată, dar măcar știm că este un truc – și tot mai mulți tineri învață să nu-și mai măsoare propria valoare doar în reacțiile primite pe ecran.

Educație: lauda rară, critica frecventă – rețeta modestiei forțate

Rădăcinile stimei de sine se întind adânc în copilărie. În România, generații întregi au crescut cu zicala “laudă-mă gură, că ți-oi da friptură” – o abordare care tratează lauda ca pe ceva suspect, chiar nociv.

Mulți părinți și profesori, mai ales din vechea gardă, au crezut (și unii încă mai cred) că lauda “îți urcă la cap”, pe când critica “te face om”. Așa se face că elevii români au auzit mai des “nu e bine, mai încearcă” decât “bravo, ai reușit”. Chiar și atunci când veneau cu nota 9 acasă, întrebarea standard era: “De ce nu 10?” – implicit, de ce n-ai fost perfect?

Această cultură a exigenței neîndulcite și a modestiei forțate a fost menită să creeze oameni ambițioși și realiști, dar adesea a produs generații de adulți care, în sinea lor, nu se simt niciodată suficient de buni. Când ți se repetă ani la rând că mai e loc de mai bine și că valoarea ta depinde de ultima performanță, ajungi să internalizezi ideea că n-ai voie să fii mulțumit de tine însuți. Iar o stimă de sine șubredă își are adesea originea în acele ședințe cu părinții unde doar “corigenții” erau subiect de discuție, sau în acele comparații constante cu “șeful de promoție”.

Aspectul are și o fațetă comic-tragică recunoscută de toată lumea: în familia tradițională românească, complimentul direct e rar ca ploaia în deșert. În schimb, “te critic ca pentru binele tău” a devenit un motto neoficial al parenting-ului autohton de odinioară. Și chiar atunci când părinții sunt mândri de copil, se tem să nu-l “deoache” succesul. Bunăoară, dacă micuțul Ionel ia premiul întâi, mama se va grăbi să adauge: “Da, a luat premiu… dar să vedem la anul, să nu se culce pe-o ureche!” – de parcă o vorbă bună i-ar putea submina viitorul. Această atitudine, deși bine intenționată uneori, transmite de fapt mesajul că aprecierea e condiționată și că oricât ai realiza, nu e suficient. Mulți dintre noi am rămas cu această voce critică interioară, un “părinte invizibil” care ne șoptește că nu merităm aplauze, că altcineva face sigur treaba mai bine.

Lucrurile încep totuși să se schimbe, treptat.

În școlile din 2025 se vorbește tot mai mult despre “educație emoțională” și “dezvoltare personală”. Au apărut consilieri școlari (deși insuficienți) și programe anti-bullying, iar unii profesori tineri aplică metode moderne, încurajând elevii să aibă încredere în forțele proprii. În unele clase, “bravo”-ul se aude acum mai des decât “nu e bine”. Există manuale opționale care chiar asta urmăresc: să-i învețe pe copii despre respectul de sine și despre cum să-și gestioneze emoțiile.

Sigur, mentalitățile nu se schimbă peste noapte.

În continuare, în multe familii, stigmatul eșecului atârnă greu – un 7 la matematică e întâmpinat cu priviri dezaprobatoare, nu cu discuții despre cum poate fi îmbunătățit rezultatul. Dar măcar acum știm, ca societate, că a crește un copil sigur pe el nu înseamnă a-i șopti tot timpul că e “cel mai bun din lume” (mimetismul laudelor false nu ajută), ci a-i arăta că este iubit și valoros și când greșește.

Încetul cu încetul, noua generație de părinți încearcă să rupă cercul criticii permanente. Mai citesc o carte de parenting, mai merg cu copilul la un psiholog când acesta are probleme de încredere, ba chiar își cer scuze când greșesc față de cei mici – gest inimaginabil în trecut.

Stima de sine sănătoasă se cultivă de la grădiniță, iar România anului 2025 începe să conștientizeze asta. E un drum lung de parcurs, însă faptul că acum se vorbește deschis despre anxietatea copiilor, sindromul perfecționistului la adolescenți sau importanța încurajării, arată o evoluție. Poate copiii de azi vor ajunge adulți care să nu mai poarte povara acelui “nu sunt destul de bun” imprimat în suflet.

La locul de muncă: sindromul impostorului cu cravată

Dacă în școală și familie mulți români nu au fost învățați să-și aprecieze valoarea, piața muncii nu face decât să amplifice complexele formate în tinerețe. Paradoxal, avem de-a face cu două tablouri contrastante. Pe de o parte, în CV-uri și interviuri de angajare, românii au învățat jocul vânzării de sine: își umflă realizările, își enumeră competențele înflorit, folosesc titluri pompoase (“Project Manager” chiar dacă erau singurul angajat în proiect) – toate pentru a face impresie bună. Asta pentru că au învățat că, dacă nu te vinzi, nu te bagă nimeni în seamă. Pe de altă parte, odată ajunși în poziția respectivă, foarte mulți trăiesc cu teama că nu sunt suficient de buni pe cât au pretins.

Sindromul impostorului – sentimentul că nu meriți cu adevărat succesul obținut și că vei fi “deconspirat” ca un fraudator – e răspândit în birourile corporațiilor din București la fel de mult ca în start-up-urile din Cluj sau Iași. Angajați competenți, chiar străluciți uneori, se îndoiesc constant de ei înșiși: “Am avut noroc, nu sunt eu chiar atât de capabil”, “Dacă își dau seama ceilalți că nu știu tot?”.

Această modestie anxioasă își are rădăcinile în cultura noastră, dar este și întreținută de un mediu unde feedback-ul pozitiv rămâne rar.

Mulți șefi români încă practică metoda “te laud cât mai puțin, ca să nu ceri mărire de salariu”.

Astfel, chiar dacă livrezi proiect după proiect, recunoașterea întârzie sau lipsește. În schimb, greșelile sunt sancționate imediat. În asemenea condiții, e greu pentru un angajat să-și construiască o stimă de sine profesională solidă – mereu va simți că merge pe sârmă, că la prima eroare tot ce-a făcut bine se uită.

Cultura organizațională autohtonă a fost mult timp axată pe “dacă nu te critic, înseamnă că e bine”, în loc de “hai să apreciem reușitele și să învățăm din eșecuri”.

Abia în ultimii ani, sub influența companiilor multinaționale și a noilor generații de manageri, începe să se schimbe atmosfera: se vorbește despre “cultura lui bravo” sau “thank you culture”, despre importanța de a da feedback apreciativ.

Unele firme oferă cursuri de dezvoltare personală angajaților, coaching profesional, ba chiar și ședințe de terapie incluse în pachetul de beneficii, semn că se recunoaște legătura dintre starea emoțională și performanța la job.

Pentru că nu e vorba doar de suflet, ci și de buzunar: stima de sine scăzută are și costuri financiare.

Un studiu recent realizat în rândul tinerilor salariați a arătat că aceia cu încredere de sine mai slabă ajung să piardă anual echivalentul a peste un salariu mediu net, bani risipiți pe mecanisme de compensare.

Cum așa? De pildă, cine nu se apreciază pe sine va fi tentat să facă cheltuieli de statut – să cumpere obiecte scumpe, haine de firmă, gadget-uri de ultimă generație – doar ca să se simtă “la nivel” cu alții și să mascheze nesiguranța. Sau va ceda mai des în fața tentațiilor de moment: comfort food, ieșiri dese în oraș, orice aduce o mică bucurie instantanee menită să alunge temporar sentimentul de nemulțumire de sine.

Generația tânără cheltuie astfel cu 30% mai mult pe lucruri de care nu are neapărat nevoie dacă are o stimă de sine scăzută, arată studiul.

În același timp, productivitatea și ambiția profesională suferă: cine nu are încredere în propriile forțe ezită să ceară o mărire de salariu, evită să se bage în proiecte dificile (de teamă că nu face față) și, în general, se mulțumește cu mai puțin. Astfel, lipsa stimei de sine îi costă scump pe indivizi – și la figurat, și la propriu.

Totuși, 2025 aduce și vești bune în mediul profesional.

În marile orașe, cel puțin, se vorbește deschis despre burnout, despre work-life balance și despre importanța sănătății mentale a angajaților. Tot mai multe persoane apelează la psihologi sau career coaches pentru a depăși blocajele de încredere.

Faptul că un angajat își recunoaște vulnerabilitatea – “nu știu asta, am nevoie de ajutor” – nu mai e văzut automat ca un semn de slăbiciune, ci ca unul de maturitate. Iar sindromul impostorului începe să fie combătut prin mentorat și prin cultură colaborativă: când vezi că și colegul pe care îl admirai are îndoielile lui, realizezi că nu ești singurul care simte uneori că joacă un rol prea mare.

Mediul de lucru românesc se adaptează încet la ideea că un angajat încrezător (dar nu arogant) e un angajat mai eficient și mai loial. Învățăm să spunem “bine făcut”, nu doar “ai greșit acolo”. Drumul e lung, dar direcția e bună – de la ierarhia rigidă în care șeful nu te aplauda niciodată, către o cultură în care recunoașterea muncii devine normă, iar stima de sine a fiecăruia este alimentată pozitiv, nu tocată mărunt.

Mândrie și complexe: moșteniri istorice și lupte contemporane

Stima de sine colectivă a românilor este poate și mai paradoxală. Ne place să spunem “sunt mândru că-s român”, dar o spunem adesea fie pe scenarii de emoție maximă, fie cu o umbră de ironie. Istoria recentă și peisajul politic și-au lăsat amprenta asupra felului în care ne raportăm la noi înșine ca nație.

După decenii de dictatură comunistă, în care orice inițiativă individuală era reprimată și propaganda declama cât suntem de grozavi ca popor (în timp ce realitatea contrazicea flagrant laudele), românii au intrat în tranziția anilor ’90 cu speranță, dar și cu multe complexe.

Șocul contactului cu Occidentul, constatarea rămânerii în urmă față de țările vestice, dificultățile economice și sociale de după Revoluție – toate au semănat semințele unui sentiment de inferioritate față de “lumea civilizată”. Astfel a apărut în limbajul curent expresia “ca afară”: “vrem și noi spitale/șosele/școli ca afară”. Implicit, recunoșteam că la noi nu e “ca afară”, deci nu e bine.

Această convingere că “la noi nu se poate, la alții se poate” a erodat încet, dar sigur, stima de sine colectivă. Ne-am obișnuit să ne vorbim de rău țara: de la glumele cu “las’ că merge și-așa” până la concluzia amară “asta e România, te miri?”, am interiorizat ideea că nu suntem în stare de mai mult, că ne complacem în mediocritate sau haos.

Pe de altă parte, periodic, se aprinde scânteia mândriei naționale.

O performanță sportivă remarcabilă (o medalie olimpică, o victorie la un turneu de fotbal) ne scoate lumea în stradă cu steaguri, ca și cum succesul acela individual spală pentru moment toate eșecurile.

Sau, dimpotrivă, o jignire venită din exterior ne unește brusc: dacă un politician străin vorbește de rău românii sau dacă presa europeană ne lipește vreo etichetă urâtă, mândria rănită dă pe afară. “Cum își permit să ne insulte?” – ne indignăm, uitând că adineauri ne criticam singuri foarte aspru.

Aceste răbufniri de orgoliu sunt însă de scurtă durată. Fără un combustibil constant, flacăra se stinge repede, lăsând în urmă aceeași cenușă a dezamăgirii. Exemplul clasic este valul de patriotism defensiv din jurul anului 2007, când românii din Italia au fost ținta prejudecăților și atacurilor xenofobe după câteva incidente: în țară, românii și-au redescoperit brusc solidaritatea națională, “nu suntem toți așa, hai să le arătăm ce putem”. Însă pe măsură ce scandalul s-a stins, entuziasmul s-a risipit și el, iar cotidianul a revenit la obișnuitele lamentări.

Anul 2025 ne găsește, ca societate, într-o stare stranie: suntem membri ai UE și NATO, mai liberi și mai stăpâni pe destinul nostru ca niciodată, și totuși defetiști cum rar am fost. Se simte un soi de oboseală colectivă, o lehamite față de tot ce înseamnă comunitate și destin național.

Mulți români declară deschis că “le e rușine că sunt români”, fiind sătui să mai spere în vreo schimbare.

Corupția endemică, promisiunile politice încălcate, migrația masivă a tinerilor – toate acestea au alimentat ideea că “noi între noi nu suntem în stare”. De aici derivă și un autodispreț păgubos: ne denigrăm țara și pe noi înșine mai abitir decât ar face-o orice critic extern. “România e o cauză pierdută”, “ne merităm soarta” – astfel de fraze, odată marginale, au devenit aproape clișee în conversațiile zilnice.

Iar consecința psihologică e gravă: dacă ești convins că “român” e un cuvânt depreciativ, e greu să mai ai vreun respect pentru tine ca individ aparținând acestui grup.

E un cerc vicios: lipsa de stimă de sine colectivă duce la lipsă de implicare (căci “oricum nu se poate”), iar neimplicarea duce la stagnare, care confirmă tocmai lipsa de stimă inițială.

Totuși, în acest peisaj sumbru, există și contrastul convingerilor autentice ce supraviețuiesc.

Sunt români care se încăpățânează să creadă în ei și în comunitatea lor, chiar și când atmosfera generală e toxică. Îi găsim adesea în zonele cele mai puțin vizibile: un profesor de la sat care își încurajează elevii să viseze la facultate, un grup de voluntari care renovează pro bono un spital de provincie, o mică firmă locală care se laudă cu “produs în România” nu ca pe un handicap, ci ca pe un motiv de mândrie.

Patrioții simpli și autentici există, deși mai puțini și mai tăcuți.

Ei nu strigă în gura mare “sunt mândru că-s român”, nu poartă tricouri cu drapelul, dar muncesc zi de zi cu convingerea că noi putem fi la fel de buni ca oricine altcineva, dacă punem suflet și seriozitate. Ei au o mândrie discretă, întemeiată pe fapte și valori, nu pe comparații goale. Din păcate, vocile lor se aud greu într-o societate a vacarmului și a extremelelor.

Mândria adevărată nu face rating la TV, în schimb scandalul și cinismul da.

Așa că imaginea publică rămâne dominată de polarizare: fie un naționalism de paradă, excesiv și adesea găunos (vezi grupările care se laudă cu origini dacice fabuloase sau extremiștii care clamează că “suntem cei mai cei” fără fundament real), fie un negativism crâncen, în care orice simbol național e desființat și orice speranță ridiculizată.

Între aceste două zgomote, convingerea autentică – adică sentimentul sănătos că avem cu ce ne mândri, dar și ce îmbunătăți, fără a ne minți singuri – abia dacă își face loc.

Istoria recentă ne-a lăsat așadar o moștenire dificilă: complexe de inferioritate față de alții, combinate cu mecanisme de apărare care uneori iau forma unui complex de superioritate.

Psihologii care au studiat profilul românilor constată exact acest lucru: la noi coexistă atât oameni cu încredere în sine, cât și mulți care suferă de un sentiment de micime, pe care îl maschează prin bravură exagerată.

Cu alte cuvinte, când stima de sine e șubredă, unii o lasă să îi apese (se simt înfrânți și retrași), iar alții o acoperă cu o platoșă de aroganță (vorbesc exagerat despre reușitele lor, nu acceptă criticile, vor mereu să pară cei mai grozavi). Iar uneori, aceeași persoană trece prin ambele stări, în funcție de context.

Un exemplu tipic: românul care în străinătate se simte complexat, stă în umbră și evită conversațiile de teamă că engleza lui nu e perfectă, dar când revine acasă vorbește cu superioritate despre “occidentalii ăia care nu se descurcă ca noi”.

Aceeași nesiguranță poate naște servilism sau, la polul opus, sfidare agresivă – două fețe ale aceleiași monede psihologice.

Peisajul politic contemporan joacă și el un rol major în alimentarea insecurităților.

Încrederea în instituții e la cote joase: partidele politice, parlamentul, guvernele succesive – toate au dezamăgit de atâtea ori, încât cetățenii nu se mai simt reprezentați sau protejați.

Când vezi că “peștele de la cap se împute” iar și iar, începi să crezi că poate problema e în însăși “ființa națională”. De aici se nasc și generalizările toxice de tipul: “Așa-s românii: hoți, leneși, needucați…”. Conotația negativă a sintagmei “așa suntem noi” a devenit atât de puternică, încât e suficient să spui cele trei cuvinte pentru ca alții să dea din cap aprobator, cunoscând exact sensul – nimic bun.

Lipsa unui proiect național pozitiv și a unor lideri inspiraționali accentuează această derivă.

Faptul că de trei decenii pare că ne învârtim în loc, fără direcție clară, face dificil pentru români să își găsească motive de respect de sine colectiv. Ce brand de țară avem? Dracula, castelul lui și poate gimnastele de altădată – în rest, subiectele care ne aduc în prim-planul atenției mondiale sunt mai degrabă negative (corupție, migrație, scandaluri politice).

Cum să te simți mândru, zi de zi, când breaking news-urile îți oferă rar ceva de pus la suflet cu bucurie?

Și totuși, exact în fața acestui tablou cenușiu, se formează și anticorpii.

Observăm în ultimii ani mici trenduri care indică o dorință de reafirmare pozitivă. De la moda iilor tradiționale românești (purtate cu mândrie de tineri la evenimente urbane, nu doar la țară) până la explozia de festivaluri de folclor reinterpretat modern, de la grupuri online unde oamenii împărtășesc “lucruri frumoase din România” (peisaje, oameni, inițiative) până la succesul emisiunilor TV care scot la lumină talente autentice din provincie – toate arată că românii vor, în adânc, să se poată mândri sincer cu ei înșiși.

Căutăm speranțe și exemple pozitive, semn că defetismul nu a erodat de tot dorința de a avea stimă de sine colectivă. Ba chiar diaspora – milioanele de români plecați peste hotare – joacă un rol interesant: deși mulți au emigrat tocmai din cauza dezamăgirii cu situația de acasă, ei devin uneori ambasadori ai unei imagini mai bune.

Românii din afară se adună de 1 decembrie cu drapele și sarmale, organizează festivaluri de tradiții românești la Londra sau Roma, și postează online clipuri în care își declară dorul și dragostea de țară. Această reconectare sentimentală îi face pe cei de acasă să realizeze că, oricâte necazuri ar fi, există și un atașament real față de identitatea românească, dincolo de bârfele zilnice. Iar atunci când diaspora s-a mobilizat exemplar, de pildă pentru votul recent, acasă lumea a privit cu un amestec de admirație și rușine: “Uite că se poate, poate că nu suntem chiar așa de nepăsători cum credem.”

Terapia autenticității: drumul spre o stimă de sine mai sănătoasă

Dacă privim ansamblul, stima de sine a românilor în acest an 2025 este ca un pendul între extreme. Când într-o parte, când în cealaltă, rareori liniștit la mijloc. Pentru a obține un echilibru, e nevoie de o vindecare colectivă și individuală deopotrivă.

Specialiștii spun că primul pas este acceptarea onestă a vulnerabilităților noastre.

Cu alte cuvinte, să ne dăm jos măștile. Nu trebuie să fim nici eroii de pe tricouri, nici să ne autoflagelăm constant. Putem recunoaște că avem lipsuri – ca țară, ca indivizi – fără să ne considerăm din start “un caz pierdut”. Această atitudine de acceptare necondiționată de sine e fundamentul oricărei stime de sine solide: să știi că ai valoare ca om chiar și când nu ești perfect, chiar și când altul te critică.

Autenticitatea este, așadar, o formă de terapie.

Atunci când un tânăr are curajul să spună pe bune “nu, nu sunt ok azi, mă simt nesigur, hai să vorbim” în loc să pozeze mereu în invincibil, deja a făcut un pas spre rezolvarea problemei.

Când un politician ar recunoaște “nu știu, hai să cer ajutorul experților”, în loc să pozeze în atoateștiutor – acela ar fi un act de curaj și normalitate, ce ar mai spăla din cinismul publicului.

Iar când un părinte îi spune copilului său “te iubesc așa cum ești, nu trebuie să fii numărul unu ca să valorezi ceva”, plantează semințele unui adult viitor cu o stimă de sine sănătoasă.

În prezent, vedem tot mai multe inițiative psihologice și sociale menite să repare fragilitatea stimei de sine în societatea noastră.

Campanii precum “Unfollow Self Hate” (derulată recent în mediul online) îi încurajează pe tineri să identifice obiceiurile nesănătoase prin care își acoperă lipsa de încredere și să renunțe la ele.

Există linii telefonice de consiliere gratuită unde oricine poate suna să discute anonim cu un psihoterapeut despre problemele lor – semnificativ, una dintre temele cel mai des întâlnite este sentimentul de nevrednicie sau insuficiență personală.

Clinicile de psihologie raportează creșteri ale solicitărilor de terapie pentru probleme legate de încrederea în sine, anxietate socială și depresie – un indiciu că oamenii nu mai vor să sufere în tăcere, ci caută ajutor.

Pe rețelele sociale, psihologi români populari (adevărați influenceri ai sănătății emoționale) explică pe înțelesul tuturor concepte ca “iubirea de sine” sau “sindromul impostorului”, și oferă sfaturi gratuite despre cum să ne gestionăm emoțiile negative.

În școli și universități, ONG-uri țin ateliere de inteligență emoțională, unde elevii și studenții sunt provocați să-și exprime opiniile, să-și recunoască calitățile, dar și temerile, fără frica de a fi judecați.

Aceste mici revoluții tăcute pregătesc terenul pentru o schimbare de mentalitate: de la “ce o să zică lumea dacă nu sunt perfect?” la “nu trebuie să fiu perfect ca să fiu valoros”.

De asemenea, umorul – vechiul nostru prieten în vremuri grele – joacă un rol terapeutic în procesul ăsta.

Autoironia, folosită excesiv, ne poate sabota (dacă ne luăm mereu peste picior pe noi înșine, ajungem să ne credem glumele). Dar folosită inteligent, ne ajută să punem în lumină exact ceea ce trebuie schimbat.

Când comedianții fac glume despre românul care se dă mare și tare dar n-are un leu în buzunar, sau despre mama care te bate cu jaluzeaua dacă ai luat 8 în loc de 10, ei scot la iveală adevăruri dureroase într-un ambalaj suportabil. Râdem, dar râdem conștientizând: “da, uite ce absurdități facem, hai să ne oprim din ele.”

Generația stand-up-ului și a meme-urilor poate pune degetul pe rană fără să demoralizeze, ba dimpotrivă, creând un sentiment de solidaritate – “cu toții suntem în aceeași barcă a nesiguranțelor, hai să ne dăm jos armurile ridicole.”

Până la urmă, adevărata stimă de sine – atât pentru indivizi, cât și pentru comunități – se construiește pe autenticitate și echilibru.

În România de azi, lecția aceasta abia acum se învață pe scară largă. După atâția ani de oscilații între mindrie și disperare, începe să se simtă nevoia unei abordări mai așezate: nu suntem nici buricul pământului, dar nici ultimii oameni. Suntem așa cum ne facem să fim. Iar asta înseamnă că putem crește, ne putem transforma percepția despre noi înșine.

Imaginea tinerei de 17 ani și a bunicii ei poate avea, peste un timp, un final mai optimist.

Poate că adolescenta va posta totuși fotografia în care nu arată ca un supermodel, dar zâmbește sincer – și va primi comentarii de la prieteni care o apreciază pentru cine este, nu pentru perfecțiunea unui filtru.

Poate că bunica, văzând generația tânără mai asumată și mai implicată, nu va mai ofta resemnat la știri, ci va spune “poate ne-or duce ăștia tinerii pe un drum mai bun”. Când aceste schimbări mici de atitudine se adună, stima de sine colectivă începe să se refacă.

România anului 2025 are toate ingredientele necesare…

… pentru a-și scrie o nouă poveste despre sine: o generație tânără creativă și adaptabilă, lecțiile dure ale trecutului care să ne țină smeriți, dar și libertatea și conexiunea la lume care să ne dea aripi.

Provocarea e să credem noi înșine această poveste și să muncim la ea zi de zi. Să nu ne mai fie frică nici de eșec, nici de succes. Să fim dispuși să ne privim în oglindă cu sinceritate: cu riduri, cu cicatrici, cu zâmbete și cu lacrimi – toate ale noastre.

În momentul în care vom putea spune, ca indivizi și ca popor, “știu cine sunt, cu bune și rele, și totuși mă prețuiesc”, abia atunci vom fi găsit cu adevărat echilibrul stimei de sine. Este un demers continuu, dar cu fiecare glumă vindecătoare, cu fiecare gest de bunătate către noi înșine și către ceilalți, cu fiecare act de autenticitate, ne apropiem de clipa în care mândria afișată și convingerea interioară nu se vor mai bate cap în cap, ci vor forma împreună coloana vertebrală a unei Românii cu încredere în sine.