Matematica echipei mici: România îşi face iar socotelile la barajul pentru CM 2026

Naţionala a terminat preliminariile pentru Mondialul din 2026 fix în stilul care ne obsedează de 30 de ani: cu un 7–1 împotriva lui San Marino, cu pieptul umflat pentru o seară și cu clasamentul rece de a doua zi – locul 3 în grupă, sub Austria şi Bosnia.

Adică din nou la baraj, din nou în urna cea mai slabă, din nou cu pixul în mână şi cu „dacă”-uri agăţate de fiecare meci al altora. E imaginea perfectă a unei echipe care vrea să fie mare, dar trăieşte permanent în logica echipei mici: nu ne batem pentru primul loc, ci pentru o combinaţie favorabilă de rezultate, urne şi miracole.

Cum arată tabloul rece: locul 3, baraj, urna 4

Grupa H de calificare s-a închis fără mister:

• Austria a terminat pe primul loc, cu 19 puncte – direct la Mondial.
• Bosnia a încheiat pe 2, cu 17 puncte – merge la baraj pe ruta clasică.
• România a prins doar locul 3, cu 13 puncte, peste Cipru şi San Marino.

Suntem la baraj nu pentru că am făcut o campanie mare, ci pentru că ne trage în sus Liga Naţiunilor, unde am câştigat grupa şi de acolo avem biletul de „ultimă şansă”. E frumos că există plasă de siguranţă, dar tot plasticul ăsta de sub noi nu şterge faptul că, în preliminarii, am fost din nou sub linia calificării directe.

La baraj intră 16 echipe: cele 12 locuri 2 din grupe plus patru câştigătoare de grupe din Liga Naţiunilor (care, ca noi, n-au prins primele două poziţii în preliminarii). Din ele se fac patru mini-turnee cu semifinale şi finală, un singur meci eliminatoriu, fără tur-retur. Semifinalele se joacă pe 26 martie, finalele pe 31 martie 2026.

Problema noastră: suntem în urna a 4-a, adică în liga „outsiderilor” de play-off. Urnele arată aşa:

• Urna 1: Italia, Danemarca, Turcia, Ucraina
• Urna 2: Polonia, Ţara Galilor, Cehia, Slovacia
• Urna 3: Irlanda, Albania, Bosnia, Kosovo
• Urna 4: România, Suedia, Macedonia de Nord, Irlanda de Nord

De aici vine şi „distracţia”: în semifinale vom juca sigur în deplasare, cu o echipă din urna 1. Dacă – mare dacă – trecem mai departe, finala barajului va fi cu o echipă din urnele 2 sau 3, gazda fiind stabilită la sorţi.

Pe româneşte: nici măcar nu mai avem luxul să sperăm la adversari „de nivelul nostru”. Primul hop e direct cu greii.

De la „două victorii şi prindem urna 2” la „ia să vedem pe cine nu luăm”

Cu câteva zile înainte de finalul preliminariilor, se făceau calcule optimiste: dacă batem Bosnia în deplasare, dacă nu ne încurcăm cu San Marino, dacă Slovacia mai calcă strâmb, dacă… putem prinde chiar urna a 2-a la baraj. Teoria era simplă: două victorii, nişte rezultate favorabile în alte grupe şi clasamentul FIFA ne împing mai sus, astfel încât să evităm din start monştrii sacri.

Realitatea a fost brutală: înfrângere cu Bosnia la Zenica (3–1) şi adio vise de urnă 2 sau 3. Suntem jos, la grămadă, cu trei echipe care, în mod normal, nici nu visau la turnee finale acum 15–20 de ani.

Aşa arată, la microscop, mentalitatea echipei mici:

• nu îţi pui ca obiectiv să domini grupa,
• nu construieşti pentru locul 1,
• stai cu ochii pe „urme valorice”, „coeficienţi”, „dacă Germania pierde cu X şi Scoţia egalează în min. 87”.

E fascinant cum, în fotbalul românesc, mereu ajungem la aceeaşi scenă: un selecţioner gri, un lot decent, o grupă accesibilă, un traseu complicat şi finalul cu „mai avem o şansă prin baraj”.

Cine vine peste noi: ruta infernală şi ruta „mai blândă”

Din momentul în care eşti în urna a 4-a, nu mai există adversar comod. Vorbim de un singur meci, jucat în deplasare, împotriva unor echipe care, în mod normal, sunt peste tine la toate capitolele.

Scenariile desenate în jurul barajului arată cam aşa:

• Ruta infernală: Italia în semifinale, Polonia în finală.
• Ruta „mai accesibilă”: Ucraina în semifinale, Kosovo/Irlanda/Albania în finală.

„Mai accesibilă” e, evident, cu ghilimele zdravene. Ucraina joacă de ani buni un fotbal solid, cu jucători în campionate tari, iar Kosovo şi Albania sunt exact genul de echipe balcanice care îţi fac viaţa amară când pleci cu ideea că „suntem mai buni pe hârtie”.

Important de reţinut:

România nu are niciun control asupra tragerii la sorţi. Singura certitudine e că în semifinale jucăm în deplasare, cu o naţională serioasă, în martie, când la noi abia se dezgheaţă gazonul şi mai schimbăm un selecţioner.

De ce iar ajungem să facem calcule de echipă mică

E uşor să dai vina pe ghinion, pe arbitri, pe program. Dar dacă scoţi din schemă scuzele tradiţionale, rămân nişte lucruri simple:

1. Nu avem constanţă.
   Reuşim meciuri decente cu Austria sau cu echipe mai tari, dar ne încurcăm când e nevoie să adunăm puncte, nu impresii. În preliminariile astea am avut prea multe momente în care am pierdut meciurile importante şi am recuperat orgoliul cu scoruri gen 7–1 la San Marino.
2. Planul pe termen lung lipseşte.
   Ne-am bucurat de calificarea la Euro şi am crezut că asta ne rezolvă automat şi prezentul. Nu există, însă, continuitate: altă atmosferă, alte discuţii, altă tensiune. N-ai cum să fii „mare” când tot schimbi registrul după fiecare campanie.
3. Reflexul de a ne agăţa de „dacă”.
   În loc să vorbim despre cum luăm 20 de puncte din grupă şi terminăm pe locul 1, ne învârtim în jurul replicilor de genul: „dacă îi prindem pe ăştia într-o zi proastă”, „dacă ne ajută şi rezultatele din cealaltă grupă”, „dacă tragem o urnă bună”.
4. Complexul „lasă că merge şi aşa”.
   Prea mulţi oameni din fotbal se mulţumesc cu barajul ca obiectiv. „Important e să fim acolo”, se aude la fiecare ciclu. Nimeni nu spune clar: obiectivul unei naţionale care se respectă nu poate fi barajul prin uşa din spate a Ligii Naţiunilor, ci calificarea directă.

Ce ar însemna, de fapt, să ieşim din logica asta

Nu e vorba doar de un rezultat la baraj. E vorba de un tip de cultură sportivă:

• să construieşti un lot pentru 4–6 ani, nu pentru următorul meci;
• să nu mai tratezi fiecare calificare ca pe un miracol, ci ca pe ceva ce trebuie obţinut prin muncă, nu prin calcule;
• să nu mai ajungi în ultima etapă cu foaia în faţă şi cu „dacă Austria nu pierde şi noi batem cu trei goluri şi Bosnia se încurcă…”.

E ironic: în ţara în care toată lumea urăşte matematica din şcoală, ne place la nebunie matematica din fotbal. O practicăm compulsiv la fiecare campanie: împărţim, adunăm, calculăm golaveraj, facem tabele, simulări, supercomputere. Totul, ca să compensăm ceea ce n-am făcut pe teren.

Barajul nu e un premiu, e un diagnostic

Da, încă avem şanse să mergem la Mondial. Nu sunt zero, nu e cazul să ne punem doliu pe tricouri. Un meci bun în deplasare, o tragere la sorţi rezonabilă, o zi mare a unor jucători-cheie şi se poate întâmpla ceva frumos.

Dar barajul, în forma asta – cu noi în urna a 4-a, cu Italia, Danemarca, Turcia şi Ucraina deasupra – nu e un premiu. E un diagnostic. Ne spune exact unde suntem în fotbalul european: în zona gri, unde nu eşti nici suficient de slab ca să nu mai contezi, nici suficient de bun ca să intri pe uşa din faţă.

Iar Dingo Rămureanu ar zice aşa, sprijinit de bară, cu gulerul ridicat:
„De fiecare dată când auzi că ‘suntem calificaţi la baraj’, să traduci în gând: suntem la remediu, nu la performanţă. Echipele mari nu fac calcule, fac puncte. Noi, deocamdată, avem pix bun şi nervi tari. Fotbal, mai vedem în martie.”

Da. Probabil tot la alții.