Mi-e sufletul cioburi

Mi-e sufletul, cum nu a mai fost de multă vreme, ţăndări. Milioane de particule fine şi minuscule, cărora, generic, le spunem cioburi, au sărit din lăuntrurile mele şi s-au împrăştiat, bezmetic, în toată galaxia.

Şi să vreau, dar acum nu vreau, nu le mai pot aduna, recupera, lipi pe toate. Mi-e sufletul, aşa cum un timp n-a mai fost, zdrenţe. Din întregul care, de regulă, era, atârnă acum, aiurea, mii de fâşii fără noimă, care, parcă, aşa jumulite cum sunt, îndeamnă toţi câinii să rupă hălci substanţiale din ele.

Sau, măcar fărâme insignifiante. Mi-e sufletul, aşa cum nu a mai fost din vremuri îndepărtate, praf şi, adaug pentru o mai bună elocinţă, deşi fac un pleonasm, pulbere. Şi ce munte, cum ar veni, de suflet aveam! Cât Ceahlăul de mare şi de ferm era! Mi-e sufletul, deşi nu credeam că mai vine timpul să fie astfel, cenuşă.

Flăcările care ardeau în mine, şi pe care, metodic şi temeinic, le întreţineam ca să rămână în veci neostoite, s-au stins bătute, cred, de vânturi şi de uragane, pe care nu le-am receptat din vreme, ca să opresc pârjolirea totală. Mi-e sufletul un miliard de firimituri, şi asta cu toate că am crezut că drojdia folosită la maia nu permite sfărâmiţări de astea.

Era mare, cât roata carului de mare, cât carul mare de mare, cât universul de mare, sufletul meu… Mi-e sufletul zdrumicat în mii de fărâme şi nu ştiu şi nu pot să strâng toată risipa asta. Mi-e sufletul o rană – mai multe – şi nu am trusă medicală de prim ajutor, ca să cos, ca să pansez, ca să dezinfectez, ca să bandajez. Măcar în parte, măcar la suprafaţă…

Drept care, necauterizate, rănile astea dau – că aşa zic specialiştii – în cangrenă. Mi-e sufletul rătăcit, risipit, vânturat, împrăştiat, în, prin toate colţurile de lume. De unde să-l iau, de unde să-l apuc, de unde să pornesc la reconstruirea lui?

Mi-e sufletul îngreunat ca pământul udat de ploi, zice-se, mănoase. Mi-e sufletul pe un drum fără sens, pe un drum care nu duce niciunde, pe un drum care, ştiu, dacă e aşa, se închide, trebuie să se închidă pentru totdeauna. Mi-e sufletul zăvorât în spatele unor uşi închise, în spatele unor uşi blocate cu milioane de lacăte şi încuietori, de la care nu am, din păcate, chei. Uşile n-au, aşa pare, gaură pentru chei – cineva a zidit şi gaura odată cu uşile – şi nici ferestrele nu sunt deschise.

Ba, aparent, observ că sunt bătute în piroane trainice. Şi sticla e de fier, dacă mă pot exprima în felul acesta, tot ca să nu-mi pot, dacă mă bate gândul să fac asta, deszăvorî sufletul. Mi-e sufletul… Mi-e?… Mai am suflet, aşa stând lucrurile? Cert e că, dacă ele, lucrurile sunt de maniera aceasta, sunt un om care nu mai are suflet…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...