Moartea suspectă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: între cancer, complot și umbra Moscovei

A murit Ion Iliescu, ultimul patriarh comunist. Spre deosebire de Dej și Ceaușescu, el a apucat să-și trăiască liniștit bătrânețea, privilegiile și tăcerile. Și va avea parte de funeralii de Stat. Ultimul pentru care s-au organizat asemenea funeralii a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit subit, învăluit de zvonuri. Nicolae Ceaușescu a fost executat în ziua de Crăciun. Ion Iliescu, în schimb, a trăit 95 de ani într-o pace aproape suspectă.

Ultimul stăpân al aparatului de partid moare, ironic, nu ca victimă a sistemului, ci ca beneficiar al lui. A fost succesorul lui Ceaușescu, care a fost succesorul lui Dej – iar acum, istoria închide un cerc. Unul în care moartea nu mai este o pedeapsă, ci o eliberare fără zgomot. Dar să ne întoarcem la primul lider comunist al României.

Un sfârșit oficial, dar cu prea multe întrebări

Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul absolut al României comuniste timp de două decenii, a murit în martie 1965, la vârsta de 63 de ani. Diagnosticul oficial: cancer pulmonar galopant. O boală cumplită, dar, în contextul politic tensionat al epocii, prea convenabilă. Dincolo de certificatul de deces, planează suspiciuni care nu s-au stins nici după decenii: a fost Gheorghiu-Dej asasinat? A fost otrăvit într-un joc de putere orchestrat de sovietici? Sau a fost lichidat discret de o tabără din interiorul propriului aparat, gata să impună o schimbare de direcție?

Cazul medical oficial: cancer agresiv, diagnostic rapid

Gheorghe Gheorghiu Dej, liderul României comuniste între 1947 și 1965, a murit la 19 martie 1965, la 63 de ani, în urma unui diagnostic oficial de cancer pulmonar și hepatic, confirmat pe 2 martie. Evoluția a fost rapidă: instalarea icterului, insuficiență hepato renală, stare comatoasă și deces la ora 17:43. Semnăturile profesioniștilor sanitari – printre care dr. Voinea Marinescu, acad. N. Gh. Lupu, prof. Tiberiu Spirache și conf. Leon Bercu – au validat cauza medicală.

La începutul anului 1965, doi lideri apropiați – Paul Niculescu Mizil și Ion Gh. Maurer – declarau că Dej era conștient de boala sa și de „imposibilitatea de a încheia derusificarea țării”. În plus, o echipă de hepatologi și oncologi francezi a fost chemată pe ultima sută de metri, confirmând tot diagnosticul canceros, fără indiciu de intoxicație.

Ipoteza iradierii: conspirație de top, dar fără dovezi documentare

Una dintre teoriile cele mai vehiculate este cea a iradierii deliberate, inspirată din relatările unuia dintre cei mai notorii defectori ai regimului comunist: Ion Mihai Pacepa. El susținea că Nicolae Ceaușescu i-ar fi spus că Dej făcea parte dintr-un grup de lideri internaționali pe care Kremlinul i-a eliminat – un deceniu de mistere care ar include László Rajk, Imre Nagy, Lucrețiu Pătrășcanu și Dej însuși.

Pacepa a afirmat că Dej ar fi fost iradiat în timpul unei vizite la Varșovia, unde i-ar fi fost montat un dispozitiv sub scaun pentru a-i provoca boala. Tot el a relatat că sănătatea liderului ar fi fost afectată și de expunerea prelungită la o rocă radioactivă plasată în birou; obiect primit de la Chivu Stoica sau Miron Constantinescu, parte din nomenclatura conducătoare.

Cu toate acestea, nu există documente, note de arhivă, rapoarte oficiale sau dosare medicale care să susțină această ipoteză. Lipsa unor date oficiale conferă teoriilor iz militarist și fascinant centrului de speculație, fără probe concludente.

Motive geopolitice: rivalitatea cu Moscova

Un alt unghi investigativ sugerează că Dej ar fi devenit o problemă pentru cei rămași loiali Moscovei. După ce și-a declarat independența politică și economică față de URSS – inclusiv prin crearea industriei grele și opoziția față de CAER – Gheorghiu Dej ar fi fost perceput ca o amenințare de către serviciile secrete sovietice. Ipoteza este susținută de istorici precum Adrian Cioroianu, care au condus ideea că Moscova a recurs la măsuri extreme pentru a elimina un lider care reconfigura direcția Blocului de Est.

Chivu Stoica, apropiat al lui Dej, ar fi reluat această variantă în convorbiri private, sugerând că „Dej a fost terminat de KGB” – similar cazului Togliatti, lider italian mort în 1964.

Ipoteza banală: un lider mult prea stresat

O altă accepțiune mai simplă afirmă că starea lui medicală a fost provocată de alimentația neadecvată, consumul intens de tutun și stresul extrem asociat conducerii statului. Un stil de viață dezordonat, combinat cu traumele din detenție din anii ’30, ar fi creat terenul perfect pentru cancer.

De menționat: unii vizitatori ai lui Dej nu au fost niciodată afectați, deși expuși aceluiași mediu – un indiciu că dacă iradierea a avut loc, nu a generat epidemie în cercul apropiat.

De ce persistă misterele?

Moartea liderului comunist – ca și alte evenimente din istoria totalitară – rămâne controversată din două motive majore:

1. Lipsa documentelor: arhivele regime-ului nu au fost niciodată deschise integral, iar orice prezentare publică era controlată strict. Astfel, interpretările pot supralua faptele.
2. Potrivit paradoxului: adevărul oficial pare gol, iar conspi rația oferă sens: într-o societate traumatizată de opacitate instituțională, teoria conspirației pare mai plauzibilă decât explicația banală a unui cancer agresiv.

Între cancer (provocat) și conspirație, ce să crezi?

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej a fost declarată oficial ca fiind provocată de cancer sever. Există mărturii ale apropiaților, evaluări medicale și semnături ale chipei de specialiști care au confirmat diagnosticul.

Pe de altă parte, teoriile conspirative — iradierea, tranzacțiile politice de la vârf, utilizarea cancerului ca armă sovietică — au câțiva susținători notabili, dar nu există dovezi tangibile.

Ceea ce rămâne însă cert: moartea sa nu a fost un moment banal, ci un punct de schimbare istorică. A lăsat în urmă un partid reconfigurat, pregătind terenul pentru ascensiunea lui Ceaușescu și o reinterpretare totală a trecutului comunist. Iar statutul misterios al morții sale rămâne un simbol perfect al opacității regimului.

Un lider cu multe dușmănii

Gheorghiu-Dej nu era un anonim în blocul estic. Era, în anii ’60, unul dintre puținii lideri comuniști care îndrăzniseră să sfideze Moscova. Din 1962, România adoptase o linie economică relativ autonomă, refuzând integrarea în CAER așa cum o cerea Kremlinul. A fost primul lider din lagărul sovietic care a expulzat consilieri sovietici. În același timp, însă, întreținea o rețea de temută poliție politică internă, bazată pe Securitate, și trăia într-un regim de paranoia și control absolut.

Cu alte cuvinte, își făcuse dușmani și la Est, și la Vest, și chiar în interior.

Călătoria la Moscova și boala care a explodat

Puțin înainte de moarte, Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova. La întoarcere, potrivit unor mărturii ulterioare, liderul român ar fi început să se simtă brusc rău. Evoluția bolii a fost surprinzător de rapidă – un cancer galopant despre care, în mod suspect, nimeni nu știa nimic până atunci. Unii istorici notează că boala a fost diagnosticată prea târziu, alții că ar fi fost o intoxicare lentă, mascată în simptome oncologice.

A existat și un detaliu care a alimentat fanteziile conspiraționiste: după moarte, trupul său nu a fost expus publicului așa cum se obișnuia în cazul liderilor comuniști. Cortegiul funerar a fost sobru, închis, aproape grăbit.

Ipoteza otrăvirii: KGB, fricțiuni și avertismente

Deși nu există dovezi materiale, ipoteza otrăvirii lui Gheorghiu-Dej persistă în spațiul public. Motivele sunt clare:

• Relațiile sale tensionate cu Nikita Hrușciov, ulterior cu Brejnev, îl plasau într-o zonă de risc pentru interesele sovietice.
• Gheorghiu-Dej a refuzat implicarea în invadarea Cehoslovaciei și cerea independență industrială – exact ce Moscova nu putea tolera.
• KGB-ul avea o istorie lungă în ceea ce privește neutralizarea liderilor incomozi – fie prin „accidente”, fie prin boli letale provocate.

Unii cercetători au invocat chiar existența unei „liste negre” a Kremlinului, în care Gheorghiu-Dej figura de ani buni, ca potențial trădător al liniei internaționale.

Cine avea de câștigat?

În mod ironic sau nu, după moartea lui Gheorghiu-Dej, puterea a fost preluată de un personaj până atunci decorativ: Nicolae Ceaușescu. Cu un profil discret, lipsit de carismă, dar cu relații solide în interiorul partidului, Ceaușescu a fost perceput inițial ca un lider de tranziție. Totuși, el a continuat linia de autonomie a predecesorului său, ba chiar a accentuat-o.

Există voci care susțin că Ceaușescu a fost „crescut” de Moscova ca o variantă mai obedientă, dar care le-a scăpat ulterior de sub control. Alții cred că a fost susținut de o tabără românească din interiorul Securității, care dorea o distanțare calculată de sovietici și un nou proiect personalizat de putere absolută.

Un deces care a eliberat sau care a închis o epocă?

Moartea lui Gheorghiu-Dej rămâne, în ciuda documentelor oficiale, învăluită în mister. Lipsa autopsiei publice, reacțiile reținute ale Securității, tăcerea martorilor apropiați și urgența cu care a fost înmormântat sugerează mai mult decât o simplă maladie terminală.

Fie că a fost o moarte naturală, fie că a fost o execuție mascată, sfârșitul lui Gheorghiu-Dej a marcat începutul unui nou capitol. Un capitol în care România a fost tot mai singură în blocul estic, dar tot mai decisă să meargă pe cont propriu.

În acest sens, moartea lui Gheorghiu-Dej e simbolică: fie a fost pedepsit pentru gestul de emancipare, fie a plătit prețul pentru propriul aparat de teroare care a devenit, în cele din urmă, mai puternic decât el.

Succesorul din umbră: cum l-a promovat Dej pe Ceaușescu și de ce

Într-un regim în care ascensiunea politică era un amestec de loialitate, instinct de supraviețuire și talent la conspirație, Nicolae Ceaușescu a urcat scara puterii nu doar prin zelul său de activist, ci și datorită protecției directe a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Legătura dintre cei doi s-a consolidat în anii ’40, în închisoarea de la Doftana, acolo unde Ceaușescu – un tânăr aprig, dar lipsit de profunzime ideologică – s-a făcut remarcat prin docilitate și devotament față de liderii mai vechi ai mișcării comuniste.

Gheorghiu-Dej, om cu fler de aparatcik și capacitate de selecție politică, l-a remarcat pe Ceaușescu ca fiind „manevrabil, fidel și lipsit de ambiții ideologice personale”. Calități perfecte pentru a construi în jurul său o generație de funcționari utili, dar nepericuloși.

Un flăcău disciplinat!

În anii ’50, Ceaușescu este adus în preajma Ministerului Apărării, devenind adjunct al lui Emil Bodnăraș – un alt apropiat al lui Dej. Ulterior, ajunge membru în Comitetul Central și în Biroul Politic, participând discret la consolidarea regimului personalist al lui Gheorghiu-Dej. Ceaușescu nu se impune prin idei, ci prin eficiență și tăcere. Nu contează ce gândește – contează că execută. Și execută bine.

Această relație de tip mentor-ucenic, însă, era mai degrabă o formă de „investiție” strategică. Dej avea nevoie de oameni care să nu-l trădeze, dar și de un posibil succesor care să-i protejeze moștenirea politică. Într-o epocă în care Hrușciov făcea curățenie în „staliniști”, iar Ana Pauker fusese deja lichidată politic, Dej avea nevoie de figuri tinere și necompromise public care să joace rolul de „garanți ai continuității”.

După moartea sa, în martie 1965, Comitetul Central îl va desemna pe Ceaușescu drept succesor, într-un gest care părea consensual. Dar, în realitate, totul fusese pregătit. Bodnăraș, Maurer și alți veterani ai echipei lui Dej făcuseră deja lobby pentru el, într-un pact tacit: Ceaușescu va păstra linia Dej, dar va oferi o față mai tânără regimului. Un fel de „cosmetizare” a dictaturii naționale.

Ironia istoriei? Omul considerat „manevrabil” s-a transformat, în doar câțiva ani, în cea mai mare anomalie autoritară a Europei de Est. Succesorul perfect s-a dovedit a fi ucenicul care și-a depășit stăpânul în paranoia, cult al personalității și izolare internațională.

Astfel, relația Gheorghiu-Dej – Ceaușescu rămâne un studiu de caz fascinant despre cum un lider autoritar își poate croi singur destinul postum: pregătindu-și moștenirea cu grijă, dar subestimând monstruozitatea pe care o lasă în urmă.

Mini dosar de referință: relația Gheorghiu Dej – Ana Pauker, între alianță și spălare politică

Protagoniștii unui duel în umbră

Gheorghe Gheorghiu Dej a fost liderul României comuniste între 1947 și 1965, impunându se treptat ca vocea autoritară a Partidului Comunist.
Ana Pauker, supranumită „doamna de fier a PCR ului”, a fost în anii 1945–1952 cel mai influent membru feminin al nomenclaturii comuniste, cunoscută drept aliatul fidel al Moscovei.

Cum a început confruntarea

În anii imediat postbelici, Pauker a fost favorizată de Stalin și condusă de Moscova – de altfel, fusese propusă pentru conducerea partidului. Gheorghiu Dej însă s a ridicat din umbră, folosind contextul purjării lui Ștefan Foriș în 1944. Rivalitatea lor simboliza două direcții ale comunismului românesc: pro Moscova versus autohtonizarea puterii.

Vizita la Moscova şi purgarea staliniştilor

În august 1951, Gheorghiu Dej a plecat la Moscova pentru a obține sprijinul lui Stalin în eliminarea facțiunii Pauker Luca Georgescu. În mai 1952, Pauker și aliații săi au fost scoși din partid, marginalizați, arestați, iar Dej și-a consolidat complet controlul partidului.

Diferende ideologice și pragmatisme divergente

Pauker susținea o colectivizare graduală, într-o perspectivă stalinistă clasică. Gheorghiu Dej, însă, a impus o reformă radicală accelerată. Discursul lui era orientat spre autonomie națională și dezvoltare economică pe bază de industrie grea, în contrast cu ascultarea oarbă față de Moscova.

Epurarea lui Ana Pauker: metode și simboluri

După plenara răzvrătită de la XX Congresul al PCUS în 1956 și revoluțiile din Europa Estică, Pauker rămăsese o amenințare simbolică pentru Dej. A fost acuzată de devieri ideologice, gestionare defectuoasă a colectivizării și trădare ideologică. A fost înlăturată din orice poziție, plasată sub arest la domiciliu și ștearsă din memoria oficială a partidului.

Cui i-a folosit „căderea” Anei Pauker?

Eliminarea Pauker a permis lui Gheorghiu Dej reorganizarea partidului exclusiv sub un control autocrat. Interior, „purificarea” a validat puterea absolută a Dej. În Occident, măsurile au fost vândute ca un semn de independență față de Moscova. Românii au redescoperit imaginea de lider național, nu marionetă sovietică.

Moștenirea controversată

Gheorghiu Dej a implementat o industrializare agresivă prin Canalul Dunăre Marea Neagră, combinatul Galați și chimia Onești Bârlad. Dar a făcut-o într un climat de teroare politică, Securitate omniprezentă și fără deschidere spre elite culturale. Pauker fusese eliminată, dar societatea rămânea sub control.

Un simbol al reformei deturnate

Relația lor simbolizează limba dublă a comunismului românesc: de la promisiunea egalității și emancipării, până la metodele de teroare și consolidare personală. Dispariția Anei Pauker nu a reprezentat o victorie ideologică, ci o strategie politică de consolidare a unui lider autohton – cu prețul unei purgări brutale.

Acest mini dosar cioplește clar evoluția conflictuoasă dintre două figuri polare ale comunismului românesc: Pauker, steaua fidelă a Moscovei, și Gheorghiu Dej, arhitectul unei puteri personaliste.