Maratonul electoral 2024–2025 în România: evenimentele, rezultatele și schimbarea cu orice preț

În spatele maratonului electoral care a început în 2024 și s-a terminat abia acum câteva zile se ascunde o realitate incomodă: România nu a avut parte de „alegeri libere” în sensul profund al termenului, ci de o succesiune de runde febrile în care nervozitatea publică, manipularea politică și fragilitatea unor instituții-cheie au conturat un peisaj mult mai instabil decât cel admis oficial. Timp de aproape doi ani, electoratul a votat nu din convingere, ci din oboseală, teamă, revoltă sau pură exasperare. În fiecare ciclu electoral, în fiecare duminică de vot, s-a simțit acea apăsare: ceva nu funcționează cum trebuie.

Anularea fără precedent, contestările interminabile, erorile tehnice, bâlbele autorităților, campaniile toxice și presiunile informaționale – toate au lăsat impresia că statul român, cu instituțiile lui teoretic solide, este mult mai vulnerabil decât se crede. În tot acest timp, populația, suprasaturată de scandaluri, de conspirații importate și de retorici radicale, a ajuns să creadă că libertatea de a vota nu mai este sinonimă cu libertatea de a alege, iar democrația, în forma ei procedurală, a început să pară o simplă coregrafie menită să ascundă crize nerezolvate.

Iar poate cea mai gravă concluzie a acestui maraton electoral este aceea că, în această alergare continuă, statul nu și-a demonstrat forța, ci slăbiciunile:

Instituții nepregătite pentru stres test-ul democrației, reacții întârziate, conflicte interne, narațiuni toxice tolerate, verificări întârziate, contestații tratate superficial. În loc să fie garantul stabilității, statul român a devenit participantul șovăielnic al propriilor sale procese electorale, iar cetățeanul a rămas cu senzația că votul său e tot mai greu de protejat în fața unui peisaj politic tot mai volatil.

Alegerile locale și europarlamentare din iunie 2024: startul maratonului electoral

Maratonul electoral fără precedent a debutat pe 9 iunie 2024, când în România au avut loc simultan alegerile locale și cele pentru Parlamentul European. Programarea ambelor scrutine în aceeași zi a fost o decizie strategică a guvernanților, menită să eficientizeze procesul și – potrivit analiștilor – să stimuleze prezența la vot în avantajul partidelor mari. În ciuda unui climat public dominat de nemulțumire și “saturație” față de clasa politică, rezultatele au consemnat consolidarea statu-quo-ului politic.

La europarlamentare, partidele din coaliția națională de guvernare PSD–PNL (aflate împreună la putere din 2021) au candidat pe o listă comună – o premieră istorică în România democratică. Această alianță improbabilă între stânga și dreapta tradițională a obținut un scor covârșitor (aproape 49% din voturi), asigurându-și 19 din cele 33 de mandate ale țării în Parlamentul European. Alianța a reușit astfel să surclaseze fără emoții opoziția: pe locul al doilea s-a clasat partidul naționalist AUR (aprox. 15% din voturi, 6 mandate de eurodeputați), urmat de o coaliție a partidelor de centru-dreapta pro-reformă – Alianța Dreapta Unită (USR împreună cu PMP și Forța Dreptei) – cu sub 9% (doar 3 mandate). UDMR, formațiunea reprezentând minoritatea maghiară, a trecut la limită pragul (circa 6,5%, 2 mandate), în timp ce formațiuni populist-extremiste noi precum SOS România (partid ultra-naționalist fondat de senatoarea Diana Șoșoacă) au obținut și ele pragul de 5% (2 mandate), semnalând apariția unor noi actori radicali pe scena politică. Per ansamblu însă, mesajul acestor alegeri europene a fost menținerea dominației partidelor tradiționale: deși frustrarea societății era ridicată, votul din iunie 2024 nu a penalizat imediat partidele la putere.

Alegerile locale desfășurate în paralel au confirmat aceeași tendință. PSD și PNL au câștigat majoritatea primăriilor și consiliilor județene din țară, împărțindu-și influența la nivel local. Campania lor s-a axat pe figuri locale cunoscute, proiecte de infrastructură și promisiunea “stabilității” administrative, evitând temele sensibile naționale. În schimb, partidele de opoziție au reușit foarte puține victorii notabile în orașe mari sau județe – semn că, la nivel local, electoratul a preferat să rămână cu “răul cunoscut”. Un exemplu grăitor a fost Bucureștiul: primarul general în funcție, Nicușor Dan (candidat independent susținut de o alianță de dreapta), a obținut cu lejeritate un al doilea mandat, cu 47,94% din voturile bucureștenilor, la mare distanță de următorii clasați. Pe locul 2 s-a situat Gabriela Firea (PSD, fost primar general în 2016–2020) cu doar ~22%, iar pe 3 Cristian Popescu-Piedone (PUSL) cu ~15%. Alți candidați – precum reprezentantul PNL sau cel al AUR – au avut scoruri modeste în Capitală. Situații similare s-au regăsit și în alte municipii: majoritatea primarilor în funcție și-au conservat pozițiile.

Nu au lipsit totuși nici semnalele de erodare accentuată a încrederii în partidele consacrate. Prezența la vot a fost peste așteptări (aprox. 52% la nivel național pentru europarlamentare – cea mai ridicată în ultimii ani la un asemenea scrutin), ceea ce indică mobilizarea alegătorilor dornici de schimbare. Totuși, voturile acestora s-au divizat între multiple opțiuni anti-sistem, fragmentate și insuficient de puternice local. Partidul reformist USR a suferit pierderi importante: nu a reușit să câștige primării noi și a pierdut chiar și unele fiefuri urbane pe care le cucerise în 2020. Scorul sub așteptări al USR la locale (și europarlamentare) a provocat tensiuni interne; la scurt timp după alegeri, președintele partidului, Cătălin Drulă, și-a anunțat demisia, recunoscând implicit eșecul. La polul opus, AUR – deși foarte vocal pe scena națională – a demonstrat că nu are încă infrastructura locală pentru a obține primării importante, câștigând mai degrabă poziții de consilieri locali sau județeni în zone izolate.

În concluzie, primele alegeri ale “super-anului” 2024 au consemnat o victorie tacticǎ a coaliției de guvernare. Profitând de context (comasarea scrutinelor, campanie focalizată pe probleme locale concrete și pe distribuirea de fonduri către primari), PSD și PNL au reușit să amâne valul schimbării cerut de o bună parte a publicului. Însă tensiunea plutea în aer – adevărata miză politică urma abia la alegerile prezidențiale de la sfârșitul anului, când funcția supremă în stat avea să fie disputată într-un climat mult mai încărcat.

Prezidențialele din noiembrie 2024: un tur I șocant și anulat în prag de tur II

Alegerile prezidențiale, programate conform calendarului pe 24 noiembrie 2024, au reprezentat punctul culminant al anului electoral. Pe fondul nemulțumirii profunde față de “marea coaliție” PSD-PNL aflată la putere, cursa prezidențială a fost dominată de tema schimbării radicale. Rezultatul primului tur a produs un adevărat cutremur politic, sfidând toate așteptările și precedentul istoric post-1989. Pentru prima dată, niciunul dintre candidații principalelor două partide tradiționale nu a reușit să intre în finală. În schimb, pe primul loc s-a clasat Călin Georgescu, un candidat independent cu vederi naționaliste radicale, cu ~23% din voturi, iar pe locul al doilea Elena Lasconi (aprox. 19,2%), reprezentanta outsider-ului reformist USR. Abia pe poziția a treia, la doar câteva mii de voturi distanță de Lasconi, s-a situat candidatul PSD, premierul în funcție Marcel Ciolacu (~19,15%), urmat mai în spate de liderul AUR George Simion (~14%) și de candidatul PNL, generalul Nicolae Ciucă (~9%). Prin voința populară exprimată în turul I, status-quo-ul politic a fost respins ferm: electoratul a propulsat în frunte doi candidați percepuți ca exponenți ai schimbării, sancționând dur partidele tradiționale. PSD, partidul care dominase toate finalele prezidențiale din ultimii 30 de ani, rata calificarea în turul decisiv – o premieră absolută. Iar PNL suferea o înfrângere umilitoare, candidatul său obținând abia locul 5.

Călin Georgescu, personaj cunoscut mai mult în cercurile naționaliste (avusese legături și cu AUR în trecut), a devenit peste noapte simbolul votului anti-sistem. Mesajul său de campanie a captat o paletă largă de nemulțumiți: a militat împotriva “vechii clase politice corupte”, a promis “restabilirea valorilor naționale și creștine”, a flirtat cu idei controversate (interzicerea așa-numitei “propagande LGBT”, naționalizarea parțială a economiei, politicǎ externă izolaționistă pro-neutralitate în războiul din Ucraina). Folosind preponderent rețelele de socializare neconvenționale (precum TikTok) pentru a ajunge la publicul tânăr, Georgescu a exploatat frustrările acumulate în special în rândul tinerilor, al categoriei de vârstă medie din mediul rural și mic urban, al celor dezamăgiți de sărăcie și de corupție. Sprijinit informal de partide naționaliste (AUR, SOS România și altele) și de diverse grupări extremiste, Georgescu a reușit să canalizeze dorința de schimbare „cu orice preț” a multor români. De cealaltă parte, Elena Lasconi – fost jurnalist devenită primar reformist în Câmpulung Muscel – a reprezentat polul pro-european și progresist, susținută de USR și alte forțe de opoziție moderată. Mesajul ei anticorupție și pro-occidental, deși puternic, a fost totuși eclipsat ca impact de retorica populist-naționalistă a lui Georgescu.

Atmosfera după turul I al prezidențialelor era una de șoc și incertitudine. România se trezise cu perspectiva unei confruntări inedite în turul II: naționalism radical vs. progresism anti-sistem, fără niciun reprezentant al marilor partide tradiționale. Însă evenimentele au luat o turnură dramatică: cu doar două zile înainte de turul II, care era programat pentru 8 decembrie 2024, Curtea Constituțională a României (CCR) a anulat rezultatul primului tur. Această decizie fără precedent în istoria electorală a țării a fost motivată de suspiciuni grave de ingerință străină în procesul de vot. Mai exact, CCR a invocat dovezi furnizate de serviciile de informații conform cărora un “amplu mecanism de influență” orchestrat de Rusia ar fi manipulat opinia publică online în favoarea lui Călin Georgescu. S-a dezvăluit că o rețea de conturi și conținut de pe rețele sociale (mai ales TikTok) a promovat masiv mesajele lui Georgescu, într-un mod “identic” cu campaniile de dezinformare rusești documentate în alte țări. Inițial, în zilele imediat următoare turului I, existase doar o cerere de renumărare a voturilor (pe fondul acuzațiilor de fraudă venite de la un candidat clasat mai jos). CCR dispusese renumărarea parțială și validase provizoriu rezultatul pe 2 decembrie. Însă pe 6 decembrie, după desecretizarea unor rapoarte ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) privind ingerința externă, Curtea și-a inversat decizia: a invalidat complet turul I și a anulat desfășurarea turului al II-lea.

Decizia CCR din 6 decembrie 2024 – supranumită imediat de presă drept “legendară” prin caracterul său unic – a declanșat un tsunami politic și constituțional. Pe de o parte, susținătorii lui Georgescu au erupt în furie, denunțând anularea ca pe un “furt al alegerilor de către sistem”. Au avut loc proteste în stradă ale simpatizanților extremiști și ale unor organizații naționaliste, care au acuzat partidele aflate la putere și instituțiile statului (inclusiv Serviciile secrete și CCR) de complicitate la blocarea voinței populare. Georgescu însuși a contestat vehement decizia, declarând că este victima unei “conspirații” orchestrate de forțele pro-UE. Pe de altă parte, observatorii internaționali și aliații occidentali ai României au privit cu îngrijorare situația, salutând totodată fermitatea autorităților române împotriva amestecului rusesc. Anularea unui scrutin în pragul turului decisiv a ridicat semne de întrebare privind stabilitatea democratică, iar Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a anunțat imediat trimiterea unei misiuni de monitorizare pentru viitoarele alegeri reprogramate. Uniunea Europeană a subliniat necesitatea ca noul proces electoral să fie corect și protejat de influențe maligne, iar oficiali de la Bruxelles au lăudat reacția instituțiilor române în fața amenințării hibride rusești. Cu toate acestea, percepția pe plan intern a fost profund divizată: o parte a societății a aprobat anularea ca pe un rău necesar pentru a preveni alegerea unui președinte posibil manipulat de Kremlin, în timp ce o altă parte – deja exasperată de clasa politică – a văzut în acest act o dovadă că “elita politică nu va permite nicicum schimbarea”.

Criza politică generată a fost amplificată și de vidul de putere la vârful statului. Mandatul președintelui Klaus Iohannis expira constituțional în 21 decembrie 2024, însă, nefiind ales un succesor, Curtea Constituțională a hotărât că Iohannis își poate prelungi provizoriu mandatul până la instalarea unui nou președinte legitim. Situația era fără precedent și a stârnit controverse constituționale. Partidele naționaliste din opoziție (AUR, dar și altele) au contestat vehement această prelungire, considerând-o ilegitimă. În ianuarie 2025, liderul AUR George Simion a inițiat chiar proceduri de suspendare a lui Iohannis, acuzându-l că s-ar fi implicat neconstituțional în anularea alegerilor pentru a-și menține status quo-ul. Deși șansele unei suspendări erau minime dată fiind majoritatea parlamentară PSD-PNL pro-Iohannis, simplul demers reflecta climatul tensionat. În fața acestei presiuni și dorind probabil să evite escaladarea conflictului instituțional, Klaus Iohannis a luat decizia surprinzătoare de a demisiona pe 12 februarie 2025. Demisia anticipată a președintelui a confirmat practic gravitatea crizei politice: România a intrat în 2025 fără președinte ales și cu autoritatea prezidențială șubrezită. Conform Constituției, atribuțiile de șef al statului au fost preluate interimar de președintele Senatului, liberalul Ilie Bolojan, care a devenit astfel președinte interimar până la finalizarea noilor alegeri. Acest lanț de evenimente – anularea legendară a turului I și demisia președintelui în funcție – a reprezentat apogeul maratonului electoral: niciodată în istoria recentă tensiunile din societate și dorința de schimbare nu împinseseră țara într-o asemenea situație-limită.

Legislativele din decembrie 2024: ascensiunea extremiștilor și un guvern cu majoritate fragilă

Cu doar câteva zile după anularea alegerilor prezidențiale, pe 1 decembrie 2024 s-au desfășurat și alegerile parlamentare (programate oricum la final de mandat). Acestea au avut loc într-un climat confuz și inflamat: electoratul era chemat la urne pentru a-și alege deputații și senatorii, deși nu știa cine îi va fi președinte, iar în țară tocmai se consumase un scandal electoral uriaș. Rezultatele scrutinului legislativ au confirmat și amplificat tendințele de la prezidențiale: votul a înregistrat o prăbușire a partidelor tradiționale și o ascensiune fără precedent a formațiunilor extremiste și anti-sistem.

Niciun partid nu a obținut majoritatea absolută (era de așteptat, dată fiind fragmentarea). PSD s-a clasat totuși pe primul loc la nivel național, însă cu doar ~22% din voturi (mult sub scorul din alegerile anterioare), obținând 86 de mandate de deputați (din 330) și 36 de senatori (din 134). Social-democrații pierdeau astfel zeci de parlamentari față de legislatura precedentă – o retrogradare interpretată ca sancțiune pentru alianța cu PNL și pentru eșecul din prezidențiale. AUR a reușit o performanță spectaculoasă: aproximativ 18% din voturi, devenind al doilea partid al țării ca număr de parlamentari (63 de deputați și 28 de senatori). Cu un discurs ultranaționalist, anti-occidental și populist, AUR și-a mai mult decât dublat reprezentarea în Parlament (față de cele 9% din 2020), capitalizând furia electoratului conservator și protestatar. PNL a suferit un recul dramatic, înregistrând doar ~13–14% din voturi (49 de deputați și 22 senatori). Alegătorii tradiționali de dreapta i-au pedepsit dur pe liberali pentru alianța contra naturii cu PSD; PNL a pierdut aproape jumătate din mandatele parlamentare și a coborât pe locul al treilea. USR, altădată principala voce a reformei, a fost și ea marginalizată de electorat: a obținut în jur de 10% din voturi (aprox. 40 deputați, 19 senatori), în scădere, plătind probabil prețul fragmentării și al percepției că nu a reușit să livreze schimbarea promisă. În schimb, noi partide populiste au intrat în Parlament, profitând de pragul electoral scăzut de 5%: partidul SOS România (al Dianei Șoșoacă, cu mesaj suveranist-antieuropean) a obținut ~5% (cca 28 de deputați, 12 senatori), iar surpriza a fost Partidul Oamenilor Tineri (POT) – o formațiune naționalist-ortodoxistă axată pe electoratul tânăr și anti-sistem – care a reușit de asemenea un scor în jur de 8%, trimițând în Parlament aproximativ 24 de deputați și 7 senatori. UDMR (partidul maghiar) a rămas la limita pragului, obținând circa 5% și păstrându-și reprezentarea (aprox. 21 de deputați, 10 senatori), grație electoratului său fidel din Transilvania. În fine, minoritățile naționale (altele decât cea maghiară) și-au adjudecat cele 18 mandate rezervate în Camera Deputaților, ca de obicei.

Noua configurație parlamentară după alegeri arăta o fragmentare accentuată și o polarizare ideologică fără precedent. Partidele mainstream tradiționale (PSD+PNL) dețineau împreună doar în jur de 135 de mandate de deputați (din 330) și 58 de senatori (din 134), adică sub 40% din Legislativ – mult sub majoritatea de 233 voturi necesară guvernării. În schimb, opoziția naționalistă și antisistem (AUR, SOS, POT) însuma peste 100 de deputați și în jur de 50 de senatori, devenind o forță de blocaj semnificativă. Votul din 1 decembrie 2024 a confirmat, așadar, respingerea “vechii clase politice” de către o bună parte a populației, care a preferat candidați extremiști sau neconvenționali.

Imediat după alegeri, s-au declanșat negocieri dificile pentru formarea unui nou guvern. Obiectivul principal al partidelor pro-europene (și al partenerilor occidentali ai României) era izolarea forțelor radicale și menținerea țării pe traiectoria externă stabilă. De aceea, deși coaliția PSD–PNL pierduse majoritatea, cele două partide au decis să continue guvernarea împreună, lărgind alianța. La masa puterii au readus și UDMR (uniunea maghiară, care fusese temporar în opoziție din 2023) și au cooptat implicit și grupul parlamentar al minorităților naționale (17 deputați, care de regulă susțin guvernul în schimbul unor garanții culturale/financiare). S-a format astfel o “mare coaliție” pro-europeană lărgită (PSD+PNL+UDMR+minorități), care teoretic putea aduna în jur de 240 de voturi în Camera Deputaților – puțin peste pragul necesar de 233. Practic, noua coaliție a pornit la guvernare cu un suport parlamentar fragil, de numai câteva voturi, și dependent de disciplina strictă a tuturor aliaților. Marcel Ciolacu (PSD) – premierul în exercițiu – a fost desemnat din nou prim-ministru, conducând ceea ce s-a numit “Cabinetul Ciolacu 2”. Pe 23 decembrie 2024, guvernul său de coaliție a fost votat în Parlament cu 240 de voturi “pentru” (din 465 de parlamentari), evidențiind fărâmițarea și precaritatea majorității. În fapt, pentru a trece acest guvern, PSD-PNL au avut nevoie de toate voturile propriilor parlamentari, plus cele ale UDMR și ale deputaților minorităților – un compromis maximal.

Reacțiile politice la formarea acestei coaliții au fost mixte. Liderii PSD și PNL au prezentat-o ca pe un “guvern de responsabilitate națională, pro-european, împotriva extremismului”, argumentând că prioritatea este stabilitatea într-o perioadă de criză și menținerea cursului pro-NATO al țării. Însă opoziția naționalistă, condusă de AUR, a denunțat vehement noul executiv, numindu-l “Guvernul pierzătorilor”. George Simion (AUR) și alți lideri de opoziție au afirmat că voința electoratului a fost denaturată, întrucât partidele pe care oamenii le-au votat masiv împotriva status-quo-ului (AUR și alții) au fost excluse complet de la guvernare, iar cei pe care alegătorii i-au sancționat (PSD, PNL) au rămas la putere ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În Parlament, Simion a numit coaliția PSD-PNL-UDMR “o colivie de aur a Europei, în care poporul a fost închis împotriva voinței sale”. Și din zona civică au venit critici: unii analiști au avertizat că, deși această mare coaliție pro-UE izolează temporar extremiștii, ea riscă să alimenteze și mai mult sentimentul anti-sistem din societate, părând un “blat” al întregii clase politice împotriva votului popular.

Social, România a intrat în anul 2025 profund divizată și tensionată. Un segment important al populației – cel care votase candidatul naționalist la prezidențiale și partidele radicale la legislative – se simțea nereprezentat și trădat. În ianuarie 2025 s-au înregistrat manifestații de stradă în București și alte orașe, convocate de AUR și asociații naționaliste, cerând “Alegeri corecte, nu furate!” și “Jos coaliția șantajului”. Pe de altă parte, susținătorii opțiunilor pro-europene priveau cu anxietate ascensiunea extremei drepte și susțineau eforturile guvernării de a menține un curs stabil. Acest clivaj adânc în societate – între “oricine, numai nu cei de la putere” și “oricine, numai nu extremiștii” – a dominat discursul public în primele luni din 2025. Maratonul electoral era departe de a se fi încheiat: România avea de organizat din nou alegeri prezidențiale, de data aceasta la termenul reprogramat din mai 2025, miza fiind nimic mai puțin decât direcția geopolitică și democratică a țării.

Alegerile prezidențiale din mai 2025 (reluate): societatea la cotitură și alegerea unui outsider pro-reformă

Pentru depășirea impasului, în ianuarie 2025 guvernul și Parlamentul au stabilit oficial noile alegeri prezidențiale – practic, reluarea de la zero a scrutinului anulat. S-a hotărât desfășurarea turului I pe 4 mai 2025, iar turul II (dacă niciun candidat nu obține majoritatea absolută) pe 18 mai 2025. Campania prezidențială din primăvara lui 2025 a fost probabil cea mai tensionată și polarizată din ultimii 30 de ani. Pe fundalul protestelor și al acuzațiilor reciproce de “lovitură de stat” vs. “trădare națională”, candidații au intrat în cursă într-o configurație schimbată față de toamna precedentă.

În mod previzibil, Călin Georgescu – câștigătorul turului I anulat – și-a dorit să candideze din nou. Însă autoritățile au exercitat o supraveghere sporită asupra candidaturilor. În februarie 2025, în plină perioadă de strângere a semnăturilor, Georgescu a fost oprit de poliție și pus sub acuzare într-un dosar penal cu acuzații grave: incitare la acțiuni împotriva ordinii constituționale, susținerea de organizații fasciste, propagare de materiale xenofobe și antisemite, etc. În mod spectaculos, anchetatorii au anunțat că ar fi găsit sume uriașe de bani (10 milioane de dolari) ascunse la persoane din anturajul lui Georgescu, plus bilete de avion spre Moscova, insinuând o posibilă finanțare externă clandestină. Aceste acuzații au fost negate de Georgescu, care a susținut că este o înscenare menită să-l elimine. Cert este că, în baza problemelor sale penale, Biroul Electoral Central i-a respins candidatura pe 9 martie 2025, chiar dacă inițial strânsese semnăturile necesare. “Bararea” lui Georgescu de la alegeri a stârnit noi proteste ale susținătorilor săi, care au văzut confirmată teza “sistemului care nu te lasă să candidezi dacă ești împotriva lui”.

În absența (previzibilă) a lui Georgescu, tabăra naționalistă și-a repoziționat forțele: liderul AUR George Simion a decis să intre el însuși în cursă, anunțând “continuarea luptei începute de domnul Georgescu”. Simion a reușit să strângă rapid peste 600.000 de semnături (de 3 ori peste pragul cerut), beneficiind de infrastructura AUR și de notorietatea câștigată în anii de activism. El a fost susținut nu doar de partidul său, ci și de alte grupări naționaliste (precum Partidul Oamenilor Tineri – POT, care a renunțat să-și mai depună propriul candidat și l-a susținut pe Simion). Astfel, George Simion a devenit principalul candidat al curentului “schimbării cu orice preț” de extremă dreapta. Mesajele sale de campanie au fost similare cu ale lui Georgescu: anti-corupție în variantă naționalistă (cerând “curățarea sistemului” de politicienii vechi), retorică anti-UE și anti-NATO (deși nu propunea ieșirea din aceste structuri, pleda pentru “suveranism” și “românizarea deciziilor”), opoziție față de sprijinul României pentru Ucraina (Simion promitea stoparea ajutoarelor militare și “neutralitate absolută” în conflictul cu Rusia) și valorificarea mândriei naționale și religioase (discurs pro-familie tradițională, anti-drepturi LGBT, apropiere de Biserica Ortodoxă). Simion s-a asociat fățiș cu figura fostului președinte american Donald Trump, prezentându-se ca un “Trump al României” gata să “dreneze mlaștina” de la București. De altfel, în timpul campaniei, Simion a organizat mitinguri unde participanții fluturau atât steaguri românești, cât și șepci inscripționate cu sloganul Make Romania Great Again, simbolizând filiația sa ideologică.

În tabăra cealaltă, partidele tradiționale și forțele pro-europene au încercat să contrabalanseze valul populist cu o candidatură „respectabilă”, dar tot din interiorul vechii clase politice. PSD și PNL, reunite în nou-înființata Alianță România Înainte, au decis să mizeze pe un nume cu greutate simbolică pentru dreapta clasică: fostul președinte al PNL, Crin Antonescu. Ideea era clară – să ofere un candidat cu notorietate, cu experiență parlamentară și retorică bună, capabil să țină piept în dezbateri atât lui George Simion, cât și candidaților reformiști.

În paralel însă, în zona societății civile și a dreptei reformiste se coagula o altă opțiune: Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, proaspăt reales în 2024 cu un scor zdrobitor și perceput ca tehnocrat independent, asociat cu lupta anticorupție încă din anii de activism civic. Deși nu mai era membru al niciunui partid (fondator al USR, dar retras pentru a rămâne independent ca primar), Nicușor Dan se bucura de imaginea unui outsider onest și pro-occidental, exact profilul capabil să mobilizeze electoratul urban sătul de vechii politicieni.

Astfel, în martie 2025, Nicușor Dan își confirmă candidatura la Președinție, ca independent, susținut explicit de USR (condus de Dominic Fritz, după demisia Elenei Lasconi) și de alte formațiuni de centru-dreapta – Forța Dreptei, PMP, REPER, Partidul Verde ș.a. În timp ce Alianța România Înainte intra în cursă cu Crin Antonescu drept candidat oficial al „sistemului rebranduit”, Nicușor Dan devenea alternativa credibilă pentru zona pro-europeană care nu se mai regăsea în PSD-PNL.

Tot restul candidaților intrați în cursă – nouă în total – au fost percepuți ca jucători secundari, fără șanse reale. Printre ei s-a aflat și fostul premier Victor Ponta, care a încercat să-și relanseze cariera politică mizând pe un public nostalgic PSD, dar campania sa, lipsită de energie și mesaj coerent, a rămas la nivelul unei reveniri modeste. Alți candidați au reprezentat partide mici, independenți cu agende ezoterice sau platforme tehnocrate fără tracțiune.

Un episod notoriu al perioadei de înscriere l-a avut în prim-plan pe liderul SOS, Diana Șoșoacă, care a venit să-și depună candidatura purtând mănuși de box, într-o încercare de spectacol mediatic. Candidatura i-a fost însă respinsă pe motiv de nereguli în listele de susținători – un detaliu care a alimentat retorica sa conspiraționistă, dar care nu a mai influențat cursa, pentru că electoratul radical s-a aliniat deja disciplinat în spatele lui George Simion.
De asemenea, Anamaria Gavrilă, lidera POT, s-a retras strategic și a anunțat susținerea pentru Simion, consolidând astfel embargoul emoțional în zona suveranistă: „un singur candidat, o singură direcție”.

4 mai 2025 – Turul I al alegerilor prezidențiale

Scrutinul s-a desfășurat în condiții logistice normale, însă pe fundalul unui război informațional intens, atât intern, cât și extern. Chiar în ziua votului, autoritățile au semnalat o campanie de dezinformare cu „amprentă estică”, propagată masiv pe Telegram: zvonuri despre ingerințe europene, conspirații franco-germane și tentative fictive de cenzură asupra vocilor conservatoare. Ministerul de Externe a calificat aceste acțiuni drept influență malignă menită să afecteze procesul electoral și să amplifice polarizarea.

În ciuda acestui zgomot, prezența la urne a fost ridicată, semn că românii au perceput scrutinul ca pe un punct de inflexiune națională.

Rezultatele turului I

Rezultatul turului I avea să clarifice brutal raportul de forțe. George Simion se clasează primul, cu 40,96%, confirmând că valul naționalist și anti-sistem a devenit forța dominantă a momentului. Pe locul al doilea intră în turul final Nicușor Dan, cu 20,99%, sprijinit în principal de electoratul urban pro-european și de nucleul dur al USR și al partidelor de centru-dreapta. Crin Antonescu, candidatul Alianței România Înainte, rămâne pe locul al treilea, cu 20,07%, la mai puțin de un punct procentual în urma lui Nicușor Dan – un eșec simbolic pentru vechea elită politică, care descoperă că brandurile PSD–PNL nu mai conving nici măcar atunci când sunt ambalate într-un nume greu. Victor Ponta se oprește la 13,04%, iar restul candidaților adună împreună sub 5%, confirmând că bătălia reală se va juca între valul populist al lui Simion și centrismul reformist reprezentat de Nicușor Dan.

Rezultatele au confirmat viziunea dominantă asupra finaliștilor, dar au produs câteva nuanțe demne de remarcat.

• George Simion – ~41%
  Un scor uriaș, care arată cât de mult s-a consolidat nucleul naționalist după anularea precedentelor alegeri. Simion a reușit să fuzioneze în jurul său votanții AUR, SOS, POT și segmente din diaspora radicalizată.
• Nicușor Dan – ~21%
  Sprijinit de USR, Forța Dreptei, PMP, REPER, Partidul Verde și majoritatea electoratului urban pro-UE. Scorul a fost însă mai mic decât estimările din sondaje, ilustrând fragmentarea moderată a bazei sale electorale.
• Crin Antonescu – ~20% (locul 3)
  Candidatul Alianței România Înainte (PSD + PNL) a ratat intrarea în turul II la mai puțin de un punct procentual în urma lui Nicușor Dan. Candidatura lui Antonescu a atras electoratul tradițional liberal și o parte din votanții PSD, dar nu suficient pentru a depăși dinamica noului val reformist.
• Victor Ponta – ~10% (locul 4)
  O tentativă de revenire care a prins la o parte din electoratul nostalgic, dar insuficient pentru a influența cursa reală.

Restul candidaților au obținut sub 5% fiecare, confirmând bipolarizarea totală a scrutinului.

Elemente explicative suplimentare pentru procente

Scorul relativ modest al lui Nicușor Dan în primul tur – deși el a devenit principalul pol al taberei pro-europene – s-a explicat prin:

• absența unui candidat PSD propriu, ceea ce a demobilizat zone largi din electoratul rural;
• refuzul unei părți din electoratul social-democrat de a vota un fost lider USR încă din primul tur;
• prezența lui Ponta, care a ciupit câteva procente din votanții nostalgici ai PSD.

Astfel, deși intrarea lui Nicușor Dan în turul II a fost un succes, el a pornit de pe o poziție de net inferioritate față de Simion – atât numeric, cât și narativ.

Turul al II-lea al prezidențialelor, desfășurat pe 18 mai 2025, a fost privit ca un moment de cotitură pentru România. Țara se afla în fața alegerii între doi foști colegi de facultate matematicieni deveniți politicieni, dar cu platforme diametral opuse: Simion – un populist auto-proclamat “anti-sistem”, cu tendințe iliberale și simpatii pro-Trump, vs. Nicușor Dan – un tehnocrat centrist, pro-Europa și reformist moderat. Miza geopolitică era uriașă, dat fiind războiul din Ucraina de la graniță și contextul european în care valul de extremă dreaptă părea în creștere. Presa internațională a dedicat spații ample alegerilor din România, descriindu-le drept “un referendum între Orient și Occident” pentru direcția strategică a țării. Campania pentru turul II a fost intens mobilizatoare. Nicușor Dan, pornit cu handicap, a reușit în cele două săptămâni să recupereze teren semnificativ printr-un apel la unitate: el a cerut explicit “un front comun al forțelor democratice, de dreapta și de stânga moderate, pentru salvarea parcursului european al României”. Mesajul său a convins treptat inclusiv nucleul dur al PSD – baronii locali și primarii social-democrați au înțeles că o victorie a lui Simion le-ar periclita propriile poziții, așa că s-au mobilizat să scoată la vot electoratul din teritoriu în favoarea lui Nicușor Dan. De cealaltă parte, Simion a continuat mitingurile masive anti-sistem, menținând o retorică belicoasă împotriva “Coaliției hoților” care l-ar susține pe Dan. El a încercat să atragă și votanții PSD nehotărâți, pozând într-un “voce a românilor simpli trădați de elitele corupte de la Bruxelles”. Câteva declarații agresive ale lui Simion – de pildă, că odată ajuns președinte va dizolva Parlamentul și va “interzice tuturor celor care au guvernat în ultimii 30 de ani să mai ocupe funcții” – au fost însă exploatate de tabăra Dan pentru a amplifica teama electoratului moderat de o posibilă derapare autoritară.

Ziua votului final, 18 mai 2025, a înregistrat o prezență masivă la urne – circa 65% dintre alegători, cea mai ridicată rată de participare la prezidențiale din ultimul sfert de secol. Românii, deși obosiți de atâtea runde electorale, au conștientizat miza istorică și s-au mobilizat exemplar. Rezultatul a fost victoria lui Nicușor Dan, cu 53,6% din voturile valabil exprimate față de 46,4% pentru George Simion. A fost o “remontada” pe care puțini o anticipau cu câteva luni înainte: candidatul independent pro-UE a reușit să răstoarne situația și să oprească în ultimul ceas valul extremist. Practic, aproape toți votanții celorlalți candidați din turul I (Ponta, candidații minorilor partide etc.) au mers disciplinat către Nicușor Dan în turul II, alături de baza PSD și PNL. Chiar și o parte din alegătorii conservatori mai moderați, inițial tentați de Simion, au fost probabil descurajați de perspectiva izolării internaționale dacă acesta ar fi câștigat. De cealaltă parte, Simion a atins plafonul așteptat, atrăgând maximul posibil din electoratul anti-sistem, dar insuficient în fața unui “front comun anti-extremă-dreaptă” care s-a coagulat în ultimele zile.

Victoria lui Nicușor Dan – un matematician devenit activist civic, neafiliat marilor partide – ca Președinte al României a marcat un moment de cotitură. La 26 mai 2025, Dan a depus jurământul și a devenit cel de-al șaptelea președinte al țării, primul ales în afara structurilor PSD/PNL în era postcomunistă. În discursul de învestire, el a pledat pentru “o reformă temeinică a statului” și a avertizat clasa politică că “tensiunea din societate va persista până când oamenii vor simți cu adevărat că guvernarea lucrează în interesul lor”. Practic, noul președinte a recunoscut că scorul strâns al alegerilor reflectă o societate divizată și o răbdare ajunsă la limită: jumătate dintre români votaseră totuși pentru un candidat anti-sistem radical, semn al disperării și neîncrederii acumulate. Reacțiile internaționale au fost imediate și elogioase: liderii UE (precum președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, și președintele Franței, Emmanuel Macron) au salutat alegerea lui Nicușor Dan, subliniind că “românii au ales democrația, statul de drept și parcursul european în ciuda numeroaselor încercări de manipulare”. Și președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a felicitat România pentru rezultatul considerat benefic stabilității regionale, subliniind importanța de a avea la București “un partener de încredere”. Aceste reacții arată ușurarea comunității internaționale că România – important stat NATO de pe Flancul Estic – și-a evitat alunecarea spre zona de influență iliberală susținută de Moscova. Totuși, pe plan intern, euforia taberei câștigătoare a fost temperatǎ: dacă susținătorii lui Nicușor Dan au sărbătorit “triumful rațiunii europene”, susținătorii lui Simion au acuzat “fraudarea alegerilor de către sistem”. Deși Simion și AUR și-au recunoscut înfrângerea public imediat după anunțarea rezultatelor, ei au depus totuși contestații la CCR invocând nereguli – contestații respinse rapid, ca neîntemeiate. Rămâne însă faptul că aproape 46% din votanți au ales calea radicală propusă de Simion; acești cetățeni nu au dispărut și nici problemele reale care i-au împins spre extrema dreaptă. Maratonul electoral își atinsese apogeul: România și-a salvat cursul democratic printr-un efort colectiv al segmentului moderat al societății, însă fractura dintre popor și conducători, dintre așteptări și realitate, a rămas foarte adâncă.

Alegerile parțiale pentru Primăria Capitalei din decembrie 2025: epilogul maratonului

Odată instalat la Cotroceni, președintele Nicușor Dan a trebuit să renunțe la poziția de Primar General al Municipiului București, pe care tocmai o câștigase pentru a doua oară în 2024. Conform legii, s-a impus organizarea de alegeri anticipate pentru Primăria Capitalei, pentru a desemna un nou edil. Acest ultim episod electoral – desfășurat pe 7 decembrie 2025 în București – a pus practic punct maratonului electoral început cu 18 luni în urmă. Deși a fost un scrutin local, importanța sa simbolică a fost mare: alegerile pentru primarul Capitalei au închis cercul acestor doi ani de febră electorală, oferind și un barometru al stării politice după schimbările majore la vârf.

Campania pentru Primăria București 2025 a fost foarte disputată: nu mai puțin de 17 candidați și-au depus candidatura, de la lideri de partide naționale până la figuri locale și independenți. Miza era uriașă – administrarea celui mai bogat și influent oraș, dar și semnificația politică: cine câștiga Bucureștiul își consolida poziția pe scena națională. Contextul era însă diferit față de 2020 sau 2024: Nicușor Dan, exponentul “schimbării” la locale, plecase la Președinție; în plus, PSD și PNL, deși la guvernare centrală împreună, au decis să concureze separat în București, fiecare dorind să recâștige acest fief pierdut de stânga din 2008. De cealaltă parte, AUR a văzut o șansă să-și testeze popularitatea și în mediul urban mare, iar USR a încercat să rămână relevant în lupta pentru Capitală.

Rezultatele alegerilor locale parțiale din București – anunțate oficial pe 8 decembrie 2025 – au arătat o reconfigurare a forțelor politice în urma maratonului electoral: a triumfat o candidatură de centru-dreapta moderată, în timp ce partidele vechi și extremiștii au rămas în urmă. Ciprian Ciucu, candidat din partea PNL (primar în funcție al Sectorului 6, cunoscut pentru performanțele administrative bune), a câștigat detașat funcția de Primar General cu ~36,1% din voturi (aprox. 211.000 de voturi). Ciucu s-a prezentat ca un continuator al proiectelor lui Nicușor Dan, promițând modernizarea administrației orașului, fără a fi însă asociat cu vreun scandal de corupție – un profil care a convins electoratul de dreapta și o parte din cel nehotărât. Surpriza scrutinului a fost plasarea pe locul al doilea a Ancăi Alexandrescu (21,9% – cca 128.000 voturi), candidata susținută de AUR (în alianță cu PNȚCD). Alexandrescu, jurnalistă și fostă consilieră politică, a reușit să adune în Capitală o parte semnificativă a votanților anti-sistem, depășindu-l la limită pe candidatul PSD. Daniel Băluță (primarul Sectorului 4, candidat al PSD) s-a situat abia pe locul trei cu ~20,5% (aprox. 120.000 voturi), un rezultat sub așteptările social-democraților care sperau să recucerească Bucureștiul profitând de fracturile din tabăra dreptei. Pe locul al patrulea a ieșit Cătălin Drulă (USR) cu ~13,9% (81.000 voturi), semnificativ în scădere față de influența pe care USR o avea în Capitală acum câțiva ani, dar totuși menținând partidul în relevanță. Ceilalți 13 candidați, între care reprezentanți ai unor partide mici (PUSL, PNR etc.) sau independenți, au obținut împreună sub 8% din voturi, fără impact major.

Victoria clară a lui Ciprian Ciucu a confirmat că electoratul bucureștean rămâne majoritar pro-occidental și anti-PSD, aliniindu-se într-un fel cu opțiunea exprimată la prezidențiale (unde în București Nicușor Dan câștigase detașat în mai). Ciucu a beneficiat și de fragmentarea stângii: competiția nedeclarată între PSD și AUR pentru același bazin de votanți conservatori a făcut ca niciunul să nu atingă 25%. De altfel, pentru PSD, rezultatul a fost un nou semnal de alarmă: la un an după ce pierduse guvernarea Bucureștiului cu Firea, partidul s-a văzut întrecut nu doar de un liberal, ci și de un candidat al extremei drepte, chiar în Capitală – un fief cândva dominat de stânga. Pentru AUR, locul 2 obținut de Alexandrescu a fost totuși o realizare importantă: a demonstrat că partidul poate seduce o parte din electoratul urban, nu doar pe cel din zonele defavorizate. Ce-i drept, Bucureștiul are un electorat educat și exigent, astfel că scorul AUR de ~22% aici (mai mic decât media națională a lui Simion la prezidențiale) indică totuși anumite limite ale mesajului populist într-un mediu cosmopolit. USR, cu aproape 14%, a rămas în joc, însă departe de gloria din 2020 când aproape câștigase Capitala; electoratul reformist pare să se fi mutat parțial spre candidați independenți sau liberali moderați ca Nicușor Dan și Ciucu.

Alegerile pentru Primăria București 2025, deși locale, au avut și ele consecințe politice naționale. Succesul lui Ciprian Ciucu l-a transformat imediat într-o figură centrală a PNL, un partid aflat încă în convalescență după pierderile electorale din 2024. Ciucu, un liberal mai tânăr și perceput ca pragmatic, ar putea fi privit ca parte a noii generații de lideri care să recâștige încrederea publicului în partidele tradiționale. În tabăra cealaltă, eșecul lui Băluță a intensificat frământările din interiorul PSD București, unde s-au cerut demisii și schimbări de strategie. Faptul că PSD nu a reușit să recupereze Capitala nici măcar în condițiile în care candidatul dreptei (Ciucu) provenea dintr-un partid aflat la guvernare și teoretic erodat, arată că stigmatul guvernării PSD-PNL a continuat să le afecteze.

Electoratul bucureștean anti-PSD a preferat să-l voteze masiv pe Ciucu (chiar dacă PNL e la putere, Ciucu personal are imagine bună), decât să riște aducerea unui primar PSD sau a unuia susținut de AUR.

Astfel, odată cu închiderea urnelor pe 7 decembrie 2025 în București, s-a încheiat lungul maraton electoral început în 2024. Au fost aproape doi ani în care românii au fost chemați la urne de cinci ori (locale+europene, prezidențial turul I inițial, parlamentare, prezidențial reprogramat două tururi, plus acest scrutin local parțial). Oboseala civică este reală – multiplele campanii și crize au solicitat la maximum atenția și răbdarea publicului. Totuși, implicarea alegătorilor a rămas surprinzător de ridicată, semn că mizele erau percepute ca importante.

Lecțiile maratonului electoral și ”schimbarea cu orice preț”

Analiza acestui maraton electoral fără precedent evidențiază câteva concluzii majore despre evoluția peisajului politic și starea societății din România:

1. Electoratul român a demonstrat că exasperarea față de vechea clasă politică a depășit limita și că este dispus să acorde credit oricui promite “schimbarea”. Practic, singurul lucru care s-a schimbat fundamental în acești doi ani tumultuoși este mentalitatea votanților: dacă în trecut exista o oarecare reținere în a vota candidați excentrici sau extremiști, acum acea barieră psihologică a căzut. Rezultatele șoc din turul I prezidențial (cu un naționalist conspiraționist pe primul loc) și scorurile istorice ale AUR și altor noi partide populiste la legislative arată că mulți români, sătui de promisiunile goale și de rotația la putere a acelorași partide, preferă orice alternativă, oricât de riscantă sau radicală. Sintagma “schimbare cu orice preț” s-a manifestat plenar: milioane de oameni și-au pus speranța fie într-un “salvator naționalist” (Georgescu/Simion), fie într-un “tehnocrat providențial” (Nicușor Dan), numai să nu mai vadă la conducere figurile pe care le asociază cu eșecul și corupția. Acesta este un semnal de alarmă puternic pentru partidele consacrate: baza socială de susținere li s-a erodat masiv și nu mai pot conta pe “răul mai mic”.

2. Polarizarea politică și socială s-a accentuat periculos. Maratonul electoral a împins societatea românească spre două tabere greu conciliabile. Pe de o parte, avem segmentul pro-european, urban și educat în bună măsură, care a votat pentru continuitatea direcției occidentale (Nicușor Dan, partidele clasice în ultimă instanță, candidații liberali ca Ciucu la locale). Pe de altă parte, avem segmentul anti-sistem, adesea mai rural sau din orașe mici, afectat de sărăcie și inechitate, care a votat masiv pentru ruptura de establishment (Georgescu, Simion, AUR & co.). Între aceste două Românii s-a căscat o prăpastie de neîncredere reciprocă și resentiment. Discursul urii a proliferat în campanii: “ciuma roșie vândută Europei” vs. “extremiști pro-ruși fasciști” – etichete dure care au circulat și au lăsat răni în societate. Nicușor Dan însuși a recunoscut, după victorie, că tensiunile rămân și că noua conducere trebuie să recâștige încrederea celor mulți care se simt abandonați. Riscăm ca această polarizare să devină permanentă dacă problemele de fond (sărăcia, corupția, accesul la servicii) nu sunt adresate – pentru că altfel, la următoarele alegeri, radicalizarea ar putea atinge cote și mai înalte.

3. Sistemul politic tradițional a suferit o implozie parțială, dar s-a regrupat pentru a se conserva. Maratonul electoral a dărâmat iluziile dominației eterne a PSD și PNL. Ambele au fost forțate să facă front comun ca să supraviețuiască valului anti-sistem – o mișcare ce le-a oferit pe termen scurt menținerea la guvernare, dar pe termen lung le poate eroda legitimitatea și mai mult. Faptul că PSD și PNL au mers până la a fuziona liste și a guverna împreună (împărțind practic puterea și resursele) a întărit percepția criticilor că “nu mai există diferență între ei, sunt aceeași clică”. În consecință, oricine se poziționează anti-sistem capătă un avantaj imediat de popularitate. Pe de altă parte, partidele mainstream au arătat și capacitate de adaptare: în final au renunțat la orgolii și au susținut un independent ca Nicușor Dan, recunoscând implicit că propriile branduri erau toxice electoral. Rămâne de văzut dacă vor înțelege și mesajul profund transmis de electorat – nevoia de reformă internă. Dacă PSD și PNL nu se transformă din interior (aducând figuri noi, promovând meritocrație, combatând corupția din rândurile lor), există riscul ca la următoarea confruntare majoră valul anti-sistem să îi măture complet. Un exemplu: la București, PSD a pierdut pentru că a mers cu un baron local (Băluță), în timp ce PNL a câștigat punând un primar cu imagine bună de gospodar (Ciucu). Alegătorii sancționează tot mai mult impostura și incompetența, chiar dacă o vreme par amorțiți.

4. Emergența unei noi elite politice independente. Un rezultat pozitiv al acestui maraton este că au ieșit la rampă câteva figuri politice noi sau din afara sistemului partizan clasic, care au câștigat încrederea oamenilor. Nicușor Dan este desigur exemplul cel mai notabil – un activist fără mașinărie de partid în spate, ajuns președinte. Dar și la nivel local, oameni ca Ciprian Ciucu sau alți primari performanți (Ilie Bolojan la Oradea/Bihor, Allen Coliban la Brașov ș.a.) au căpătat vizibilitate și credibilitate. Acest lucru indică o posibilă reînnoire a clasei politice din interior, dacă partidele vor lăsa astfel de oameni să le preia conducerea. În paralel însă, a emergat și o elită populistă (Simion, Șoșoacă, liderii POT etc.), al cărei limbaj agresiv și stil neconvențional prinde la un segment larg. Competiția viitorilor ani va fi și între aceste două tipuri de noi elite – tehnocratul reformist vs. tribunul naționalist – pentru a atrage masa critică a electoratului nemulțumit.

5. Reziliența instituțională a democrației românești a fost pusă la încercare și, în cele din urmă, confirmată. Anularea unui tur de scrutin prezidențial a fost un eveniment extrem, care ar fi putut deraia complet parcursul democratic. Faptul că instituțiile (CCR, serviciile de informații, autoritatea electorală, guvernul) au gestionat situația – discutabil în ochii unora, dar în final menținând ordinea constituțională – arată că sistemul are anumite anticorpi. De asemenea, repetarea alegerilor sub monitorizare internațională și validarea rapidă a rezultatului final de către toți actorii importanți sugerează că România a evitat un scenariu de criză profundă (precum nerecunoașterea alegerilor, revolte majore sau deriva autoritară). Desigur, costul a fost mare în termeni de încredere publică. Dar, privind retrospectiv, demisia pașnică a unui președinte pentru a debloca situația, organizarea unui nou scrutin corect și transferul de putere către un outsider ales de popor constituie tot atâtea dovezi că democrația românească, deși șubredă și contestată, a rămas în picioare.

În concluzie, maratonul electoral 2024–2025 a fost o perioadă de convulsii și transformări care vor defini probabil traiectoria României pe termen mediu. Dacă ar fi să extragem o lecție esențială, aceasta ar fi că românii nu mai sunt dispuși să accepte promisiuni goale și stagnare. Exasperarea a atins punctul în care foarte mulți alegători preferă să riste – fie alegând un reformator independent precum Nicușor Dan și dându-i toată încrederea în speranța unui nou început, fie aruncându-se în brațele unor aventurieri politici care promit “ruptura totală” cu trecutul. De aici derivă o mare responsabilitate pe umerii noii conduceri rezultate în urma acestor alegeri. Președintele Nicușor Dan, guvernul de coaliție și primarii aleși (precum Ciprian Ciucu la București) au acum sarcina dificilă de a livra reforme reale și rezultate concrete, pentru a satisface așteptările enorme ale populației. Dacă vor eșua și ei, valul schimbării cu orice preț s-ar putea transforma într-un tsunami care să măture ultimele redute ale democrației liberale autohtone.

Pentru moment însă, maratonul electoral s-a încheiat cu un oarecare echilibru: România are un președinte relativ tânăr și neafiliat marilor interese de partid, are un guvern de coaliție lărgită ce menține direcția pro-europeană și are la nivel local atât exemple de administrație eficientă, cât și opoziții vocale gata să sancționeze derapajele. Rămâne de văzut dacă această configurație va reuși să recâștige încrederea cetățenilor “exasperați”. Cert este că electoratul a transmis un mesaj răsunător: vrea schimbare – profundă, nu de fațadă – și o vrea acum. Iar dacă cei aflați la putere nu o vor realiza, următoarele alegeri ar putea aduce schimbări și mai radicale, cu consecințe imprevizibile. Maratonul s-a încheiat, dar cursa pentru recâștigarea sufletului electoratului român abia începe.