Moldova – ieri și azi: de la Ștefan cel Mare la confruntarea geopolitică Europa-Rusia

În conștiința națională moldovenească, Ștefan cel Mare ocupă locul de erou fondator – domnitorul medieval (1457–1504) care a apărat cu vitejie Principatul Moldovei împotriva marilor imperii ale vremii. Victoriile sale împotriva otomanilor și zidirea de biserici l-au transformat într-un simbol al rezistenței și al identității locale.

Însă după epoca lui Ștefan, soarta acestui ținut a fost adesea dictată de puteri străine. În secolele următoare, țărilor române li s-a restrâns autonomia sub suzeranitate otomană, iar mai târziu Rusia țaristă și-a ațintit privirile către bogata regiune dintre Prut și Nistru.

”Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe… că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu este a noastră, ci a urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor!” – Apus de soare – Barbu Ștefănescu Delavrancea

Moștenirea lui Ștefan cel Mare și istoria zbuciumată a Moldovei

La 1812, Imperiul Țarist a smuls aceste pământuri din trupul Moldovei istorice prin Tratatul de la București, botezându-le Besarabia. A urmat un secol de stăpânire rusească, timp în care administrația țaristă a inițiat un amplu proces de colonizare și rusificare: limba rusă a devenit limba administrației, iar numeroși ucraineni, ruși și alte populații au fost așezați aici, schimbând treptat compoziția etnică. Cu toate acestea, majoritatea țărănilor au rămas moldoveni (români) vorbitori ai graiului străbun, păstrând obiceiurile și credința ortodoxă.

Prăbușirea imperiilor în urma Primului Război Mondial a oferit o șansă istorică: la 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat Unirea Basarabiei cu România, alăturându-se astfel regatului român pentru următoarele două decenii. Perioada interbelică a adus investiții, cultură românească și participarea basarabenilor la viața politică a României Mari. Însă acest episod s-a încheiat brutal în 1940, când, sub amenințarea forței, România a cedat Basarabia Uniunii Sovietice în baza Pactului Ribbentrop-Molotov. Sovieticii au reocupat regiunea (după o scurtă revenire sub administrație românească în 1941–1944, în timpul războiului) și au înființat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Frontierele noii republici unionale au fost redesenate: o fâșie din sudul și nordul Basarabiei a fost alocată Ucrainei sovietice, iar în componența RSS Moldovenești a intrat și o porțiune din stânga Nistrului (Transnistria), care făcuse parte din URSS și înainte de război.

Sub regimul sovietic, populația majoritar românofonă a fost supusă unei politici dure de deznaționalizare: s-a impus alfabetul chirilic pentru limba „moldovenească” (considerată oficial diferită de limba română), s-au interzis simbolurile românești și s-au colonizat în continuare alogeni. Mulți moldoveni au suferit deportări în Siberia și Asia Centrală, iar foametea din 1946–1947 a secerat zeci de mii de vieți. Cu toate acestea, identitatea românească nu a putut fi stinsă complet. În anii ’80, Perestroika lui Gorbaciov a permis redeșteptarea sentimentului național: intelectualii și tinerii au cerut revenirea la alfabetul latin și declararea limbii române ca limbă de stat. Mișcarea de renaștere națională a cuprins toată republica, iar în august 1991, în contextul colapsului URSS, Parlamentul de la Chișinău a proclamat independența Republicii Moldova.

Noua țară se năștea însă cu numeroase vulnerabilități istorice. Moștenirea zbuciumată – când parte a lumii românești, când gubernie rusească – a lăsat o societate împărțită între Est și Vest, între limba strămoșilor români și influența culturală rusă.

Un popor, două limbi: identitate națională și falia Est-Vest

Republica Moldova este unul dintre puținele state post-sovietice unde se dă o luptă identitară asupra limbii și apartenenței naționale. Majoritatea populației vorbește limba română (oficial numită “limba de stat”, recunoscută acum ca identică cu româna), însă o parte semnificativă a cetățenilor – mai ales în mediul urban, în zonele de est și în capitală – folosesc frecvent limba rusă în viața de zi cu zi. Această realitate lingvistică este rezultatul direct al istoriei: decenii de sovietizare au lăsat generații pentru care rusa a fost limba prestigului și a administrației. Chiar și astăzi, rusa rămâne o limbă de comunicare interetnică în Moldova, deși nu mai are statut oficial. Posturile de televiziune rusești și rețelele de socializare rusești au mulți consumatori, în pofida eforturilor recente de a limita propaganda de la Moscova.

Diviziunea identitară merge însă dincolo de limbă.

Există moldoveni care se consideră etnici români și privesc cu afecțiune către România, văzându-și țara ca parte a spațiului cultural românesc și aspirând la integrarea deplină în familia europeană. De cealaltă parte, unii cetățeni – mai ales cei educați în spiritul sovietic – preferă să se identifice strict ca “moldoveni”, o identitate distinctă, diferită de români. Această concepție, promovată intens în perioada sovietică, este încă alimentată de politicienii pro-ruși pentru a sublinia diferențele față de România și a justifica o orientare estică. Însă chiar și printre aceștia, legăturile de sânge și istorie cu România nu pot fi negate – un procent uriaș de cetățeni moldoveni dețin și cetățenia română (aproximativ 1 milion de persoane), beneficiind de libertatea de circulație în UE. Prin familii mixte și migrație, destinele dintre cele două maluri ale Prutului rămân strâns împletite.

Geopolitic, această fâșie de pământ este așezată literalmente pe o falie între Est și Vest. La vest, România (membră UE și NATO) reprezintă poarta către Europa. La est, Ucraina (astăzi în război cu Rusia) și prezența insidioasă a Moscovei în regiunea separatistă Transnistria mențin influența rusă la hotarul Moldovei. Limba și identitatea sunt astfel politizate: alegerea între a spune “limba română” sau “limba moldovenească” ori între a-ți duce copiii la o școală cu predare în română sau în rusă devine și o declarație despre direcția în care vrei să meargă țara. În acest context, nu e surprinzător că opțiunile geopolitice ale cetățenilor se aliniază adesea cu identitatea: majoritatea vorbitorilor nativi de română tind să sprijine integrarea europeană și chiar unirea simbolică cu România, în timp ce minoritățile rusofone și nostalgicii sovietici privesc spre Est, preferând relații strânse cu Rusia și apartenența la uniunile eurasiatice.

Această fractură identitară a fost exploatată constant în politica moldovenească de după 1991. Fiecare ciclu electoral devine un referendum informal asupra vectorului geopolitic: Est sau Vest, UE sau CSI, Bruxelles sau Moscova. Iar limba vorbită în casă și memoria istorică joacă un rol major în modul în care fiecare cetățean răspunde la această întrebare existențială.

De la independență la oligarhie: tranziția dificilă după 1991

Primii ani de independență ai Republicii Moldova au fost marcați de entuziasm, dar și de crize grave care au lăsat urme adânci. Imediat după 1991, mișcările separatiste au izbucnit în regiunile populate majoritar de minorități alogene. În stânga Nistrului, unde rusofonii și structurile sovietice nu au acceptat desprinderea de URSS, a escaladat un conflict armat în Transnistria (1992). Intervenția Armatei a 14-a ruse de partea separatiștilor a pecetluit de facto pierderea controlului Chișinăului asupra acestui teritoriu, care de atunci există ca o entitate nerecunoscută (autoproclamata Republică Transnistreană) găzduind încă circa 1.500 de militari ruși „de menținere a păcii” și un enorm depozit de armament sovietic. Tot în anii ’90, și Găgăuzia – o regiune din sud, locuită de găgăuzi (popor turcic creștin, vorbitor în principal de rusă) – amenința cu secesiunea. Statul moldovean a reușit să evite un conflict acolo prin dialog, acordând găgăuzilor autonomie locală (UTA Găgăuzia înființată în 1994). Aceste două regiuni, Transnistria și Găgăuzia, au rămas însă bastioane ale influenței ruse și factori de presiune care complică unitatea și traseul extern al țării.

Pe plan intern, anii ’90 au fost dificili. Economia a suferit un colaps odată cu prăbușirea piețelor sovietice, iar tranziția haotică a generat inflație galopantă, șomaj și sărăcie. Mulți moldoveni au plecat peste hotare în căutarea unui trai mai bun, creând baza unei diaspore masive. Politic, după un început dominat de partidele pro-românești și reformiste, electoratul epuizat de greutăți a virat către foștii comuniști reconvertiți: în 1994, un partid agrarian (în esență ex-comuniști moderați) a câștigat alegerile, renunțând oficial la ideea unirii cu România și proclamând neutralitatea țării. Constituția adoptată în 1994 a stipulat limba moldovenească drept limbă oficială și un statut de neutralitate permanentă, încercând să împace societatea fragmentată.

Punctul culminant al restaurării influenței vechiului regim a fost victoria zdrobitoare a Partidului Comuniștilor (PCRM) în alegerile din 2001. Pe fondul nostalgiei după stabilitatea sovietică, Vladimir Voronin a devenit președinte, iar comuniștii au controlat întreaga putere până în 2009. Regimul Voronin, deși ales democratic inițial, a început să concentreze puterea și să limiteze pluralismul. Inițial foarte apropiat de Moscova (Moldova a aderat ca observator la Uniunea Economică Eurasiatică în acei ani), Voronin a avut și o perioadă de distanțare de Kremlin – în 2003 a refuzat în ultimul moment semnarea memorandumul Kozak (un plan impus de Rusia pentru federalizarea Moldovei și legalizarea prezenței trupelor ruse în Transnistria), după care a cochetat cu apropierea de UE. Totuși, corupția endemică și stilul autoritar al guvernării comuniste au generat nemulțumiri profunde.

Situația a explodat după alegerile parlamentare din aprilie 2009. Rezultatele oficiale au dat din nou câștig de cauză comuniștilor, însă zeci de mii de tineri – mobilizați pe rețelele sociale și nemulțumiți de stagnarea țării – au ieșit în stradă acuzând fraudarea alegerilor. Protestele pașnice au degenerat în haos pe 7 aprilie 2009, când clădirile Parlamentului și Președinției au fost vandalizate și incendiate. A urmat o represiune dură: sute de arestări, relatări despre abuzuri și violențe ale poliției împotriva protestatarilor, ceea ce a zdruncinat și mai mult încrederea publicului în regim. Evenimentele – supranumite pe moment “revoluția Twitter” – au dus la repetarea alegerilor și, pentru prima oară, la căderea comuniștilor de la putere. În a doua jumătate a lui 2009, partidele liberale și pro-europene au format o coaliție guvernamentală (numită sugestiv Alianța pentru Integrare Europeană), marcând schimbarea de curs spre Vest.

Așteptările erau mari: noua guvernare promitea reforme democratice, integrare europeană, libertate și prosperitate. În anii următori, s-au obținut unele progrese – liberalizarea regimului de vize cu UE (2014) a permis moldovenilor să călătorească liber în Europa, iar comerțul cu UE a crescut prin acordul de asociere. Însă, simultan, corupția și luptele interne din coaliția pro-europeană au început să erodeze încrederea oamenilor. Țara a intrat într-o instabilitate politică, cu guverne succesive și rivalități personale între liderii aliați. În culise, puterea reală era acaparată treptat de un oligarh controversat – Vladimir Plahotniuc, lider al Partidului Democrat (PDM). Plahotniuc a devenit faimos ca „păpușarul” politicii moldovenești: și-a infiltrat oameni în instituții-cheie (justiție, organe electorale, mass-media) și a ajuns să controleze din umbră guverne întregi, deși oficial ocupa doar funcții de deputat sau vicepreședinte de Parlament. Sub dominația oligarhică, justiția era subordonată politic, iar fenomenele de clientelism și cenzură au continuat, alimentând dezamăgirea populației față de politicienii declarați pro-occidentali, dar cu practici balcanice.

Lovitura finală dată credibilității noii Moldove a fost „furtul miliardului” – un scandal de proporții inimaginabile care a ieșit la iveală în 2015. S-a descoperit atunci că, în ultimul trimestru al anului 2014, din rețeaua bancară a țării dispăruse un miliard de dolari (echivalentul a circa 12% din PIB-ul Moldovei!). Această fraudă uriașă, operată prin trei bănci moldovenești, a fost orchestrată de un grup de politicieni și afaceriști corupți în complicitate cu autoritățile de supraveghere financiară. Ilan Șor, un tânăr om de afaceri care conducea Banca de Economii, a fost identificat ca principal organizator al jafului bancar, deși mulți bănuiesc că în spatele lui s-au aflat chiar Plahotniuc și alți „grei” neatinși. Scandalul a declanșat o furie populară fără precedent: mii de oameni au protestat luni în șir în centrul Chișinăului, cerând pedepsirea vinovaților și recuperarea banilor. Din păcate, nici până astăzi, la peste un deceniu distanță, nu s-a recuperat aproape nimic din acel miliard, iar marile creiere ale fraudei au scăpat inițial nepedepsite – un simbol dureros al impunității corupției la cel mai înalt nivel. Societatea a plătit însă prețul: pierderea miliardului a destabilizat economia, a prăbușit moneda națională și, poate cel mai grav, a distrus încrederea cetățenilor atât în guvernarea pretins pro-europeană, cât și în însăși ideea de integrare europeană (pe nedrept asociată în mintea unora cu corupția elitelor).

După “furtul miliardului”: revolta cetățenilor și drumul spre Vest

Ca reacție la jaf și la dominația oligarhică, în societatea civilă și pe scena politică moldovenească a apărut o nouă generație de lideri reformiști, fără legături cu vechile structuri corupte. Figura cea mai emblematică a fost Maia Sandu, o economistă școlită la Harvard, fostă ministră a educației, care și-a câștigat reputația de incoruptibilitate. Sandu, alături de alți tineri pro-occidentali precum Andrei Năstase (lider al Platformei DA), a canalizat nemulțumirea populară într-o mișcare politică autentic pro-democrație. Deși inițial opoziția anti-oligarhică părea slabă în fața mașinăriei de putere a lui Plahotniuc, lucrurile au început să se schimbe în anii 2016–2019:

• În 2016, Maia Sandu a ajuns în turul II al alegerilor prezidențiale, mobilizând masiv diaspora și tinerii cu mesajul anticorupție. A pierdut atunci la limită în fața socialistului Igor Dodon (un exponent al taberei pro-ruse), dar a dovedit că vechea gardă nu mai este invincibilă. Menționăm că acel scrutin a avut și el tensiunile sale: diaspora occidentală, care a votat covârșitor pentru Sandu, a fost împiedicată să voteze în totalitate – în multe orașe europene secțiile au epuizat buletinele înainte ca miile de oameni la coadă să apuce să voteze, provocând indignare și acuzații că guvernul de la acea vreme (controlat de PDM-ul lui Plahotniuc) a limitat intenționat votul diasporei. Această întâmplare a rămas întipărită ca un episod rușinos de îngrădire a dreptului de vot.
• În 2018, regimul oligarhic a mai dat o lovitură democrației care a scandalizat opinia publică: anularea alegerilor pentru Primăria Chișinău. Andrei Năstase câștigase surprinzător fotoliul de primar al capitalei, înfrângând candidatul socialiștilor, însă o instanță judecătorească a invalidat rezultatul pe motivul absurd că ambii candidați ar fi îndemnat alegătorii să iasă la vot într-o postare pe Facebook în ziua alegerilor (ceea ce a fost interpretat ca agitație electorală ilegală). Decizia – văzută ca fiind dictată din umbră de Plahotniuc, care nu dorea ca opoziția să câștige un punct strategic – a stârnit revolta societății civile și critici aspre din partea partenerilor occidentali ai Moldovei. Pentru mulți, a fost confirmarea că justiția era complet capturată politic.
• Culmea s-a atins după alegerile parlamentare din februarie 2019. Niciun bloc nu a obținut majoritatea clară, însă PDM-ul oligarhului Plahotniuc părea hotărât să mențină controlul cu orice preț. Într-o mișcare neașteptată, foștii inamici – pro-europenii (Maia Sandu și ACUM) și pro-rușii (Igor Dodon și socialiștii) – au făcut front comun temporar pentru a-i înlătura pe oligarhi de la putere. În iunie 2019, această coaliție neobișnuită sprijinită paradoxal atât de UE, cât și de Rusia și SUA (toți sătui de jocurile duplicare ale lui Plahotniuc) a reușit să instaleze un guvern Maia Sandu și să-l forțeze pe Plahotniuc să părăsească țara. Era un moment istoric: regimul oligarhic se prăbușea, oferind Moldovei o șansă reală la curățenie. Totuși, mariajul dintre Sandu și Dodon a fost de scurtă durată – după doar câteva luni, socialiștii lui Dodon au dărâmat guvernul Sandu în noiembrie 2019, preferând să preia ei puterea cu un guvern minoritar susținut tacit de PDM (rămășițele influenței lui Plahotniuc).
• Această viclenie politică a stârnit reacția alegătorilor în următorul ciclu electoral major: alegerile prezidențiale din 2020. Maia Sandu s-a prezentat din nou în fața urnelor, de data asta împotriva președintelui în funcție Dodon. Oamenii, sătui de corupție și jocuri geopolitice, au votat-o masiv – mai ales diaspora, care a doborât recorduri de participare. Sandu a învins categoric, devenind prima femeie președinte din istoria țării și simbolul speranței pro-europene. Victoria ei a marcat și un eșec usturător pentru Kremlin, care mizase pe Dodon: în campanie apăruseră înregistrări compromițătoare cu Dodon primind o pungă (așa-numitul scandal “kuliok”) ce se presupune că ar conține bani murdari, semn al legăturilor sale obscure cu oligarhia și Moscova. Alegătorii au sancționat astfel subordonarea lui Dodon față de interesele străine și corupția.
• Investită cu mandat popular, Maia Sandu a forțat organizarea de alegeri parlamentare anticipate în iulie 2021, pentru a scăpa de legislativul dominat încă de oamenii vechiului regim. Rezultatul a fost o victorie răsunătoare a Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS) – formațiunea fondată de Sandu – care a obținut peste 50% din voturi și o majoritate absolută de 63 din 101 mandate. Era pentru prima dată când un singur partid, declarat ferm pro-reformă și pro-UE, prelua controlul total al guvernării în Moldova post-sovietică. Mandatul era clar: combaterea corupției, curățarea justiției, apropierea de Europa.

Din 2021 până în prezent, guvernul PAS și președinta Maia Sandu au demarat reforme importante, în special în justiție (numirea unor procurori și judecători noi, anchetarea marilor acte de corupție) și în administrație. S-au apropiat rapid de Occident, obținând un succes istoric: în iunie 2022, Republica Moldova (alături de Ucraina) a primit statut de țară candidată la Uniunea Europeană. Steagul UE flutură acum la instituțiile din Chișinău, iar retorica oficială vorbește despre „familia europeană” ca destinație inevitabilă.

Totuși, aceste progrese au venit la pachet cu provocări uriașe. Opoziția pro-rusă acuză guvernarea că nu se concentrează suficient pe problemele economice ale oamenilor. Moldova rămâne una dintre cele mai sărace țări din Europa, cu pensii și salarii mici și o dependență cronică de importurile energetice. Inflația și criza prețurilor la energie declanșate de războiul din Ucraina au lovit dureros populația în 2022–2023, alimentând nemulțumiri. Tabăra prorusă, compusă din politicieni precum Ilan Șor, Igor Dodon și alții, a încercat să capitalizeze aceste dificultăți organizând proteste masive la Chișinău. În toamna lui 2022 și primăvara lui 2023, mii de oameni (în mare parte din zone rurale sărace) au fost aduși periodic la manifestații antiguvernamentale, cerând demisia Maiei Sandu pe fondul scumpirilor. Ulterior s-a dovedit că multe dintre aceste proteste au fost finanțate ilicit de rețeaua oligarhului fugar Ilan Șor, cu bani proveniți din Rusia, într-o tentativă de a crea haos și a provoca o schimbare de putere favorabilă Moscovei. Chișinăul a reacționat: mai multe posturi de televiziune ce difuzau propagandă rusească au fost închise; liderii protestelor au fost cercetați; iar în iunie 2023, Partidul Șor a fost scos în afara legii de către Curtea Constituțională, fiind declarat un instrument de destabilizare orchestrat de Kremlin. Ilan Șor însuși, condamnat la 15 ani de închisoare pentru implicarea sa în furtul miliardului, fugise din țară (se crede că se află în Israel sau Rusia), de unde continuă însă să facă propagandă pe rețelele sociale împotriva guvernului pro-occidental.

Pe de altă parte, și justiția începe să ajungă la mai marii tranziției: fostul președinte Igor Dodon a fost pus sub acuzații de corupție și trădare (fiind filmat cerând bani din Rusia), iar oligarhul Vladimir Plahotniuc – inamicul public numărul unu – a fost dat în urmărire internațională. Într-un eveniment de ultim moment cu valoare simbolică enormă, autoritățile au anunțat recent capturarea și iminenta extrădare a lui Plahotniuc către Republica Moldova, pentru a fi judecat. Imaginea foștilor intangibili aduși în fața justiției arată schimbarea profundă prin care trece Moldova. Totuși, drumul nu este deloc lin, iar forțele pro-ruse din interior și din exterior nu cedează fără luptă.

Între Bruxelles și Moscova: lupta pentru viitorul Moldovei

Contextul regional a amplificat enorm miza alegerilor și orientării strategice a Chișinăului. Invazia Rusiei în Ucraina (februarie 2022) a zguduit întreaga regiune și a pus Republica Moldova într-o situație extrem de precară. Țară mică, ne-membră NATO, cu un conflict înghețat pe teritoriul său (Transnistria) și complet dependentă de importurile de gaze rusești, Moldova a resimțit șocul războiului atât economic, cât și în termeni de securitate. Rachete rusești lansate asupra Ucrainei au survolat de câteva ori cerul moldovenesc, ba chiar au căzut fragmente pe teritoriul său, provocând panică. Valuri de refugiați ucraineni (peste 500.000 au tranzitat Moldova, zeci de mii s-au stabilit temporar) au testat capacitățile autorităților, care – ajutate de UE și România – s-au mobilizat exemplar, evitând o criză umanitară.

Însă cel mai mare pericol l-a reprezentat și îl reprezintă amenințarea hibridă a Rusiei de a submina guvernul pro-occidental. Moscova a recurs la toate pârghiile: a redus drastic livrările de gaze naturale în iarna 2022-2023, provocând o criză energetică acută (Moldova a suferit pene de curent după ce rușii au bombardat infrastructura din Ucraina de care depinde rețeaua moldoveană). A finanțat, așa cum am văzut, proteste și campanii de dezinformare. Serviciile moldovenești de securitate au dezvăluit comploturi prin care agenți ruși ar fi încercat să organizeze revolte violente la Chișinău pentru a răsturna puterea. În paralel, Transnistria a rămas un potențial cap de pod militar: Rusia a amenințat în repetate rânduri că “va ajunge” cu ofensiva sa până la Tiraspol, pentru a „elibera” Transnistria și a asigura un coridor terestru de la Odesa. Deși armata rusă nu a izbutit aceste planuri, simpla posibilitate a ținut Moldova sub tensiune.

Paradoxal, agresiunea Kremlinului a împins Chișinăul și mai aproape de Bruxelles și București. Țările UE, îngrijorate că Moldova ar putea deveni următoarea țintă a lui Putin, au intensificat ajutorul: asistență financiară directă (sute de milioane de euro pentru buget și proiecte), livrări de păcură și electricitate prin România pentru a compensa gazul rusesc, investiții în interconectarea energetică (gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău a devenit operațional, reducând șantajul Gazprom). De asemenea, Uniunea Europeană a lansat platforma de sprijin „Moldova Support Platform”, iar la Chișinău s-a organizat în 2023 un prestigios summit al Comunității Politice Europene, aducând zeci de lideri europeni pe pământ moldovenesc – un semnal clar de solidaritate. România, care se consideră în mod special protectoarea și avocatul Moldovei în UE, a oferit gaz și electricitate la preț redus, a donat echipamente, a renovat școli și grădinițe peste Prut, și a menținut o politică externă de sprijin necondiționat pentru integrarea europeană a Chișinăului. Președintele României de astăzi, Nicușor Dan, la fel ca predecesorii săi, a subliniat legătura profundă și „vie” dintre cele două state românești, încurajând permanent reformele și, mai nou, îndemnând direct cetățenii moldoveni să își decidă viitorul european prin vot.

De cealaltă parte, Rusia nu își ascunde obiectivul de a recâștiga influența pierdută. Propaganda rusă a intensificat mesajele menite să sperie populația: că apropierea de UE va aduce „decadență”, că guvernul Sandu vrea să „lichideze statul” prin unire cu România, că occidentalii vor să atragă Moldova în NATO și chiar în război contra Rusiei. Autoritățile de la Chișinău au răspuns expulzând mai mulți așa-ziși diplomați ruși suspectați de spionaj și refuzând acreditarea observatorilor ruși la alegeri, de teamă că aceștia ar putea facilita ingerințe. Moscova s-a declarat indignată, acuzând guvernul moldovean de rusofobie și că ar suprima opoziția sub pretextul luptei anti-Kremlin. În realitate, partidele pro-ruse își pot face campanie liber, însă multe dintre ele și-au pierdut credibilitatea din cauza asociării cu corupția (cazul lui Șor sau Dodon) și cu un stat agresor (Rusia lui Putin). În plus, războiul din Ucraina a trezit un sentiment anti-rus mai pronunțat în rândul multor moldoveni, care empatizează cu suferința vecinilor ucraineni și se tem că libertatea și pacea țării lor depind de oprirea lui Putin la granița Ucrainei.

Toate aceste forțe – interne și externe, pro-occidentale și pro-ruse – se ciocnesc acum într-un punct culminant: alegerile parlamentare din 28 septembrie 2025. Întreaga Europă privește această confruntare ca pe un „meci” decisiv între echipa integrării europene și echipa Kremlinului. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski spunea răspicat, într-un discurs la tribuna ONU, că “Europa nu-și poate permite să piardă Republica Moldova”, avertizând că Rusia încearcă “să facă cu Moldova ceea ce Iranul a făcut cu Libanul” – adică să o transforme într-un stat clientelar instabil, prins în sfera sa de influență. De cealaltă parte, președintele României, Nicușor Dan, a transmis un mesaj emoționant către moldoveni, numind scrutinul “un moment crucial” și îndemnându-i pe “toți basarabenii” (moldovenii) din diaspora să meargă la vot, căci “de votul vostru depinde viitorul vostru, al familiilor voastre, al Basarabiei”. În aceste declarații transpare importanța geostrategică percepută: un eventual succes al forțelor pro-europene ar întări frontul democratic în Estul Europei, pe când o victorie a forțelor pro-Moscova ar fi celebrată la Kremlin drept revanșa lui Putin după eșecurile suferite în Ucraina.

Alegeri cruciale pe 28 septembrie 2025 – miza geopolitică și actorii principali

Duminică, 28 septembrie 2025, cele peste 3 milioane de cetățeni ai Republicii Moldova sunt chemați la urne în cadrul unor alegeri parlamentare cruciale. În joc nu este doar alegerea unui nou Parlament, ci și direcția strategică a țării pentru anii următori. Miza a fost descrisă adesea în termeni apocaliptici: continuarea parcursului european și a reformelor pro-occidentale versus revenirea Moldovei în sfera de influență a Rusiei și abandonarea visului european.

Cine sunt competitorii? Comisia Electorală Centrală a admis în cursă 23 de concurenți (15 partide, 4 blocuri electorale și 4 independenți), însă majoritatea covârșitoare sunt candidați fără șanse reale. Pragul electoral este destul de ridicat – 5% pentru partide și 7% pentru blocuri electorale – astfel că, în realitate, doar patru formațiuni au șanse credibile să intre în viitorul Parlament:

• Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) – aflat la guvernare, condus neoficial de Maia Sandu (președinta țării) și formal de Igor Grosu. Este singurul partid asumat pro-european și pro-NATO, promotor al reformelor anti-corupție și al integrării în UE. Baza sa electorală se regăsește mai ales printre tinerii educați, vorbitori de limbă română, în mediul urban (Chișinău și orașele din centrul și sudul țării) și în diaspora occidentală. În ultimii patru ani, PAS a deținut o majoritate confortabilă de 61/101 mandate, pe care speră să o mențină pentru a continua guvernarea monocoloră. Programul lor insistă pe combaterea sărăciei prin investiții europene, lupta împotriva corupției la nivel înalt și aderarea la UE până în 2030.
• Blocul Electoral „Patriotic” – acesta este principalul pol pro-rus, reunind cele mai importante forțe de stânga și nostalgice: Partidul Socialiștilor (PSRM) al lui Igor Dodon, Partidul Comuniștilor (PCRM) al veteranului Vladimir Voronin, plus două partide mai noi – Partidul „Inima Moldovei” al Irinei Vlah (fostă guvernatoare a Găgăuziei) și Partidul pentru Viitorul Moldovei al lui Vasile Tarlev (fost prim-ministru în era Voronin). Această coaliție și-a unit forțele sub un singur bloc electoral pentru a nu fragmenta votul pro-Moscova. Ei militează pentru păstrarea neutralității, relații mai strânse cu Rusia (inclusiv reintegrarea în spațiul economic eurasiatic), statut sporit pentru limba rusă și oprirea „dictaturii” PAS. Electoratul Blocului Patriotic este constituit în principal din pensionari nostalgici după URSS, populație rurală din nord și sud, vorbitori de rusă sau moldoveni cu identitate moldovenistă, care se simt marginalizați de actuala guvernare. În campanie au pus accent pe nemulțumirile economice – creșterea prețurilor, tarifele la energie – dând vina pe guvernul pro-occidental pentru acestea și promițând revenirea la prețuri mici la gaz prin negocieri directe cu Moscova.
• Blocul Electoral „Alternativa” – reprezintă o a treia forță, una pretins centristă, dar percepută tot ca fiind apropiată de Rusia. Este alcătuit din Mișcarea Alternativa Națională (MAN) condusă de Ion Ceban, actualul primar al Chișinăului, plus alte două partide mai mici (Partidul Dezvoltării și Consolidării Moldovei al ex-premierului Ion Chicu și Partidul Acțiunii Comune – Congresul Civic, o grupare de stânga radicală). Ion Ceban încearcă să joace cartea unui independent moderat: deși a fost anterior membru al PSRM și are numeroase legături cu cercuri din Rusia (atât de controversate încât i-au adus interdicție de intrare în spațiul Schengen), el declară că susține oficial integrarea europeană și vrea doar „să apere interesele Moldovei” fără geopolitică. Criticii însă îl acuză că Alternativa este un „cal troian”, o față cosmetizată a influenței ruse: pe listele blocului se regăsesc personaje precum Alexandr Stoianoglo (fost procuror general demis pentru favorizarea intereselor ruse, acum al doilea pe lista Alternativa) sau apropiați ai oligarhului Șor. Alternativa mizează pe un electorat urban rusofon și pe cei dezamăgiți atât de PAS, cât și de vechii socialiști – un segment care vrea „o a treia cale”. Totuși, mulți văd în Ceban un oportunist: el folosește o retorică pro-UE doar de fațadă, în timp ce în culise ar colabora cu Moscova. Faptul că Alternativa a fost acuzată public de guvern că promovează o agendă pro-Kremlin și că tocmai în favoarea acestui bloc au fost descoperite buletine de vot falsificate (vezi mai jos) arată suspiciunea generală legată de această alianță.
• Partidul Nostru (PN) – condus de Renato Usatîi, un personaj populist și excentric, fost primar al orașului Bălți. Usatîi s-a remarcat inițial ca politician anti-sistem, cu retorică anti-oligarhică și relații în lumea afacerilor rusești. De-a lungul timpului, a avut un parcurs tumultuos: a fost aliat și apoi inamic cu Plahotniuc, a fugit din țară temându-se pentru viața sa, s-a întors triumfal ca edil local. Partidul său are o orientare greu de definit doctrinar – nu este ferm pro-european, dar nici declarativ pro-rus, poziționându-se ca alternativă națională ce vrea combaterea corupției indiferent de vector geopolitic. Bazinul electoral al Partidului Nostru este concentrat în zona de nord (Bălțiul fiind al doilea oraș al țării) și printre alegătorii care resping atât PAS cât și socialiștii, văzându-i pe toți compromiși. Usatîi a anunțat că nu va face coaliție cu nimeni după alegeri, vânzându-se ca singura voce autentică a „oamenilor simpli”. În esență, Partidul Nostru adună protestatarii fără o preferință geopolitică clară, dar scârbiți de toți cei care au guvernat până acum.

Aceste patru entități sunt principalele pretendente la cele 101 de fotolii din Parlament. Sondajele de opinie recente indică o cursă extrem de strânsă între PAS și Blocul Patriotic – practic cele două tabere opuse sunt umar la umăr în preferințele electoratului, fiecare cu aproximativ 33–35% din voturi dacă ne raportăm doar la alegătorii deciși. Asta se traduce undeva la 24–25% din totalul alegătorilor incluși în sondaje, restul fiind fie nehotărâți (încă peste un sfert dintre cetățeni nu și-au declarat opțiunea), fie susținători ai altor formațiuni mici. Blocul Alternativa și Partidul Nostru apar la limita pragului – în jur de 7–9% fiecare (valorile diferă dacă socotim indecișii sau nu). Având în vedere marja mare de indeciși și variabilele dificil de cuantificat (precum prezența diasporei sau votul transnistrenilor), incertitudinea planează: este posibil orice rezultat, de la o majoritate clară PAS, până la un Parlament fragmentat fără un câștigător cert.

Diaspora joacă un rol critic. Peste 1 milion de cetățeni moldoveni trăiesc în afara granițelor, în special în țările UE (România, Italia, Germania, Marea Britanie, Franța, Spania) dar și în Rusia. La alegerile din ultimul deceniu, diaspora occidentală a votat masiv pentru forțele pro-europene, în timp ce diaspora din Rusia a preferat candidații pro-ruși. Guvernul actual a facilitat votul diasporei: a deschis un număr record de 301 secții de votare peste hotare, dintre care 75 numai în Italia, 36 în Germania, 23 în Marea Britanie, 22 în România etc. În schimb, numărul secțiilor pentru alegătorii din Transnistria a fost redus drastic la doar 11 (față de 30 în 2024 și 41 în 2021), iar în Rusia au fost amenajate doar 2 secții (față de 17 în 2021). Aceste măsuri administrative au stârnit controverse: guvernul le justifică prin costuri și considerente de securitate (împiedicarea turismului electoral și a fraudelor organizate în Transnistria), însă opozanții acuză că PAS încearcă astfel să maximizeze votul propriu (din Occident) și să limiteze voturile tradițional pro-ruse (ale transnistrenilor și moldovenilor aflați în Rusia). Oricum, impactul aranjamentelor se va vedea în ziua scrutinului. Este de așteptat ca diaspora occidentală să iasă în număr mare la vot (în 2021 voturile din diaspora au reprezentat peste 14% din total), ceea ce ar avantaja PAS. În schimb, dacă fluxul de votanți din Transnistria va fi îngreunat de lipsa secțiilor și a buletinelor, Blocul Patriotic și aliații săi vor pierde câteva procente. Miza acestor calcule este imensă: dacă Alternativa și Partidul Nostru, de pildă, rămân sub pragul electoral din cauza voturilor diasporei și irosirii voturilor transnistrene, PAS ar putea obține singur majoritatea absolută prin redistribuirea mandatelor neaccesate de aceștia.

Campania electorală a fost dominată de o retorică dură și de teme geopolitice, în detrimentul dezbaterilor programatice. Tabăra pro-europeană (PAS și susținătorii săi externi) a pus accentul pe pericolul întoarcerii în trecut: a avertizat că o victorie a blocului pro-rus ar însemna oprirea integrării în UE, izolarea țării, chiar riscul ca Moldova să devină un regim autoritar de tip belarus sau să cadă complet sub influența Kremlinului. Maia Sandu și colegii săi au repetat că „această alegere este despre Europa sau Rusia” – nimic mai puțin. Ei se prezintă drept garanții că drumul spre Bruxelles continuă (și promit că aderarea la UE este posibilă în orizontul anului 2030), subliniind beneficiile concrete ale apropierii de Vest: fonduri europene, infrastructură modernă, energie ieftină din România, locuri de muncă și salarii mai bune prin investiții străine. De cealaltă parte, tabăra pro-rusă a încercat să mute discuția de pe ideologie pe stomacul gol: a atacat guvernarea PAS pentru explozia prețurilor și scăderea nivelului de trai, susținând că guvernul este preocupat mai mult de geopolitică decât de propriii cetățeni. Liderii opoziției (Dodon, Voronin, dar și Ion Ceban) au promis că vor aduce gaze naturale ieftine din Rusia, că vor majora pensiile și salariile, finanțându-se din relații economice reluate cu Estul. Ei acuză actuala putere de autoritarism și abuz – invocând faptul că a scos în afara legii Partidul Șor și că impiedică prin diverse tertipuri adversarii (fie neacreditând observatori ruși, fie controlând presa centrală). Mesajul pro-rus este în esență acela că guvernarea Sandu „își uită poporul” pentru a face pe plac străinilor, și că o schimbare ar aduce liniște și prosperitate întorcându-se la relația tradițională cu Moscova. Bineînțeles, aceste promisiuni sunt văzute de mulți ca nerealiste: chiar dacă ipotetic Moldova s-ar orienta către Rusia, este greu de crezut că în contextul războiului și al crizei globale Rusia i-ar oferi gaz gratuit sau subvenții majore – ba dimpotrivă, țara ar risca să piardă sprijinul financiar vital al UE și al României.

Tonul drastic al campaniei reflectă miza istorică. Nu e vorba de simple alegeri între partide, ci de direcții opuse de civilizație. Iar europenii și rușii urmăresc îndeaproape fiecare mișcare. Observatori occidentali, think-tank-uri, mass-media internaționale au trimis corespondențe subliniind că, la Chișinău, se decide dacă micuța republică (cândva parte a URSS) își consolidează democrația și se rupe definitiv de trecutul sovietic, sau dacă alunecă înapoi sub influența autocratică a Rusiei, ceea ce ar fi o victorie geopolitică pentru Putin în plin conflict rece cu Occidentul. În egală măsură, la Moscova propaganda deja zugrăvește o eventuală înfrângere a Maiei Sandu ca pe “voința poporului moldovenesc împotriva dictatului occidental” și o confirmare că “rusofofii” au fost respinși. Este, în esență, o bătălie pentru inimile și mințile moldovenilor care transcende granițele țării.

Scandaluri electorale recente și interferențe externe

Alegerile din Moldova rar au fost lipsite de controverse și acuzații, iar scrutinul din 2025 nu face excepție. De fapt, ultimele luni au scos la iveală tentative alarmante de fraudă și amestec străin în procesul electoral, continuând un șir de scandaluri electorale ce au marcat ultimul deceniu:

• Buletine de vot falsificate (2025) – Cu doar câteva zile înainte de alegeri, poliția din Chișinău a descoperit 200 de buletine de vot deja ștampilate în favoarea Blocului Alternativa, tipărite ilegal într-o tipografie din capitală. Toate aveau aplicată ștampila “Votat” pe patrulaterul formațiunii lui Ion Ceban. Acest incident grav indică o tentativă de fraudă prin care cineva intenționa probabil să introducă buletine completate în urne. Investigația este în desfășurare, dar PAS a acuzat tabăra pro-rusă că recurge la practici ilegale pentru a denatura rezultatul, în timp ce Alternativa neagă orice implicare. Cert este că descoperirea sporește suspiciunile asupra modului în care se pregătesc unii actori să “câștige” cu orice preț.
• „Cumpărarea de voturi” la scară industrială (2024) – În toamna anului trecut, au avut loc simultan alegeri prezidențiale și un referendum privind aderarea la UE. Președinta Maia Sandu a dezvăluit atunci existența unei scheme colosale de mituire a alegătorilor, pusă la cale de grupări criminale coordonate de interese străine (aluzie directă la oligarhul Ilan Șor, refugiat la Moscova). Se vorbea de planuri de a cumpăra până la 300.000 de voturi pentru a influența atât referendumul (împotriva opțiunii pro-UE), cât și primul tur al prezidențialelor (în favoarea unui candidat pro-rus). Autoritățile moldovene au desfășurat razii și percheziții, arestând zeci de membri ai rețelei. Șor, identificat ca principalul finanțator, îndemna fățiș pe rețele sociale oamenii să accepte banii lui și să voteze “nu” la referendum, susținând că e un mod legitim de a-și folosi averea. Grație vigilenței, planul nu a reușit pe deplin: diaspora a răsturnat balanța, iar referendumul pentru aderarea la UE a trecut până la urmă, deși la limită (un DA cu puțin peste 50%). Totuși, amploarea acestei tentative a fost fără precedent – practic o mită electorală la nivel național, orchestrată din străinătate, care a evidențiat vulnerabilitatea democratică a țării.
• Blocarea unui partid-marionetă al lui Șor (2024) – În preajma acelorași alegeri prezidențiale, acoliții lui Ilan Șor au încercat să fenteze interdicția partidului lor. Ei au creat Blocul electoral „Pobeda” (Victoria), reunind patru partidulețe obscure proruse, și intenționau să îl susțină pe politicianul Vasile Bolea la președinție, având-o coordonatoare de facto pe Marina Tauber (locotenenta lui Șor). Comisia Electorală Centrală a refuzat înregistrarea acestui bloc, invocând multiple încălcări procedurale și suspiciuni de finanțare externă ilegală. Astfel, Șor a rămas fără un vehicul oficial în alegeri. Ca ripostă, el și-a îndemnat susținătorii să sprijine diverși candidați independenți sau ai altor partide – fragmentând deliberat voturile. Trei astfel de candidați „sprijiniți din umbră” (inclusiv fosta guvernatoare găgăuză Irina Vlah și ex-premierul Tarlev) au adunat împreună circa 13% din voturi. Observatorii cred că scopul a fost sabotarea candidaților opoziției tradiționale (de exemplu, reducerea șanselor lui Renato Usatîi de a intra în turul II la prezidențiale). Practic, Șor a jucat rolul de „spoiler” electoral, manipulând culisele prin interpuși.
• Finanțarea ilegală a partidelor și “iepurași” electorali (2023) – Un capitol aparte îl reprezintă dezvăluirile despre banii murdari rusești din politica moldovenească. În 2023, o fostă deputată, Arina Spătaru, a colaborat cu Serviciul de Informații și Securitate într-o operațiune sub acoperire ce a scos la iveală modul în care oamenii lui Șor ofereau finanțare unor partide mici pentru a le controla din umbră. Spătaru a preluat conducerea unui partid minor pe care l-a redenumit ALDE și a documentat cum emisarii lui Șor au încercat să îi ofere sume de bani. Toți banii transmiși au fost raportați la organele de anchetă, ceea ce a dus la condamnarea unui membru ALDE pentru finanțare ilegală. Scopul acestor manevre, se pare, era de a crea partide-marionetă (“iepurași”) care să fragmenteze votul opoziției pro-occidentale sau al altor actori indezirabili pentru Șor. De exemplu, s-a speculat că ALDE-ul Arinei Spătaru, având bază în Bălți, ar fi fost lăsat să crească tocmai pentru a submina Partidul Nostru al lui Usatîi pe terenul acestuia forte. La fel, un Partid Național Moldovenesc creat de activistul unionist Dragoș Galbur la Bălți ar rupe voturi de la Usatîi. Astfel de inginerii subterane demonstrează cât de perfidă a devenit lupta politică, cu servicii secrete și oligarhi jucând șah din umbră cu partidele ca piese.
• Invalidarea alegerilor din Chișinău (2018) – Amintită mai sus, această decizie judecătorească de a anula voința alegătorilor capitalei a fost unul dintre cele mai mari scandaluri democratice din ultimii ani. A generat proteste de stradă și condamnări dure din partea UE și SUA, care au văzut în asta un regres al statului de drept. Semnificația sa: dacă voința populară poate fi anulată prin tertipuri legale, ce garanție există pentru alegeri corecte? În cele din urmă, presiunea internațională a contribuit la slăbirea regimului Plahotniuc, care a pierdut puterea în 2019, dar rana lăsată încrederea publicului a fost adâncă.
• Împiedicarea votului diasporei (2016) – Un episod deja detaliat, care rămâne un reper negativ. Imaginea miilor de cetățeni stând la cozi kilometrice în marile orașe europene, pentru ca apoi secțiile să se închidă cu mulți rămași pe-afară fără să voteze, a stârnit emoție și furie. Ulterior, legea s-a schimbat pentru a suplimenta numărul de buletine și secții în diaspora, tocmai ca reacție la acest scandal. Însă și în 2020 au existat tensiuni – diaspora din Occident a depășit din nou așteptările, epuizând buletinele în câteva locuri. Se poate spune că lupta pentru voturile diasporei a devenit un front în sine în bătăliile electorale moldovenești, dat fiind că aceste voturi pot decide rezultatul în situații strânse.
• Protestele postelectorale violente (2009) – Evenimentele din aprilie 2009 rămân probabil cel mai dramatic moment electoral al ultimelor decenii. Moartea suspectă a unor tineri protestatari în arest, devastarea Parlamentului, acuzațiile aberante ale comuniștilor că România ar fi orchestrat o lovitură de stat – toate au creat un traumatism colectiv. De atunci, autoritățile au fost mai prudente în a reprima manifestările populare, conștiente că abuzurile le pot delegitima total.

Fiecare dintre aceste episoade a subminat într-un fel sau altul încrederea cetățenilor în procesul electoral. Cu toate acestea, moldovenii au demonstrat reziliență democratică: au continuat să iasă la vot, să protesteze pașnic când a fost cazul și să spere în schimbare prin alegeri. În 2025, se iau măsuri sporite pentru transparență – de exemplu, va exista un sistem de monitorizare video în secțiile de vot și o numărare mai rapidă electronică a proceselor verbale. Cu toate acestea, riscurile de ingerință externă rămân ridicate. Guvernul acuză direct Kremlinul că s-a implicat în campanie „în mod brutal, prin cumpărarea de voturi și manipularea algoritmilor rețelelor sociale”. În replică, Rusia neagă orice amestec și acuză la rândul ei Chișinăul de “încălcarea standardelor democratice” prin limitarea presei ruse și interzicerea unor candidați și observatori. Este aproape un dialog al surzilor: fiecare parte incriminează pe cealaltă de subminarea democrației.

Cert este că instituțiile moldovene – sprijinite de partenerii occidentali – par mai vigilente ca oricând. Serviciul de Informații și Securitate a demascat scheme, poliția a făcut rețineri, iar Comisia Electorală a luat decizii nepopulare (precum respingerea singurei cereri de exit-poll, pe motivul opacității finanțării organizatorilor – decizie criticată de unii analiști, dar menită să evite posibile manipulări în ziua votului). Până și acreditarea presei străine și a ONG-urilor observatoare a fost strict verificată, întrucât existau temeri că unii ar putea activa ca agenți de influență sub acoperire.

În concluzie, alegerile din 2025 se desfășoară sub o lupă enormă, cu lecțiile învățate din scandalurile trecute. Rămâne de văzut dacă aceste măsuri vor fi suficiente pentru a asigura un vot liber de ingerințe și recunoscut de toți ca legitim.

Perspective după alegeri: încotro se îndreaptă Moldova?

Viitorul imediat al Republicii Moldova va depinde în mod direct de verdictul urnelor din 28 septembrie. Se prefigurează câteva scenarii majore:

• Victorie clară PAS (pro-europeni): Acesta ar fi cazul în care PAS obține din nou cel puțin 51 de mandate (majoritate absolută). Un asemenea rezultat i-ar permite Maiei Sandu și echipei sale să formeze iar guvernul de unii singuri, continuând programul pro-occidental fără a depinde de alianțe. Un nou mandat ferm pro-UE ar însemna accelerarea integrării europene – implementarea recomandărilor Comisiei Europene pentru deschiderea negocierilor de aderare, posibil chiar atingerea obiectivului ambițios de a fi gata de aderare la finalul deceniului. În plan intern, s-ar consolida reformele în justiție și administrație, cu sprijinul financiar al UE. De asemenea, Moscova ar primi un semnal puternic că Moldova este pierdută definitiv pentru orbita sa – ceea ce ar putea-o descuraja să mai investească resurse în destabilizare, deși nu e exclus să încerce metode și mai agresive. Un guvern PAS reconfirmat va continua probabil linia dură față de elementele pro-ruse considerate subversive (ținând Partidul Șor în afara legii, judecându-i pe liderii trădători etc.). Pentru populație, o asemenea perspectivă aduce speranța de stabilitate politică și continuitate, deși așteptările sunt uriașe ca guvernanții să livreze și pe partea economică – să reducă sărăcia și să creeze locuri de muncă, altfel riscă deziluzia în viitor.
• Scenariul echilibrului fragil (fără majoritate): Dacă PAS iese în față dar fără suficiente mandate singur, iar Blocul Alternativa și Partidul Nostru trec ambele pragul electoral, atunci Parlamentul va fi fragmentat. Nici pro-occidentalii, nici pro-rușii nu ar avea singuri 51 de voturi. S-ar deschide o perioadă dificilă de negocieri. Maia Sandu ar putea încerca o coaliție nefirească cu Partidul Nostru al lui Usatîi (dacă acesta își nuanțează poziția și acceptă colaborarea “pentru interesul național”), întrucât Usatîi, deși imprevizibil, e considerat totuși mai acceptabil decât un premier prorus. Alternativa lui Ceban a lăsat de înțeles că ar fi dispusă să joace la două capete – adică să negocieze fie cu PAS, fie cu Blocul Patriotic – însă o astfel de combinație tripartită ar fi instabilă și contrară promisiunilor electorale (PAS și pro-rușii promițând că nu se vor alia unii cu alții). Dacă nimeni nu cedează, am putea vedea un blocaj politic prelungit: guvern de coaliție fragil sau chiar imposibilitatea formării guvernului, ceea ce ar putea conduce, în cele din urmă, la alegeri anticipate peste câteva luni. Un parlament fără majoritate clară ar fi un semnal prost pentru Bruxelles și excelent pentru Moscova, care mizează exact pe haos și certuri interne la Chișinău pentru a slăbi angajamentul pro-UE.
• Victorie a forțelor pro-ruse: Acesta este scenariul pe care Europa îl privește cu cea mai mare îngrijorare. S-ar realiza dacă Blocul Patriotic împreună cu Alternativa (și eventual Partidul Nostru) ar reuși să controleze împreună majoritatea parlamentară și ar forma guvernul. Deși pe hârtie Alternativa pretinde că e pro-UE, în practică o coaliție Alternativa-Patriotic ar fi dominată de elemente anti-occidentale. O astfel de putere legislativă ar putea imediat să schimbe cursul țării: ar instala un guvern care să înghețe integrarea europeană, posibil să încerce revocarea statutului de candidat UE (prin referendumuri sau pur și simplu prin inactivitate), ar reabilita relațiile cu Moscova (cerând direct gaz de la Gazprom, restabilind propaganda rusească la TV, poate chiar invitând „consilieri” ruși în instituții). S-ar putea pune frână reformelor din justiție, cu riscul albirii dosarelor penale ale corupților (sunt indicii că unul din scopurile ascunse ale pro-rușilor e să-și scape liderii de pușcărie, de aceea și Stoianoglo, fostul procuror inculpat, candidează pe liste). Transnistria ar jubila – un guvern filorus nu ar mai insista pe retragerea trupelor ruse, ba poate ar căuta un compromis de federalizare favorabil regimului separatist. În cel mai sumbru dintre scenarii, analiști din zona de securitate au speculat că o putere pro-Kremlin la Chișinău ar putea face jocul Moscovei în contextul războiului: de pildă, să permită zboruri charter directe din Rusia pe aeroportul Chișinău, sub diverse pretexte, prin care sute sau mii de “turiști” ar putea fi de fapt oameni ai grupării Wagner sau militari ruși ce ar dori să ajungă în Transnistria. Asemenea acțiuni ar crea un coșmar de securitate pe flancul de sud-vest al Ucrainei, forțând Kievul să își detașeze trupe de pe front pentru a securiza granița, în timp ce Rusia ar pretinde că doar își “rotește pacificatorii”. Sigur, așa ceva ar viola flagrant neutralitatea Moldovei și ar provoca reacții dure: România, de exemplu, ar putea închide spațiul aerian pentru zborurile spre Moldova cu pasageri dubioși, împiedicând practic un pod aerian de mercenari. Și UE ar reacționa imediat financiar: Chișinăul depinde de zeci de milioane de euro flux financiar occidental; dacă la putere vin pro-rușii, Bruxellesul și Bucureștiul ar putea tăia robinetul sau condiționa strict fondurile, ținând noul guvern în șah. Însă, chiar și așa, un regim prorus ar însemna izolare internațională, întoarcerea propagandei de stat, posibila persecutare a liderilor pro-occidentali (nu ar fi exclus să încerce suspendarea Maiei Sandu din funcția de președinte, sub diverse pretexte).
• Continuarea instabilității și a influenței mixte: Există și varianta unui rezultat neconcludent în care nimeni nu domină clar și se formează un guvern tehnocrat de compromis. De pildă, dacă nici PAS nici pro-rușii nu pot face majoritate, ar putea conveni asupra unui prim-ministru neutru, cu un cabinet mixt, doar pentru a evita anticipate imediate. Acest lucru s-a mai văzut în 2019 (premierul tehnocrat Ion Chicu a condus guvernul susținut tacit de forțe adversare). Un astfel de aranjament ar duce la amânarea deciziei de direcție: Moldova ar rămâne suspendată între reforme și blocaj, cu riscul ca problemele economice să se agraveze și nemulțumirea populară să crească.

Indiferent de scenariu, un lucru e sigur: Europa și Rusia vor continua să fie atente la fiecare pas al Moldovei. Dacă la Chișinău rămâne un guvern pro-european, sprijinul occidental probabil va crește – UE ar putea deschide oficial negocierile de aderare la sfârșitul acestui an, iar investițiile occidentale ar fi încurajate, considerând Moldova un partener sigur. România, mai ales, și-ar intensifica eforturile de conectare (autostrada Unirii, interconexiuni electrice etc.), văzând în consolidarea Moldovei și un câștig propriu de securitate. În schimb, dacă la putere vin prorușii, vecinii occidentali vor ridica un scut: deja s-a vehiculat că România și Polonia ar putea coordona reacții ferme ca Moldova să nu devină o nouă Belarus. S-ar putea ajunge chiar la condiționalități dure: de exemplu, impunerea unor sancțiuni punctuale dacă noua guvernare abandonează principiile democratice sau acceptă prezență militară rusă sporită. În orice caz, nimeni în Europa nu va recunoaște vreo schimbare a cursului geopolitic al Moldovei fără opoziție – practic, țara este prea importantă strategic (ca tampon între NATO și Ucraina, ca stat românofon) pentru a fi lăsată total în mâinile Rusiei.

Pentru cetățenii simpli ai Moldovei, după o campanie atât de polarizată, va fi esențial ca rezultatul alegerilor să fie acceptat pașnic și instituțiile să funcționeze. Țara a suferit destule crize și are nevoie de stabilitate pentru a progresa economic. Indiferent cine va guverna, provocările rămân enorme: reducerea sărăciei, stoparea exodului de populație (mai ales tineri care pleacă), reintegrarea Transnistriei pe cale pașnică eventual, gestionarea relației delicate cu un uriaș vecin agresiv (Rusia) și adaptarea la noile realități de securitate regională.

Moldova de azi nu mai este cea de ieri, iar asta s-a văzut în mobilizarea civică și în claritatea cu care oamenii înțeleg ce e în joc. După sute de ani în care acest pământ a fost un teren de confruntare între imperii, iată că din nou soarta pare să o așeze la răscrucea istoriei.

Votul din 28 septembrie este privit de mulți ca un moment al adevărului: va confirma țara orientarea pro-europeană, consolidând astfel încă o bucată din lumea liberă la granița de est a Europei? Sau va marca o retragere în umbra răsăriteană, oferind Kremlinului satisfacția că ține Moldova pe loc?

Răspunsul stă în mâinile alegătorilor moldoveni.

Un lucru e cert – indiferent de rezultat, Moldova va continua să fie în lumina reflectoarelor Europei.

Meciul geopolitic despre care se vorbește nu se va încheia odată cu numărarea voturilor; el va continua în forme diferite.

Pentru că, într-un fel, lupta pentru Moldova este mai mult decât lupta pentru o guvernare – este lupta unui popor de a-și decide singur destinul, după veacuri în care alții au hotărât pentru el.

Iar această dorință de autodeterminare, însuflețită încă de spiritul lui Ștefan cel Mare, poate fi forța care să ducă, în final, „mica” Moldovă spre un viitor cu adevărat mare în marea familie europeană.