Miza capturării lui Maduro nu este petrolul, ci China (The Spectator)

Imaginea lui Nicolás Maduro capturat de SUA a readus la viață fantomele politicii externe din trecut. Pentru observatorul cinic, povestea este evidentă: o administrație republicană la Casa Albă, un lider autoritar din America Latină și cele mai mari rezerve de petrol din lume. Dacă interpretăm prăbușirea dramatică a regimului venezuelean drept un simplu raid pentru petrol, înseamnă că înțelegem greșit schimbarea fundamentală a marii strategii americane. Washingtonul nu a lovit Venezuela pentru că are nevoie de mai mult petrol, ci pentru că se pregătește pentru altceva, este ipoteza lansată de The Spectator.

Publicația britanică încearcă să explice de ce capturarea lui Maduro nu ar avea nicio legătură cu petrolul.

La fel ca în cazul Irakului în 2003, sloganul imperialismului american și al politicii sale externe, „sânge pentru petrol”, a circulat pe rețelele de socializare înainte să se fi așternut, măcar, praful asupra Caracasului. „Atacurile peste noapte asupra Venezuelei”, a declarat The Guardian, și declarația neo-imperială a lui Trump, „că SUA va administra țara și îi vor vinde petrolul, au mai intrat încă o dată cu buldozerul prin dreptul internațional și normele mondiale”. Este o critică confortabilă, nostalgică, care amintește de zilele amețitoare ale anului 2003. Este, de asemenea, periculos de greșită, scrie The Spectator.

Pregătirea pentru un eventual război cu China

A privi prăbușirea spectaculoasă a regimului venezuelean drept o simplă operațiune de jefuire a resurselor, arată că nu înțelegem transformărea profundă a marii strategii americane. Washingtonul nu a decapitat statul venezuelean dintr-o nevoie acută de petrol, ci pentru că se pregătește pentru un posibil război cu China.

Teoria „imperialismului petrolului” se destramă sub greutatea unor date elementare. Statele Unite nu mai sunt colosul flămând după energie, de la sfârșitul secolului XX. Texasul furnizează Americii, de unul singur, 43% din producția națională de țiței și 31% din capacitatea de rafinare.

În prezent, America este alimentată abundent de propriile hidrocarburi. Din acest motiv, imperativul său strategic nu este capturarea petrolului venezuelean – care este vâscos, bogat în sulf, ceea ce-l face dificil de rafinat -, ci protejarea propriei infrastructuri critice.

Calculele Pentagonului, limpezi și raționale

Vastele complexe de rafinare și export de pe Coasta Golfului SUA, jugulara economiei occidentale, se află inconfortabil de aproape de litoralul venezuelean. Într-o eră a rachetelor hipersonice și a munițiilor cu lovire decalată, Caraibe nu mai este un lac turistic adormit; acum este un flanc sudic vulnerabil. Calculele din Pentagon sunt limpezi și complet raționale: distanța dintre nordul Venezuelei și Houston este de aproximativ 3.300 de kilometri; până la Canalul Panama, este de abia 1.100 de kilometri.

Aici intră în ecuație marea competiție de putere cu Beijingul. În ultimele două decenii, în timp ce Washingtonul era împotmolit în mlaștina Orientului Mijlociu, Republica Populară Chineză a cumpărat în liniște loialitate în emisfera vestică.

Cifrele sunt uimitoare. În 2024, comerțul dintre China și Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene (CELAC) ajunsese la 551 de miliarde de dolari. Venezuela a reprezentat aproximativ 44% din finanțarea totală a dezvoltării Chinei în regiune, din 2005 încoace.

Maduro, deținătorul unui teritoriu cu importanță strategică

Maduro nu a fost doar un paria socialist; a fost un proprietar strategic. El a oferit armatei chineze un cap de pod chiar în ograda SUA.

Scenariul de coșmar pentru strategii americani nu a fost niciodată o Venezuelă socialistă, ci una înarmată, un avanpost din Caraibe care găzduia capacități ale spionajului chinez, bombardiere cu rază lungă sau baterii de rachete. Dacă socialismul era amenințarea, de ce să lovească Venezuela și nu Cuba?

Această anxietate este inextricabil legată de soarta Taiwanului. Strategii de război americani înțeleg că un conflict în Marea Chinei de Sud nu ar rămâne local. Dacă Marina SUA încearcă să blocheze Strâmtoarea Malacca sau să apere Taipeiul, reacția Beijingului ar fi să amenințe teritoriul SUA sau logistica. Asta pentru a forța un compromis negociat.

O Venezuelă ostilă, înarmată cu sisteme chineze Anti-Acces/Anti-manevră (A2/AD), ar putea ține Coasta Golfului ostatică, blocând efectiv armata americană înainte ca un vreun portavion să părăsească portul.

Problema Canalului Panama

În plus, logistica unui război în Pacific depinde în mare măsură de Canalul Panama. Influența comercială a firmelor chineze în Panama îngrijorează de mult timp Washingtonul.

Având în vedere că diverse entități cu sediul în Hong Kong dețin participații în porturi la ambele capete ale canalului (Balboa și Cristóbal), riscul închiderii în timpul unei crize nu este zero. Dacă Canalul este închis, Marina SUA este obligată să navigheze pe distanța lungă în jurul Strâmtorii Magellan.

Prin înlăturarea lui Maduro, SUA rupe efectiv brațul nordic al unei potențiale mișcări de învăluire de tip clește a Chinei în Caraibe.

Operațiunea din Venezuela are un scop dublu

Operațiunea, prezentată ca o acțiune de aplicare a legii împotriva „narcoterorismului”, servește unui dublu scop.

Rechizitoriul împotriva lui Maduro detaliază 25 de ani de trafic de cocaină sponsorizat de stat și oferă o aparență legală. Dar momentul ales dezvăluie obiectivul geopolitic.

Acesta constă în implementarea unei noi și puternice Doctrine Monroe. Ne semnalează o retragere din rolul de „polițist global” și o reorientare către „fortăreața regională”. Administrația Trump a spus că ar putea tolera haosul în Donbas sau Levant. Dar, nu va tolera un competitor similar care să stabilească o bază operațională avansată în cele două Americi.

Căderea lui Maduro este, de asemenea, o lovitură dură la adresa Kremlinului. Chiar dacă este mai puțin dăunătoare din punct de vedere strategic pentru Moscova decât pentru Beijing. În timp ce Rusia pierde o platformă pentru propria proiecție de putere și un aliat retoric care a validat același autoritarism pe care-l practică și Putin, China este cea care suferă pierderea materială. Cultivarea migăloasă și costisitoare a influenței de către Beijing a fost anulată într-o noapte.

În cele din urmă, cei care caută logica acestei intervenții în bilanțurile ExxonMobil caută în locul greșit. Nu este vorba de profiturile corporațiilor. Este vorba de marea tablă de șah a secolului XXI.

Capturarea lui Maduro a fost o mișcare pregătitoare, o curățare a „mesei de joc”, în așteptarea unui joc mai lung de competiție între marile puteri. Statele Unite au decis că, dacă trebuie să înfrunte dragonul din Pacific, nu-l vor lăsa să le sufle în ceafă în ​​Caraibe.