Nașparlificarea României: cronica lentă a unei degradări acceptate

România nu se prăbușește. România nu explodează. România nu intră în colaps spectaculos, cu sirene, cu zgomot de metal rupt și cu declarații dramatice în direct. România se nașparlifică.

Este un proces mult mai discret și infinit mai perfid. Nu produce panică. Produce obișnuință. Nu produce revoltă. Produce ridicări din umeri. Nu produce crize. Produce mici inconveniente zilnice, care, puse cap la cap, alcătuiesc anatomia unei înfrângeri colective acceptate cu o politețe aproape ceremonială.

Nașparlificarea nu este o catastrofă. Este o sedimentare.

Este momentul în care lucrurile nu mai funcționează bine, dar funcționează suficient de puțin încât să nu te mai mire.

Degradarea ca stare de echilibru

Nașparlificarea începe acolo unde încetează surpriza.

Un tren care întârzie trei ore nu mai este o anomalie. Este o caracteristică.
Un spital care nu are medicamente nu mai este un scandal. Este o probabilitate.
Un funcționar care te privește ca pe o eroare administrativă nu mai este o excepție. Este protocolul.

România nu mai produce indignare. Produce adaptare.

Omul nu mai întreabă „de ce?”. Întreabă „cât durează?”.

Acesta este primul simptom.

Estetica improvizației permanente

Nașparlificarea are și o componentă vizuală distinctă. Este recognoscibilă imediat, ca un stil artistic involuntar.

Un cablu care atârnă dintr-un perete fără explicație.
O bordură pusă strâmb, dar pusă cu convingere.
O groapă astupată cu un material care pare provizoriu, dar care va rămâne acolo pentru totdeauna.

România este o țară în care provizoratul are o durată mai mare decât permanența.

Totul este temporar. Nimic nu este final.

Chiar și lucrurile terminate par neterminate, ca și cum realitatea însăși ar fi fost executată de o firmă subcontractată care a dispărut între timp.

Limbajul degradării

Nașparlificarea are propriul ei dialect.

Nu mai există probleme. Există „provocări”.
Nu mai există eșecuri. Există „lecții învățate”.
Nu mai există vinovați. Există „context”.

Limba română, această unealtă magnifică, a fost transformată într-un instrument de amortizare a adevărului.

Cuvintele nu mai descriu realitatea. O învelesc în vată.

Este imposibil să repari o țară în care vocabularul a devenit un anestezic.

Omul adaptat la disfuncție

Cel mai grav efect al nașparlificării nu este degradarea infrastructurii. Este degradarea reflexelor.

Românul nu mai reacționează. Optimizează.

Știe ce ghișeu să evite.
Știe la ce oră să meargă ca să nu fie coadă.
Știe cum să vorbească, cui să vorbească și când să tacă.

Este un expert în navigarea unei realități defecte.

Este, dacă vrei, un supraviețuitor al unei civilizații imperfecte.

Problema este că supraviețuirea nu este același lucru cu trăirea.

Politica – forma superioară a nașparlificării

În politică, nașparlificarea atinge perfecțiunea.

Acolo, mediocritatea nu este un defect. Este un criteriu de selecție.

Nu ajung sus cei mai capabili. Ajung cei mai compatibili cu defectul sistemic.

Un om competent este periculos. Produce contrast. Creează precedent. Ridică standardul.

Un om mediocru este sigur. Confirmă norma.

Nașparlificarea politică este o strategie de stabilitate prin mediocritate.

Este echilibrul perfect al unui sistem care nu dorește să funcționeze mai bine, ci doar să continue să existe.

Instituțiile ca decor

Instituțiile românești funcționează. În sens teatral.

Au clădiri. Au sigle. Au purtători de cuvânt.

Dar, adesea, nu au conținut.

Ele există pentru a semnala existența ordinii, nu pentru a o produce.

Sunt ca niște decoruri bine construite, în spatele cărora nu se află întotdeauna o structură reală.

Este un stat care performează ideea de stat.

Nașparlificarea este transformarea realității într-o simulare administrativă.

Psihologia colectivă a resemnării elegante

Cel mai sofisticat mecanism al nașparlificării este interiorizarea ei.

Românii nu mai sunt surprinși. Nu mai sunt furioși. Sunt ironici.

Ironia este ultima formă de apărare a demnității într-un mediu care nu mai oferă alternative.

Gluma este modul prin care omul își conservă luciditatea într-un univers care refuză logica.

Dar ironia nu repară drumuri. Nu vindecă spitale. Nu reformează instituții.

Ironia este un analgezic. Nu este un tratament.

Momentul în care degradarea devine identitate

Există un punct critic în orice proces de nașparlificare.

Este momentul în care degradarea nu mai este percepută ca o anomalie, ci ca o trăsătură culturală.

„Așa e la noi.”

Această propoziție este certificatul de deces al exigenței.

Este momentul în care o societate încetează să mai aspire la normalitate și începe să se organizeze în jurul defectului.

Nu mai încearcă să repare realitatea. Încearcă să o explice.

Ultimul stadiu: normalizarea anormalului

Nașparlificarea devine completă atunci când omul încetează să mai creadă că lucrurile pot funcționa corect.

Nu mai este o criză. Este o stare de fond.

Este liniștea unei societăți care nu mai așteaptă nimic.

Nu pentru că nu merită mai mult.

Ci pentru că a uitat că există un „mai mult”.

România nu este o țară distrusă.

Este o țară obosită.

Nu de efort, ci de lipsa efortului autentic.
Nu de luptă, ci de absența luptei reale.
Nu de tragedii, ci de acumularea lentă a micilor înfrângeri zilnice.

Nașparlificarea nu este un accident.

Este rezultatul unei toleranțe infinite față de inacceptabil.

Și, ca orice proces lent, are o caracteristică teribilă:

Nu se oprește singur.