Mihail Neamțu, între obscenitatea proprie și lecțiile de bune maniere

Există un nivel de absurd în politica românească pe care nici Caragiale nu l-ar fi putut imagina. Deputatul AUR Mihail Neamțu, cel care a coborât deja ștacheta discursului public la subsol prin injurii obscene adresate propriilor critici, vine acum în fața Camerei Deputaților să ceară sancționarea altora pentru… „violență verbală”. Omul care le-a făcut „c…” pe mamele contestatarilor săi se declară acum victimă a expresiei „propagandist putinist infect”. Dacă nu ar fi grotesc, ar fi chiar comic.

Istoria recentă a guralivului de serviciu

Mihail Neamțu nu e la prima ispravă. La finalul lunii martie, același personaj – pe atunci președintele Comisiei pentru Cultură, arte și mijloace de informare – i-a jignit cu un limbaj de birt pe toți cei care îl numeau „putinist” sau „moscovit”. Episodul a făcut deliciul internetului: înjurătura lui finală, imposibil de reprodus în spațiul public decent, a fost proba supremă a „competenței” sale culturale. În mod normal, o asemenea ieșire ar fi însemnat sfârșitul carierei politice. Dar nu, la noi e doar încă un episod într-o serie de circul politic care ține loc de dezbatere.

Lecțiile de morală servite cu scuipat

Acum, același Neamțu vine cu jalba-n proțap: că Alexandru Dimitriu, deputat USR, l-a făcut „propagandist putinist infect”. Că i-a spus „ultima specie de traseist politic”. Că e o insultă intolerabilă pentru democrația parlamentară. Într-o frază: obscenitatea proprie nu-l deranjează, dar oglinda altuia îl scoate din minți.

Neamțu vrea sancțiuni. Vrea „principii ale decenței și respectului reciproc”. Și citează regulamentul Camerei Deputaților ca un elev de seminar care își descoperă brusc vocația de predicator. Problema? Omul a pierdut deja dreptul moral de a invoca decența, exact în momentul în care și-a vărsat sudălmile în fața întregii țări.

Putinismul, eticheta care-l urmărește

De ce sare Neamțu ca ars la formula „propagandist putinist infect”? Pentru că e acolo chiar adevărul care îl ustură. Vorbim de un politician care a avut multiple ieșiri publice aliniate retoricii Kremlinului, care s-a bălăcit în mesaje ce relativizează agresiunea rusă. Asta îl face vulnerabil, pentru că oamenii recunosc pattern-ul: cine cântă din psaltirea Moscovei, chiar și cu note „românești”, sfârșește să fie perceput drept portavoce a propagandei.

Și atunci reacția clasică este cea a impostorului prins cu mâța-n sac: „Eu nu sunt putinist! Cum îndrăznești să spui asta?” Ba mai mult, ajunge să invoce regulamentul ca scut pentru onoarea pe care singur a călcat-o în picioare.

Păi… e sau nu e ?

Hai să o spunem limpede, fără menajamente: Mihail Neamțu nu e putinist prin legitimație de partid, dar este prin discurs, prin reflexe și prin compania ideologică în care se scaldă. Nu l-a angajat Kremlinul cu contract de muncă, dar mesajele lui au adesea parfumul toxic al propagandei moscovite: relativizarea agresiunii ruse, insinuări despre „vinovăția Occidentului”, giumbușlucuri pseudo-culturale care împachetează narativul imperial rus.

De aceea, formula „propagandist putinist infect” nu e doar o insultă, ci o diagnoză.

Dacă te exprimi și te porți ca un putinist, lumea nu are obligația să-ți spună „bună ziua, domnule democrat”. ”Infect” e deja verdictul moral – iar pe partea asta, Neamțu a reușit să se auto-condamne fără niciun ajutor din afară.

Între ”nenorociți” și „principiile decenței”

Reamintim: același Neamțu îi făcea „nenorociți” și „nesimțiți” pe contestatarii săi. Acel episod e viu în memoria publică. Și atunci, cum ar trebui să reacționeze cetățeanul obișnuit când îl aude cerând „respect reciproc”? Cel mai probabil cu hohote de râs.

E ca și cum ar veni un hoț dovedit să ceară pedepse pentru cine îi fură portofelul. Sau ca și cum un piroman ar cere amendă pentru vecinul care a aprins o lumânare la cimitir. Când tu însuți ai transformat tribuna Parlamentului într-o tarabă de înjurături, nu mai poți pretinde că ești paznicul decenței.

Despre „violența verbală” made in AUR

Cuvântul-cheie al solicitării lui Neamțu e „violență verbală”. O noțiune de manual, pe care o servește cu aplomb ca și cum ar fi un jurist impecabil. Dar să nu uităm: partidul din care face parte, AUR, trăiește din violență verbală. E ADN-ul formațiunii: insultă adversarii, stigmatizează presa, ridică vocea până la isterie. Îi vezi în plen, în stradă, pe rețele – și totul e scandal, provocare, insultă.

Când acest partid face scandalul mod de operare, să vii să ceri sancțiuni pentru „violență verbală” e o farsă. E echivalentul unui boxer care, după ce și-a plesnit adversarul, se plânge judecătorului că a fost privit urât.

Neamțu, imaginea grotescului politic

Acest episod îl definește pe Mihail Neamțu mai bine decât orice biografie: un amestec de aroganță, impostură intelectuală și ipocrizie politică. Vorbim despre un personaj care pozează în moralist, dar care își trădează singur limbajul și reflexele. Un politician care confundă cultura cu bădărănia și credibilitatea cu țipătul.

Să-l vezi cerând decență după ce a coborât singur ștacheta la nivel de obscenitate e dovada că România nu e doar într-o criză politică, ci și într-o criză de rușine. Dacă rușinea ar fi resursă strategică, Mihail Neamțu ar fi cel mai sărac om din țară.

Oglinda pe care n-o poți sparge

Îl doare pe Neamțu eticheta de „propagandist putinist infect”? Normal că îl doare, pentru că oglinda e crudă. Dar soluția nu e să ceri sancțiuni împotriva celor care ți-o arată. Soluția e să-ți cureți propriul discurs, să-ți asumi propriile derapaje, să-ți recapeți un dram de decență. Dar pentru asta ar trebui să existe și o conștiință. Și nu e cazul.

În lipsa ei, ne rămâne spectacolul grotesc al unui deputat care scuipă obscenități cu o mână și cere sancțiuni pentru „violență verbală” cu cealaltă. Iar poporul, spectator obosit, nu poate decât să constate amar: când clovnii cer decență, circul a devenit parlament.