Mediul de afaceri românesc: evoluție, interese și abuzuri post-1989

Ce înseamnă, de fapt, „mediul de afaceri”? Nu e doar o colecție de firme, grafice și bilanțuri contabile. Este climatul în care se iau deciziile economice, e terenul de joc al ambițiilor, al șmecheriilor, al visurilor și al colapsurilor. E sistemul de reguli scrise și nescrise care decide cine prosperă și cine se prăbușește.

În România, „mediul de afaceri” înseamnă, adesea, un amestec tulbure de inițiativă autentică și relații oculte, de antreprenoriat real și inginerii de tip feudal, de piață liberă și monopoluri de clan. Aici, contractul nu se semnează până nu sună telefonul „potrivit”. Aici, regula e excepția. Iar afacerea – mai ales cea mare – nu începe niciodată fără binecuvântare politică. Sau, uneori, fără umbra unui fost general.

Evoluția mediului de afaceri românesc (1989–2025)

Tranziția de la economia planificată la piața liberă (1989–1996) a fost marcată de o busculadă imensă: apariția comerțului negru, speculația la scară largă şi primele încercări de privatizare.

Mulţi dintre cei ce dețineau pârghiile puterii comuniste (manageri de combinate, ofițeri ai fostei Securități) şi-au valorificat imediat pozițiile, accesând resurse și contracte încă din anii ’90. În paralel au apărut „mici businessuri” de graniță, bișniță (cu electronice aduse din Turcia, Grecia, Ungaria) și primele afaceri de subzistență. Astfel s-au născut multe dintre averile inițiale ale noilor bogați – unii fiind condamnați ulterior pentru fraudă sau evaziune fiscală.

10:03, 08.05.2025 • NECONVENTIONAL

Scufundătoarele care par să fi evoluat pentru viața sub apă

În a doua jumătate a anilor ’90, România a trecut la privatizări masive şi liberalizarea comerţului. Unele întreprinderi de stat s-au vândut rapid la prețuri subevaluate unor grupuri de afaceri cu legături politice.

În această perioadă, au intrat pe firmament figuri precum Viorel Cataramă (mobilier), Dinu Patriciu (imobiliare, petrol), sau Ioan Niculae (agro-chimie) – toți cu starturi la stat, acum implicați în controverse asupra patrimoniilor cumpărate.

Economia României a început să crească mai vizibil în anii 2000, cu avânt în 2004–2007, culminând cu aderarea la Uniunea Europeană. Aderarea a atras investiții străine şi fonduri UE. Industria a fost modernizată selectiv (ex. vânzarea Petrom către OMV în 2004), iar sectorul energetic şi construcţiile au primit cel mai mult capital extern. Pe hârtie, PIB-ul s-a majorat semnificativ pre-criză.

Criza financiară globală din 2008 a lovit însă economia românească cu forță: prăbușirea cererii interne şi a creditării a diminuat creșterea economică. Guvernul de atunci a fost nevoit să accepte programe de austeritate (înghețarea salariilor bugetare, reduceri de pensii) pentru împrumuturi externe.

După 2012, sectorul privat a revenit treptat pe creștere, iar ritmul investiţiilor a urcat până în 2019. Între timp, pe plan internaţional, sectoare precum IT, telecomunicații și construcții au crescut, companii locale ajungând lideri regionali. Totuși, aceşti ani au fost marcaţi de succesul generaţiilor „post-revoluţionare” de afacerişti, fără a fi rezolvat problemele fundamentale: corupţia, influenţa politicului, justiţie slabă.

Pandemia de COVID-19 (2020–2021) a provocat o contracţie severă: exporturile au scăzut, investițiile au stagnat, iar închiderea economiei a aruncat mulți antreprenori în insolvabilitate temporară. Răspunsul de urgență al statului (granturi și facilități fiscale) a fost limitat, fără însă să abordeze vulnerabilități cronice.

Imediat după 2021, economia a revenit în creştere datorită consumului şi industriei, dar presiunile globale (inflație, creșterea costurilor cu energie) au complicat repornirea.

În 2022–2023 deficitul bugetar a urcat în jurul valorii de 8–9% din PIB – mult peste țintele europene – şi datoria publică s-a majorat (peste 50% din PIB), parţial din cauza consumului public ridicat.

În 2024–2025, România este sub lupa Comisiei Europene privind reechilibrarea bugetară; totodată, schimbările frecvente de guvernări antrenează noi legi fiscale (modificări ale TVA, cod fiscal, salariul minim etc.) și masuri ad-hoc care sporesc incertitudinea.

Pe ansamblu, cei 35 de ani de tranzitie au consolidat un mediu de afaceri caracterizat de creştere economică intermitentă, dar și de fragilitate structurală, alimentată de practici patrimonialiste şi de legături informale între afaceri și politică.

Legăturile periculoase cu politicul

Legătura dintre politică și business în România a fost și rămâne extrem de strânsă şi de complexă. Marile companii de stat și autoritățile publice au devenit loc de basculare pentru relații de partid și jocuri de putere.

Fiecare partid major a căutat sprijin financiar de la oamenii de afaceri, iar în schimb oferă contracte publice, scutiri fiscale sau intervenție la licitații. De pildă, patru cincimi din contractele publice au fost, în ultimii ani, descrise ca fiind acordate pe criterii necompetitve: prin anunțuri „pe invitație”, documentații „croite” pentru firmele agreate și prin presiuni informale asupra autorităților de control.

În alte cazuri, primari sau directori de companii de stat au impus practic monopoluri locale: firme de construcții sau IT controlate de grupuri de interese dictau cine câștigă licitațiile.

Nepotismul este la el acasă.

Familia politicienilor celei vechi garde a accesat adesea resurse publice. De exemplu, numeroși primari și șefi de instituții PSD sau PNL și-au plasat rude în firme cu contracte de stat. Bănci de date jurnalistice arată că membri ai familiilor unor miniștri sau parlamentari au intrat în acționariatul unor companii private din agricultură, construcții sau IT tocmai când instituțiile acelea publice derulau proiecte.

Politicieni ca Adrian Năstase sau Miron Mitrea (PSD) și-au construit averi semnificative după 2000; cumulat, soțiile sau finii lor dețineau participații în firme de milioane de euro, fără explicații clare ale provenienței fondurilor. În zonele energetice și imobiliare, Ion Sturza, Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Adamescu sau Adriean Videanu – fiecare dintre ei, în momente diferite, și-au folosit conexiunile politice și pozițiile de influență pentru a vira active guvernamentale în propriile portofolii, profitând de vidul legislativ, de privatizările netransparente și de complicitatea unor decidenți de vârf din administrație.

Schimbările de culoare politică au dus la schimbări masive în politicile economice: de la naționalizări parțiale (2000, 2011) la privatizări grăbite (unde statul și-a lichidat participații strategice), de la miniștri cu viziuni liberale care încercau dereglementări la guverne populiste care au reintrodus taxe mari pe anumite sectoare.

În 2017, guvernul a introdus brusc taxe suplimentare pe bănci, sectorul imobiliar și energie, invocând nevoia urgentă de bani la buget. La scurt timp, după reacții virulente din mediul de afaceri și retrageri de capital, măsurile au fost anulate. Astfel de zigzaguri fiscale au făcut imposibilă orice planificare coerentă pentru companii.

În multe cazuri, companiile mari au parte de tratamente preferențiale: acces discret la capital, informații din interiorul statului, protecție față de controale. Agențiile fiscale sunt deseori acuzate că nu aplică aceleași standarde pentru toată lumea.

În absența unei presiuni judiciare consistente, mulți oameni de afaceri au simțit că riscul de a fi pedepsiți este redus – cum confirmă statisticile: doar jumătate din dosarele serioase de evaziune finalizate în ultimii ani au dus la condamnări (celelalte expirând pur și simplu).

Relația apropiată dintre politicieni și mediul de afaceri a generat astfel un feeling de încredere, la multe firme mari, că sistemul nu le va obstrucționa interesele.

Cum s-au construit marile averi (inclusiv prin metode dubioase)

În primii ani după 1989, „primii îmbogățiți” au fost fie foștii privilegiați ai vechiului regim, fie pionieri curajoși ai pieței libere. Multe averi grandioase provin din tranzacții cu statul, adesea netransparente. Iată câteva tipare ilustrative:

• Capitaliștii Securității. Numeroși foști ofițeri sau colaboratori ai Securității Române s-au transformat în magnați. De exemplu, Ioan Niculae, fost ofițer la exportul de îngrășăminte chimice, a devenit magnatul agricol și petrolier care a preluat şase mari combinate. Interagro, grupul său, deținea 50.000 ha teren, depozite şi fabrici, însă a ajuns în insolvență după ce patronul a fost condamnat. Viorel Cataramă, angajat înainte de 1990 la firma Tehnoforest (controlată de Securitate), a fondat apoi grupul de mobilă Elvila, devenind unul dintre primii milionari din comerțul exterior de mobilă. La fel și alți foști ofițeri au migrat spre afaceri aparent inofensive: transporturi urbane, taxiuri, firme de pază sau protecție. În multe cazuri, aceste rețele s-au constituit în jurul unor persoane cu trecut în Securitate, care au știut să controleze traseele de autorizare, licențiere și acces la contracte publice. În paralel, industria petrochimică a fost parțial preluată de ‘generali’ ai fostei miliții economice, transformați peste noapte în magnați.
• Privatizări și licitații trucate. În anii ’90 și 2000, mulți din afacerile de succes au venit din achiziții de active de stat pe sub mână. Ovidiu Tender, de pildă, a făcut bani din pariuri și jocuri de noroc, apoi a intrat în privatizări – găsind resursele unor foste întreprinderi cu pierderi mari pe active subevaluate. Frații Dorin și Adrian Cristescu (din Banat) au luat la bucată zeci de societăți falimentare, construindu-și un imperiu divers pe cărămizile acelor preluări. Fonduri de investiții de stat (FNI, FAIF) au fost deturnate în anii 1990 de rețele financiare obscure, în ”umflarea” cărora unii lideri de fond (ex. Sorin Ovidiu Vîntu) au clădit imperii media și bancare. Statul a permis adesea ca foștii manageri ai întreprinderilor de stat să devină, peste noapte, acționari ai acestora, prin achiziții la prețuri derizorii. În multe cazuri, bunurile – terenuri, utilaje, hale – erau scoase la vânzare în proceduri de faliment, apoi răscumpărate de aceiași oameni, prin interpuși sau firme de tip ‘paravan’. Ulterior, companiile astfel ‘reînviate’ intrau în rețele de afaceri obscure, folosind facturi fictive în comerțul extern, contracte suspecte cu entități de fațadă din zone exotice și circuite sofisticate prin offshore-uri, toate menite să ascundă profiturile reale.
• Jocurile politice și patronajul. Liderii politici din România post-decembristă s-au asociat frecvent cu oligarhi din media, construcții și energie, într-un parteneriat informal bazat pe protecție reciprocă și împărțirea influenței. Un exemplu emblematic este Dan Voiculescu, care a fondat trustul media Intact și grupul industrial Grivco, beneficiind masiv de relațiile sale cu fosta nomenclatură. Privatizarea Institutului de Cercetări Alimentare și contractele cu CFR i-au adus, în cele din urmă, o condamnare de 10 ani de închisoare și confiscarea unor active importante. În paralel, politicienii cu funcții de decizie au investit – direct sau prin interpuși – în sectoare reglementate precum bănci, telecomunicații și energie, unde mita era mascată prin consultanțe fictive și parteneriate preferențiale. Un caz notoriu este cel al lui Gigi Becali, care a acumulat avere din speculații imobiliare, primind terenuri de stat la prețuri derizorii în schimbul susținerii unor figuri politice influente. În cele din urmă, a fost condamnat pentru schimburi de terenuri cu Ministerul Apărării, într-unul dintre cele mai cunoscute dosare de corupție tranzacțională. Înalta Curte l-a condamnat definitiv, în mai 2013, la trei ani de închisoare cu executare pentru complicitate la abuz în serviciu în forma continuată în acest dosar. În plus, s-a dispus revocarea executării suspendate a unei sentinţe anterioare și contopirea pedepselor, aşadar Becali chiar a fost încarcerat pentru acele fapte.
• Imobiliare și construcții. Anii 2000 i-au adus în prim-plan pe frații Pavăl (Dedeman), familile Stanciu (eMag) și Daianu (Romanian Ventures), care au reușit în afaceri, în principal prin viziune antreprenorială și profitând de piața apărută după extinderea clădirilor. Totuși, chiar și în acest sector aparent „curat” au existat tunuri: supraevaluări ale autorizațiilor, legături privilegiate cu primarii, iar procese recente semnalează recuperarea unor terenuri de la companii ce au primit autorizații pe bandă rulantă.

În suma lor, marile averi românești s-au construit deseori pe o combinație de oportunism privatizator, retrageri financiare ascunse și rețele informative privilegiate.

Mulți dintre actualii „oameni de afaceri de succes” își amintesc, cu o undă de nostalgie, cum au pornit de la nimic – adesea dintr-un colț de tarabă în piața liberă a anilor ’90 sau cu o firmă înregistrată într-o cameră dezafectată dintr-un fost minister.

Pe măsură ce sistemul le-a permis, unii au trecut rapid de la comerț ambulant la rețele de subcontractare fictivă, achiziții prin interpuși și inginerii contabile menite să plimbe banii fără urmă. Evaziunea fiscală, șpaga bine dozată și complicitatea instituțională au devenit, pentru mulți, nu abateri, ci simple „instrumente de lucru” – absolut necesare pentru a obține contracte și a reduce povara fiscală în fața unui stat neputincios sau complice.

Probleme sistemice: evaziune fiscală, fraude la achiziții, spălare de bani, offshore

Mediul românesc de afaceri este afectat de probleme structurale profunde. Fiecare indicator arată persistența unor deficite masive:

• Evaziunea fiscală masivă. Țara noastră are în continuare cel mai mare deficit de colectare a TVA din Uniunea Europeană – undeva în jur de 30% (comparativ cu 2–3% în ţări precum Finlanda sau Suedia). Estimările oficiale plasează pierderile anuale din evaziune fiscală în jur de 40 de miliarde de lei (echivalentul a aproximativ 8–9 miliarde euro), adică aproape 10% din PIB. Evaziunea fiscală nu este o excepție izolată, ci o practică sistemică în multe domenii economice. În sectorul petrolier, unele benzinării raportează volume vândute fictiv sau emit facturi false, reducând artificial taxele datorate. În zona serviciilor, de la pensiuni turistice până la saloane de înfrumusețare, plățile „la negru” sunt regula, iar cifra de afaceri declarată e, de regulă, pe jumătate față de realitate. Comerțul cu produse alimentare și electronice recurge frecvent la subevaluarea în acte, ca metodă de a reduce TVA-ul și impozitul pe profit. Iar importurile din țări cu regimuri fiscale laxe – precum China sau Turcia – sunt adesea derulate prin firme-punte și contracte opace, tocmai pentru a masca adevăratele marje și a disimula profiturile reale.

Autoritățile fiscale au capacitate limitată de control:

inspectorii ANAF anchetează doar o mică parte din suspiciuni, iar dosarele descoperite provoacă chiar prejudicii, dar sunt blocate ani de zile în procuratură sau judecată. De altfel, unul din două dosare penale de evaziune fiscală ajuns la instanță se închide prin prescripție. Exemplul „celui mai recent dosar” la Tribunalul București (mai 2025) arată cam totul: un administrator de firmă de salubritate, acuzat că a „uitat” să înregistreze 10 milioane lei venituri din anul 2012, produce un prejudiciu de 2,7 milioane lei (aprox. 550.000 euro) bugetului. Deși a fost găsit vinovat, procesul său a durat atât de mult (datorită rapoartelor contabile ample) încât acțiunile legale s-au prescris. Omul a plătit cei 2,7 milioane cu 200.000 din timpul anchetei, restul – sub sechestru – urmează să fie recuperat de Fisc.

În același timp, ultimele statistici arată că, în ultimii ani, jumătate din cei acuzați au scăpat nepedepsiți, planând deasupra lor doar obligația de plată a prejudiciului (de regulă doar o fracțiune).

• Fraude la achizițiile publice. Lucrările de infrastructură și proiectele cu fonduri UE au constituit decenii întregi un teren propice pentru fraude organizate. Un caz recent de rezonanță europeană implică un grup italo-român care a fraudat proiecte de 300 milioane euro de modernizare a rețelelor de apă și canalizare. Ancheta Parchetului European (EPPO) a arătat că firmele participau la licitații cu documente false – bilanțuri contabile majorate artificial de 30 de ori, contracte fictive de lucrări executate în Irak – şi că două din consorții erau de fapt controlate de grupări mafiote din Italia. În final, cei implicaţi au provocat un prejudiciu de peste 100 de milioane euro bugetului european.

La nivel local,

nenumărate anchete DNA şi dezvăluiri de presă arată cum „aşa-zişii investitori români” au transformat licitațiile publice într-un cartel închis: licitaţii „scrise” de firme predefinite (cunoscute drept „licitații cu separatori”), mentenanța IT supra-plătită, devize decupate doar pentru prietenii de partid.

Un insider din industria IT descria pentru presă cum instituțiile publice „angajează câte 20–30 de persoane într-un proiect, la 2.000 de euro pe lună fiecare, fără să facă nimic concret”.

De exemplu, s-a semnalat cazul unei asociații pentru nevăzători care a raportat pe hârtie 200 de „angajați” într-un proiect european POSDRU, derulat pe câțiva ani. În realitate, acei bani au ajuns în buzunarele altora, în timp ce beneficiarii asociației au pierdut sprijinul financiar real.

Astfel de „tunuri” se repetă cu regularitate în sistemul de fonduri europene pentru instruire profesională, mediu sau sănătate. Chiar și simple studii de fezabilitate sunt comandate la prețuri astronomice unor firme ”conectate”.

• Spălarea de bani și paradisuri fiscale. Banii proveniți din evaziune fiscală, contrabandă sau împrumuturi frauduloase nu dispar, ci trebuie „curățați” prin rețele de spălare sofisticate. România a devenit, în ultimele trei decenii, un veritabil punct de tranzit pentru fluxuri financiare ilicite care circulă între estul mafiot și vestul civilizat – prin bănci tolerante, firme-paravan și inginerii fiscale greu de urmărit. O mare parte dintre averile construite în umbră au fost plimbate prin conturi offshore din Malta, Cipru, Panama sau Insulele Virgine, apoi reintroduse discret în țară prin firme locale cu acționariat opac. Pe lista scurgerilor internaționale – precum Panama Papers – apar și nume din politica românească: apropiați ai unor lideri PSD sau PNL, inclusiv un fost secretar de stat din Ministerul Finanțelor, soțul unei senatoare, care administra conturi ascunse în paradisuri fiscale. Deși România mimează colaborarea cu parchetul european în dosarele de spălare a banilor, justiția autohtonă are mari dificultăți în a urmări traseele labirintice ale capitalurilor. Activele mobiliare – opere de artă, apartamente de lux, terenuri speculative – și rețelele de companii-fantomă din Luxemburg sau Delaware rămân în continuare metode preferate de protejare a veniturilor nejustificate

În concluzie,

mediul legal de afaceri românesc este sfâșiat de aceste probleme instituționale: evaziunea fiscală galopantă slăbește bugetul de stat și creează concurență neloială, licitațiile frauduloase înalță baricade artificiale oricărui investitor onest, iar traficul financiar ocult maschează adevăratele filiere de bani negri.

Autoritățile au anunțat, în repetate rânduri, măsuri menite să combată evaziunea fiscală: intensificarea controalelor ANAF, ajustarea cadrului legal privind spălarea banilor, ba chiar includerea subiectului pe agenda CSAT, în ideea unei colaborări între servicii și structurile de ordine publică. Însă toate aceste demersuri au rămas mai degrabă simbolice.

Eficiența reală este slabă, iar rezultatele – aproape inexistente. O dovadă grăitoare: sute de anchete penale pentru evaziune se sting anual pe drum, fără condamnări, întrucât inculpații achită o parte din prejudiciu și trag de timp până la prescriere. În practică, evaziunea se dovedește o infracțiune cu risc juridic minim, atâta vreme cât ai banii pregătiți pentru o înțelegere discretă.

Serviciile secrete și implicarea în mediul de afaceri

Un aspect unic României este amestecul serviciilor de informații cu viața economică. Deși rolul public al SRI, SIE sau al altor instituții similare este, teoretic, în siguranța națională, s-au ivit numeroase semne că aceste structuri au influențat afacerile private.

În ultimii ani au apărut dezvăluiri șocante despre generali în rezervă care și-au transformat contactele de la vârf în contracte profitabile. Un caz emblematic este scandalul din 2024 al generalilor Florian Coldea și Dumitru Dumbravă (ambii foști adjuncți ai SRI). Într-un dosar de influență tractată de DNA a reieșit că cei doi ar fi cerut unui om de afaceri favorizat (Cătălin Hideg) aproape 600.000 euro sub pretextul unor „contracte de consultanță” fictive. Concret, Hideg a plătit 100.000 euro unui avocat, iar din acest pachet, 80.000 ar fi ajuns – conform anchetei – la generalii SRI.

Sursele judiciare susțin că banii pretinși nu aveau alt scop decât mituirea intermediarilor de la DNA și instanțe, în dosarul penal al martorului în cauză. Public, Coldea (consacrat în anii 2000 ca „stăpân al serviciilor”) a negat totul, dar audierile au reluat ideea că structurile secrete din România pot juca roluri decisive din spatele scenei economice.

Nu este singurul episod. În 2018, Elena Udrea – fost ministru și influentă apropiată a președintelui Traian Băsescu – a relatat că generalul Coldea i-ar fi cerut soţului ei o şpagă de 500.000 euro pentru a ajuta, prin relaţiile sale, pe alt om politic (Sebastian Ghiţă) să obțină un post TV important. Amploarea poveştii a subliniat legăturile de control între servicii şi politică, inclusiv consecinţele lor economice (mediaticul Ghiţă făcea afaceri miliardare cu statul în IT). De asemenea, foști șefi ai SRI implică acum în afaceri companii IT de protecţie cibernetică și consultanță, dând târcoale licitaţiilor publice pe tehnologie.

Pe partea privată, există firme recunoscute că au între acționari sau directori ofițeri în rezervă. De exemplu, „Romstal” (un gigant în instalații) avea în trecut printre acționari un general SRI. Alte businessuri cu profil de securitate, transport sau logistică folosesc contracte de consultanță cu ex-generali pensionați.

Statul însuși a inseminat ideea că SRI este parte din efortul economic: în repetate conferințe se vorbește despre „business hub” și „inovare IT” sprijinite de foste vârfuri SRI care-și pun resursele în companii proprii. În 2020, un fost director SIE a demisionat din funcție și a anunțat lansarea unui start-up de inteligență artificială, alimentând suspiciuni că vechii spioni trec la fonduri private.

În fine, împletirea serviciilor cu mediul de afaceri se vede și la nivel birocratic: de multe ori procurorii sau inspectorii fiscali cer ajutorul SRI pentru interceptări în dosare economice, iar SRI cultivă relații privilegiate cu partide care îi plasează oameni-cheie în instituțiile de control.

Scurtând drumul banilor negri și prevenind supravegherea statului, serviciile de informaţii devin astfel o forță subtilă care poate favoriza prosperitatea unor cercuri restrânse.

Volatilitate şi incertitudine în context politic-legislativ

Mediul economic românesc rămâne marcat de schimbări bruște la nivel politic şi instituţional, care sporesc riscul pentru afaceri. Alternanța frecventă a guvernărilor și instabilitatea la conducerea majorității instituțiilor de reglementare duc la politici incoerente:

• Modificări fiscale și legislative frecvente. Fiecare guvern introduce propriile măsuri economice (uneori contradictorii). În ultimii 10 ani, legislația fiscală a suferit nenumărate revizuiri: cote de TVA schimbate pe trimestre, praguri de impunere diferite pentru microîntreprinderi modificate după alegeri, impozite noi sau desființate – toate acestea obligă companiile să-și schimbe constant strategia. De exemplu, în 2022 s-a introdus un nou Cod fiscal, iar în 2023 acesta a fost modificat de două ori, creând haos pentru antreprenori. Codul muncii este adesea actualizat (salariu minim, program de lucru, contracte telemuncă), iar legislația de mediu ori a construcțiilor tehnice este uneori reglementată peste noapte de ordonanțe de urgență.
• Dezechilibre macroeconomice și presiuni externe. Dependința de fluctuații globale se simte intens. Majorarea accelerată a pensiilor și salariilor publice în anii electorali (spre ex. creșterea record din 2023) a alimentat deficitul bugetar și a forțat autoritățile să crească taxele și dobânzile, contracarând investitorii. Taxele pe importuri și regulile de vamă se schimbă rapid, adesea fără consultare cu mediul de afaceri, pe teme geopolitice (ex. sancțiuni cu Rusia) – un exemplu fiind blocajul importurilor de grâne din Ucraina în 2022–2023, care a perturbat lanţurile de aprovizionare. Instabilitatea cursului leu/euro și fluctuațiile de randament ale obligațiunilor de stat (legate de evaluările financiare externe) adaugă alte incertitudini la planificarea afacerilor.
• Influența instituțiilor. Instabilitatea managerială în marile instituții care supraveghează mediul de afaceri creează neliniște. De exemplu, două din cele trei înăspriri majore ale legilor financiare (încasarea obligatorie a facturilor, controale ANAF, limitări ale creditării) au fost introduse sau anulate brusc în doar câțiva ani. În sectorul bancar, schimbările bruște de guvern privesc deconturile BNR cu BNM (mai 2024) ori controale stricte neașteptate, ceea ce subminează credibilitatea regulilor. Sistemul judiciar, perceput ca imprevizibil (condamnări politice la un moment dat, achitări la altul), transmite mereu un semnal complex investitorilor: „nici legislaţia, nici aplicarea ei nu sunt statice”.

În ansamblu, mediul de afaceri românesc se confruntă cu o volatilitate ridicată:

politica fiscală, fiscală și de reglementare se schimbă deseori în funcție de conjunctură electorală sau de presiunile politice, nu strict după nevoi economice. Experți locali şi investitori raportează că lipsa predictibilității legislative devine chiar mai gravă decât birocrația enervantă: „te trezești dimineața că se schimbă regulile, apoi plătești amenzile pentru noua lege care încă nu a fost clar explicată”.

Această impredictibilitate instituțională afectează de la capitalul străin (teama de înghețări de active sau recalculări de taxe) până la capitalul local (planificarea pe termen lung este dificilă, iar startup-urile sunt reticente să investească serios).

Observații de final

Mediul de afaceri din România este rezultatul unui cumul de factori istorici: şocul tranziţiei rapide, prăbușirea unor industrii, apoi extinderea creditului și a pieţei libere. Pe de o parte, el a permis apariţia unor companii de succes şi atragerea de investiţii. Pe de altă parte însă, s-au cronicizat problemele sistemice: evaziunea fiscală endemica, corupţia din licitaţii, amestecul politicului şi al securității în economia reală.

Realitatea este crudă: o clasă de oameni de afaceri bine ancorați politic și cu metode opace controlează sectoare cheie, iar ambițiile lor au paralizat sănătatea ecosistemului economic. Zeci de miliarde de lei scapă anual Statului prin manevre contabile, ca și sute de milioane de euro din fondurile publice UE se scurg prin programe fictive.

În același timp, antreprenorii onești – din comerţ, IT sau industrie – se zbat într-un mediu care le poate sufla în spate sau le poate tăia, înainte de intrare, orice oportunitate.

Secvențele acestor realități sunt lipsite de candoare.

Fără reforme profunde și aplicare consecventă a legilor, clasa politică va continua să instrumentalizeze economia în interes propriu. Asta se va reflecta în perpetuarea unui ritm de dezvoltare volatil – creşteri abrupte urmate de reculuri neașteptate – şi în subminarea încrederii publicului și a investitorilor.

În ritm accelerat, România a urcat economic pe harta Europei, dar piedicile interne au ținut în loc drumul către stabilitate. Scurt, ceea ce începe bine cu inovaţie şi ambiţii antreprenoriale, se poate sfârși în fundal cu jocuri care de multe ori favorizează doar pe cei aflați la putere.

Realitatea pieței românești din 2025…

… rămâne deci una dominată de supravieţuire: adaptarea permanentă la schimbare, negocierea cu puteri obscure și acceptarea pragului înalt al corupţiei ca parte a costurilor de afaceri. Numai astfel pot fi înțelese comportamentele economice recente – de la contabila care imediat inventează plata „la negru” câtă vreme legea permite până la magnatul care stabilește că „legea este ceea ce facem noi cu ea”.

Perspectiva?

În aceste condiții, orice perspectivă de creştere durabilă cere nu numai investiţii și strategii corporative inspirate, ci și îndreptarea sistemului de rădăcini: curățarea achizițiilor publice, eficientizarea justiției economice și reducerea influenţei discreţionare a politicului asupra afacerilor. Până când astfel de schimbări se vor materializa, mediul de business din România va rămâne un teren cu reguli nesigure și amenințări eterne – cu mult mai puțin un teren de joacă liber și corect pentru antreprenorii onești.