Moțiunea de cenzură se votează cu acatiste. Politica românească e între altar și plen

Avem momente în care politica românească depășește orice exercițiu de analiză rațională și intră, fără jenă, în zona liturgică. Un astfel de moment a fost oferit de senatorul Clement Sava, inițiator al moțiunii de cenzură împotriva Guvernului Bolojan, care a considerat necesar să completeze procedura parlamentară cu un gest suplimentar: o rugăciune publică, la biserică, pentru „reușita” moțiunii.

Nu e o metaforă. Nu e pamflet. E realitatea politică românească, în care votul din Parlament e precedat de o lumânare aprinsă „la Km 0”, iar voința poporului este invocată, fără rușine, ca extensie directă a voinței divine.

Politica în genunchi, cu ochii la urnă

Postarea senatorului Sava, în care cere explicit ajutorul lui Dumnezeu pentru căderea Guvernului, e mai mult decât un episod pitoresc. Este simptomul unei confuzii grave, cultivate ani la rând: amestecul dintre credință, populism și mecanismele statului democratic.

Moțiunea de cenzură este un instrument constituțional, nu un parastas. Se votează în plen, nu se sfințește cu agheasmă. Dar pentru o parte a opoziției, mai ales cea care se revendică dintr-un suveranism vag religios, gestul politic trebuie „uns” cu tămâie, pentru a căpăta legitimitate morală în fața electoratului.

Mesajul transmis e simplu și periculos: dacă Dumnezeu e cu noi, atunci orice vot e justificat, orice cifră e adevăr absolut, orice adversar devine automat rău.

Moțiunea: un inventar de eșecuri, ambalat apocaliptic

Textul moțiunii de cenzură este masiv, exhaustiv și agresiv. Practic, Guvernul Bolojan este acuzat de toate relele posibile: de la haos în energie și sănătate, până la prăbușirea educației, distrugerea administrației locale, îndatorarea țării și sacrificarea economiei naționale în favoarea corporațiilor străine.

Există în document pasaje articulate, critici legitime și probleme reale: inflația, datoria publică, presiunea fiscală, dificultățile din sănătate și educație. Dar acestea sunt înecate într-un limbaj de tip manifest, cu accente mesianice și formulări menite să provoace emoție, nu claritate.

Guvernul nu greșește, în această narațiune: el „lucrează împotriva poporului”. Nu administrează prost: „distruge deliberat”. Nu aplică politici discutabile: „își alege partea greșită a istoriei”.

Este o retorică totalizantă, care nu lasă loc nuanțelor și care pregătește terenul pentru soluții la fel de radicale.

Absența premierului și politica spectacolului

Un alt episod exploatat intens de opoziție este absența premierului Ilie Bolojan de la citirea moțiunii. Faptul că documentul a fost citit de un senator, în timp ce premierul lipsea din sală, a devenit rapid muniție simbolică: „fuga de Parlament”, „dispreț față de democrație”, „aroganță”.

Dincolo de gest, ceea ce contează este dinamica: moțiunea nu mai e doar un instrument de control parlamentar, ci un spectacol de poziționare publică. Fiecare absență, fiecare replică, fiecare gest e transformat într-un argument moral absolut.

Nu mai contează ce urmează după moțiune. Contează imaginea, emoția, indignarea transmisă în direct.

De la guvernare la mântuire

Poate cel mai problematic aspect al întregului episod este această mutare subtilă: de la evaluarea unei guvernări la ideea de „salvare” a națiunii. Opoziția nu cere doar demiterea unui cabinet. Cere „restabilirea demnității”, „apărarea neamului”, „oprirea distrugerii deliberate a României”.

În acest cadru, votul nu mai este o opțiune politică, ci o datorie morală supremă. Iar cine nu votează moțiunea nu greșește politic, ci trădează.

Este exact tipul de discurs care a mai fost văzut în momentele de maximă tensiune din ultimii ani și care a produs, de fiecare dată, polarizare, nu soluții.

Politica se refugiază în simboluri

Rugăciunea senatorului nu va decide soarta moțiunii. Voturile o vor face. Dar gestul rămâne relevant pentru ceea ce spune despre starea politicii românești: incapacitatea de a rămâne în registrul rațional, tentația permanentă de a apela la simboluri sacre pentru a acoperi slăbiciuni politice.

Când un demers parlamentar are nevoie de intervenție divină pentru a părea legitim, problema nu este la Dumnezeu. Problema este la politicieni.

Iar România, obosită de crize reale, ar avea nevoie de mai puțină liturghie politică și de mai multă competență laic demonstrată.