Marea Britanie în pragul războiului: ultima decizie pe care Londra nu o poate lua la întâmplare

O ședință de urgență, convocată miercuri de premierul britanic Keir Starmer, a reaprins tensiunea în capitala britanică. Subiectul: conflictul devastator din Orientul Mijlociu și rolul Marii Britanii în această confruntare tot mai aproape de un punct de ireversibilitate. Trump a aruncat zarurile. Israelul a lovit. Iranul a ripostat. Iar Londra, între alianțe istorice și calcule strategice, trebuie acum să răspundă la întrebarea care desparte diplomația de război: suntem sau nu parte din această bătălie?

Între prudență și loialitate: dilema guvernului Starmer

Poziția oficială a Marii Britanii e fermă, dar nu categorică. Avioanele Typhoon au fost desfășurate în zonă, dar doar pentru protejarea infrastructurii proprii. Nicio decizie nu a fost luată privind atacuri directe asupra Iranului, iar Cabinetul insistă că o asemenea implicare nu va avea loc decât în „circumstanțe excepționale”. Tradus: dacă americanii cer ajutor, îl vom oferi, dar cu rezerve, precauție și cât mai multă distanță față de epicentrul loviturilor.

Angela Rayner, vicepremierul Marii Britanii, a fost clară: „Sprijinim Israelul în dreptul său de a se apăra. Dar nu căutăm o escaladare.” Cu alte cuvinte, Londra nu vrea să apese trăgaciul, dar nici nu poate spune „nu” dacă Washingtonul cere oficial implicare militară.

Bazele aeriene care pot schimba totul

Cea mai sensibilă întrebare tactică ține de baza Diego Garcia – teritoriu britanic aflat în Oceanul Indian, dar folosit în comun cu Statele Unite. De acolo pot decola bombardierele B 2 cu armament penetrant, capabile să lovească facilitățile nucleare iraniene de la Fordow, Natanz sau Isfahan. La nevoie, SUA ar putea solicita oficial folosirea acestei baze. Răspunsul Londrei va fi privit cu lupa în toată lumea: spune „da” și devine parte a războiului, spune „nu” și riscă tensiuni cu aliatul strategic numărul unu.

Diego Garcia

Totodată, baza RAF Fairford din Marea Britanie ar putea fi folosită pentru operațiuni în Europa și Mediterana. Deocamdată, trupele britanice rămân în standby, dar infrastructura e pregătită, iar exercițiile din ultimele luni au vizat exact scenarii de conflict în Orientul Mijlociu.

Un peisaj politic intern tensionat

Guvernul laburist condus de Starmer e sub o presiune imensă. Conservatorii cer implicare directă: „Iranul este un stat terorist care trebuie descurajat, nu tratat cu mănuși”. Verzii și aripa stângă a Partidului Laburist avertizează că orice formă de sprijin militar va scoate zeci de mii de oameni în stradă – iar Londra știe bine ce înseamnă protestele anti-război.

În mijloc, publicul britanic e divizat: sprijină Israelul în fața rachetelor iraniene, dar nu vrea să vadă sicrie militare aduse acasă. Trauma Irakului și a Afganistanului e încă vie, iar memoria „armei de distrugere în masă” inventate în 2003 bântuie și azi dezbaterile politice.

Doctrina militară a Marii Britanii – o forță care nu doarme

Puțină lume știe că Marea Britanie este una dintre cele mai versatile și experimentate puteri militare ale planetei. Cu un arsenal nuclear propriu, forțe de elită (SAS), o rețea globală de baze militare și capacități cibernetice de ultimă generație, Londra nu este doar un aliat decorativ al Statelor Unite. Este o forță reală.

Doctrina militară britanică actuală are patru direcții strategice:

Descurajare nucleară integrată – prin submarinele cu rachete balistice Trident, aflate permanent în patrulare.

Proiecție globală rapidă – prin Grupul Maritim condus de portavionul HMS Queen Elizabeth, capabil de misiuni în orice punct al globului.

Dominare cibernetică și electronică – inclusiv prin unități specializate de „offensive cyber”, capabile să neutralizeze infrastructura digitală a unui stat inamic.

Război hibrid și de informații – Londra a investit masiv în capacitatea de a contracara dezinformarea, atacurile psihologice și propaganda ostilă – în special din partea Rusiei.

Iar aici intră un aspect pe care Londra nu-l poate ignora:

Kremlinul o consideră deja țintă legitimă.

Vladimir Putin a menționat explicit, în mai multe rânduri, că Marea Britanie este „un stat beligerant care se amestecă în treburile rusești”. Propaganda rusă a descris Londra drept „creierul războiului informațional anti-Moscova”, iar în emisiunile de seară de pe canalele de stat se fac frecvent simulări de atac nuclear asupra orașelor britanice.

În această logică, implicarea Londrei într-un nou conflict cu Iranul ar putea fi văzută de Moscova drept pretext pentru noi escaladări – fie în Ucraina, fie în alte teatre de război hibrid din Europa.

O decizie care depășește Orientul Mijlociu

Dincolo de rachete și baze militare, miza reală este una de simbol: va mai fi Marea Britanie un actor strategic global sau se retrage într-un rol de observator prudent? Pentru americani, un sprijin britanic, chiar și simbolic, înseamnă legitimitate. Pentru europeni, e semnalul că lumea occidentală rămâne solidară. Pentru adversari – Iran, Rusia, poate chiar China – este testul nervilor: cât de departe sunt dispuși să meargă aliații tradiționali?

Iar România privește, atentă. Cu ochii încețoșați ai unei diplomații aproape oarbe.

Deși la mii de kilometri distanță, decizia britanică va influența și poziția statelor din flancul estic al NATO, inclusiv a României. Dacă Londra se implică, se deschide posibilitatea unui răspuns coordonat și mai dur. Dacă se retrage diplomatic, valul de ezitare se va răspândi.

În fond, lumea a intrat într-o nouă epocă: geopolitica fără diplomație. Tancurile și dronele au înlocuit tratatele. Iar Marea Britanie se află, din nou, într-un punct de decizie istoric – acolo unde onoarea, interesele și pericolul se întâlnesc în aceeași propoziție.

Noul echilibru global

Londra are de ales între confortul reținerii și responsabilitatea implicării. În joc nu mai este doar viitorul Israelului sau al Iranului. În joc este noul echilibru global, în care puterile nu mai pot sta la margine, ci trebuie să aleagă: parteneri activi sau martori tăcuți. Și în acest moment, între Downing Street și Casa Albă se așteaptă un răspuns. Un răspuns care ar putea reaprinde – sau stinge – fitilul unui conflict global în plină formare.