Nicușor Dan la 56 de ani

La 56 de ani, Nicușor Dan nu e genul de președinte care să ceară aplauze. Nici nu știe foarte bine ce să facă cu ele. Ziua lui vine discret, fără coregrafii publice, într-un moment în care România nu e deloc într-o dispoziție aniversară. Poate tocmai de aceea aniversarea merită tratată altfel: nu festivist, ci ca un inventar lucid al unui parcurs neobișnuit, ajuns – aproape paradoxal – în fruntea statului.

Din matematică, nu din partid

Puțini lideri politici români au o biografie care începe cu performanță pură și continuă cu refuzul sistematic al spectacolului. Nicușor Dan vine dintr-o zonă în care rezultatul contează mai mult decât povestea, iar demonstrația e mai importantă decât aplauzele. Matematica nu l-a făcut celebru în sensul clasic, dar l-a antrenat pentru un tip de gândire rar în politica românească: logică, consecvență, obsesie pentru reguli.

Președintele atipic: o biografie care nu strigă, dar apasă pe nervul realității

Când a intrat în spațiul public, nu a făcut-o ca „salvator”, ci ca contestatar al haosului. Urbanismul, patrimoniul, regulile jocului – teme aparent tehnice, dar care spun mult despre felul în care funcționează (sau nu) un stat. Acolo s-a format reflexul care îl definește și azi: dacă o regulă e proastă, o ataci; dacă e bună, o respecți, chiar când te încurcă.

Bucureștiul, școala dură a realismului

Primăria Capitalei n-a fost o rampă glorioasă, ci o uzină de deziluzii. Bugete strânse, alianțe fragile, așteptări enorme și o presă care i-a reproșat, pe rând, lipsa de carismă, lentoarea, încăpățânarea sau prea multă tehnicitate. Dar Bucureștiul i-a oferit ceva mai important decât popularitate: vaccinul împotriva populismului.

A învățat că reformele reale nu se fac cu lozinci, ci cu nervi tari, calcule și negocieri obositoare. Și că, uneori, a face mai puțin zgomot înseamnă a face mai mult.

Cotroceniul fără mitologie

Ajuns la Cotroceni după un an electoral reluat și tensionat, Nicușor Dan n-a promis miracole. A promis predictibilitate. Într-o țară obișnuită cu președinți care fie domină scena, fie o folosesc ca decor, el a ales o variantă rară: președintele-funcție, nu președintele-spectacol.

Asta deranjează. Pentru că România încă așteaptă lideri care „să bată cu pumnul în masă”, chiar și atunci când masa e goală. Nicușor Dan preferă să întrebe ce e sub masă: bugete, legi, proceduri, efecte pe termen lung.

Justiția și testul răbdării

Poate cea mai dificilă probă a mandatului său de până acum e legată de justiție. Consultările cu magistrații, făcute fără presă, au fost interpretate diferit: unii le văd ca pe un gest de seriozitate, alții ca pe o lipsă de transparență. În realitate, ele spun ceva esențial despre stilul său: mai puțin zgomot, mai mult conținut.

Riscul? Într-o societate nervoasă, discreția poate fi confundată cu slăbiciunea. Dar, pe termen lung, poate fi exact opusul.

Un președinte fără „rol scris”

La 56 de ani, Nicușor Dan nu întruchipează nici visul romantic al liderului providențial, nici cinismul politicianului versat. E altceva: un administrator al limitelor, într-o țară care a trăit prea mult din promisiuni fără margini.

Nu e sigur că România știe încă ce să facă cu un astfel de președinte. Dar e sigur că România avea nevoie, măcar o dată, de cineva care să nu creadă că politica e un concurs de aplauze.

Poate asta e adevărata semnificație a zilei lui:

Nu aniversarea unui om, ci testul maturității noastre. Dacă suntem sau nu capabili să acceptăm un lider care nu ne flatează, ci ne pune față în față cu realitatea.

La mulți ani? Da.
Dar mai ales: multă răbdare – de ambele părți.