Mexicul paradoxal: țara cu petrol, plaje și fabrici… care arde când cade un narco-șef

Mexicul nu poate fi înțeles doar prin carteluri, migrație sau știri cu împușcături spectaculoase. Este o țară uriașă — geografic, economic și cultural — care trăiește simultan în două epoci istorice.

Pe de o parte, fabrici ultramoderne produc pentru piața americană, orașe gigantice pulsează economic, iar petrolul și industria îi oferă statutul unei puteri regionale.

Pe de altă parte, structura profundă a societății păstrează încă reflexele feudalismului moștenit din epoca colonială spaniolă: elite locale aproape autonome, teritorii controlate informal, loialități personale mai puternice decât legea și o autoritate a statului care, dincolo de marile bulevarde, devine negociabilă.

Mexicul modern nu s-a desprins complet de Mexicul viceregatului; doar l-a acoperit cu asfalt, autostrăzi și investiții globale, lăsând vechile raporturi de putere să supraviețuiască sub suprafață.

Ce s-a întâmplat „foarte recent” și de ce asta explică, trist, aproape tot

Mexicul a avut, zilele trecute, unul dintre acele episoade care arată ca un film prost de acțiune, doar că se întâmplă pe bune și blochează autostrăzi, aeroporturi și vieți. Nemesio Rubén Oseguera Cervantes („El Mencho”), liderul CJNG (Cartelul Jalisco Noua Generație), a fost localizat într-o operațiune de tip forțe speciale și a murit în urma rănilor suferite în confruntare, în timpul transferului.

Apoi a venit replica „de manual”: baraje pe drumuri, mașini incendiate, atacuri, haos, ca un fel de comunicat de presă făcut din flăcări. În logica cartelurilor, asta nu e „răzbunare”, ci demonstrație de putere: „Putem opri o regiune. Putem închide un oraș. Putem face statul să pară mic.”

Și acum vine partea care pe mulți îi zăpăcește:

cum ajunge o țară cu resurse serioase, cu economie mare, cu industrie, cu turism, cu petrol și cu vecinătatea SUA (adică jackpot comercial) să fie, în același timp, o țară în care cartelurile funcționează ca niște corporații militare?

Răspunsul scurt:

pentru că Mexicul trăiește de ani buni într-un echilibru straniu între stat și anti-stat, între economie modernă și feudalism criminal, între globalizare și „taxă de protecție”.

Răspunsul lung e mai jos.

1) Nu e „un cartel”. E o piață întreagă, cu concurență, fuziuni și „francize”

Când auzi „cartel”, ai tendința să-ți imaginezi o singură structură mare, centralizată. Mexicul real arată altfel: zeci de grupări, alianțe care se rup, facțiuni care se bat, bande locale care devin „filiale” ale unui brand criminal mai mare.

CJNG, Sinaloa, Golfo, Familia Michoacana, Los Zetas (moștenirea lor), plus tot felul de grupuri regionale care apar, dispar, se rebranduiesc. Asta produce o consecință toxică: mai mulți actori înseamnă mai multă violență, fiindcă fiecare vrea teritoriu, rute, porturi, puncte de trecere și „dreptul” de a taxa economia locală.

Și încă ceva: cartelurile nu mai sunt doar „traficanți”. În multe zone au devenit administrație paralelă: impun reguli, taxe, „justiție”, controlează poliții locale sau primării, decid cine deschide o afacere și cine nu.

2) De ce sunt atât de multe carteluri? „Strategia capului tăiat” a făcut pui

Ani la rând, statul mexican (adesea cu încurajare externă) a mers pe ideea: îl prinzi pe șef, se termină povestea. Problema e că, în lumea criminalității organizate, șeful nu e doar șef, e și… sistem de echilibru.

Când „capul” dispare, se întâmplă adesea trei lucruri:

1. organizația se fragmentează în facțiuni rivale;
2. locotenenții se bat pe succesiune;
3. apar grupuri noi, mai mici, mai haotice și mai violente, care trebuie să-și „facă nume”.

Pe scurt: statul câștigă un trofeu, țara primește încă trei carteluri la schimb.

Există și literatură serioasă care arată cum această „kingpin strategy” (vânătoarea de capi) a schimbat rețeaua conflictelor și a dus la efecte neintenționate, inclusiv fragmentare și reașezări violente.

Iar moartea lui „El Mencho” ridică fix aceeași întrebare: urmează liniștea sau urmează lupta pentru moștenire? Reuters deja o descrie ca pe un pariu riscant pentru administrația Sheinbaum: lovești puternic, dar riști să declanșezi un val de reacții și reconfigurări.

3) „Nebunia” recentă: de ce a ars totul după operațiune

Pentru carteluri, reacția violentă imediată are două scopuri:

• intimidare: „nu vă mai atingeți de noi, uitați ce putem face”
• negociere prin teroare: „dacă vreți pace, o plătiți cu concesii”

Acel val de blocaje și incendieri e un mesaj transmis în limbajul pe care cartelurile îl consideră universal: cost economic + panică publică. Când anulezi zboruri, închizi școli, blochezi drumuri, nu lovești doar statul, lovești sentimentul de normalitate.

Și mai e ceva: reacția arată că gruparea nu e doar o bandă. Are logistică, comandă, disciplină și oameni suficienți ca să „închidă” teritorii întregi pentru câteva ore sau zile.

4) „Dar Mexicul are petrol! De ce nu e bogat și liniștit?”

Aici intrăm în paradoxul clasic: resursele nu produc automat prosperitate, mai ales când:

• compania de stat e sufocată de datorii și management politic;
• producția scade de ani buni;
• investițiile și tehnologia rămân în urmă;
• o parte din bani se duc în găuri negre (corupție, proiecte proaste, clientelism).

Pemex, simbolul suveranității energetice mexicane, a ajuns să fie și simbolul unei probleme: producție în declin și presiune enormă să livreze miracole într-un sector matur.

Mexicul chiar are rezerve, dar:

• unele sunt în zăcăminte mature, mai scumpe de exploatat;
• înlocuirea producției pierdute e dificilă;
• politicile se schimbă, investițiile se blochează, apar frâne ideologice.

Așa ajungi la situația tipică: țară petrolieră cu nervii întinși, care nu mai arată ca un „Kuweit latino”, ci ca un stat care se luptă să-și țină industria energetică pe linia de plutire.

5) De ce emigrează atât de mulți în SUA, dacă economia „merge”?

Mexicul nu e o țară săracă în sens african. E o economie mare, industrială, conectată. Și totuși, migrația rămâne un reflex major.

Motivul e simplu: diferențele de venit și de siguranță sunt uriașe.

În multe comunități, SUA rămâne:

• salariu mai mare,
• stat mai predictibil,
• șansă la mobilitate socială.

Și mai e un motor: remitențele.

Banii trimiși acasă de mexicanii din SUA sunt un pilon economic și social. Când ai sate întregi care trăiesc din banii „de afară”, migrația devine parte din modelul de supraviețuire.

Interesant e că datele pe 2025 arată o scădere masivă a „encounters” la granița SUA–Mexic (pe baza statisticilor americane analizate de Pew), dar asta nu înseamnă că presiunea migrației a dispărut; înseamnă că s-a schimbat contextul politic și de control.

Migrația mexicană (și tranzitul prin Mexic pentru alte naționalități) se mișcă după:

• economie,
• violență,
• rețele familiale,
• politici americane,
• capacitatea statului mexican de a controla rutele.

6) Politica: Sheinbaum, „hugs not bullets” și realitatea care mușcă

Sub López Obrador, Mexicul a trăit cu mantra „abrazos, no balazos” („îmbrățișări, nu gloanțe”) — o filozofie care punea accent pe cauze sociale, nu pe război frontal. Problema: cartelurile au interpretat blândețea ca spațiu de manevră.

Acum, sub Claudia Sheinbaum, semnalele par diferite: operațiunea care l-a scos din joc pe „El Mencho” arată un viraj spre intervenții dure, inclusiv cu sprijin de informații dinspre SUA.

Dar politicul mexican e prins într-un clește:

• dacă lovești cartelurile, riști represalii și escaladare;
• dacă nu lovești, cartelurile devin și mai „stat” decât statul.

Între timp, crime precum extorcarea („derecho de piso”) rămân o plagă majoră: nu e doar trafic de droguri spre SUA, e taxarea economiei interne, de la afaceri mici la industrii regionale.

7) De ce SUA este, inevitabil, parte din problemă

Două realități stau la baza „industriei”:

1. cererea uriașă de droguri din SUA (inclusiv opioide sintetice)
2. fluxul de arme care ajung în Mexic și ridică nivelul de militarizare

Pe scurt: Mexicul nu produce doar violență; o și importă, într-un circuit criminal transfrontalier.

De aceea fiecare mare operațiune devine și un eveniment geopolitic: Washingtonul vrea rezultate (fentanyl, graniță), Mexico City vrea suveranitate (fără trupe americane), iar cartelurile vor libertate de mișcare.

Mexicul nu e un „stat eșuat”. E un stat negociat, bucată cu bucată

Mexicul e paradoxal pentru că funcționează pe două niveluri în același timp:

• Mexicul modern: fabrici, exporturi, investiții, turism, orașe mari, universități, middle class.
• Mexicul feudal-criminal: teritorii unde autoritatea se negociază, unde cartelurile pun taxe, unde poliția locală e fie speriată, fie cumpărată, fie înlocuită.

Moartea lui „El Mencho” nu înseamnă automat „victorie”. Înseamnă, de multe ori, redistribuire: cine preia rutele, cine preia taxele, cine preia frica.

Și, mai ales, arată ceva dureros de simplu: într-o țară unde statul nu poate garanta peste tot aceeași regulă, puterea se ia, nu se primește.

Mexicul are petrol, plaje și potențial enorm. Dar are și o economie criminală care a învățat să trăiască din globalizare la fel de bine ca multinaționalele. Diferența e că multinaționalele îți trimit newsletter. Cartelurile îți trimit o mașină în flăcări pe autostradă, ca să nu uiți cine semnează „contractul social” în zona lor.