Nicușor Dan vorbește despre unirea cu Republica Moldova: „Îmi doresc acest lucru, dar respect voința poporului de peste Prut”

Mesaj cu greutate de la Berlin. Președintele României, Nicușor Dan, a adus în discuție într-un interviu acordat presei germane subiectul fierbinte al unirii României cu Republica Moldova, stârnind reacții și speculații la București, Chișinău și Bruxelles.

Într-un interviu pentru publicația Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), șeful statului român a reluat ideea reîntregirii naționale, dar cu o doză echilibrată de realism politic. A fost, poate, primul mesaj explicit din partea unui președinte român în exercițiu, rostit într-o capitală vestică, într-un context diplomatic de cel mai înalt nivel.

„În 1918 a avut loc o unificare între România și Moldova, iar în 2018 Parlamentul român a adoptat o hotărâre care prevede că, dacă Republica Moldova este pregătită pentru unificare, și România va fi. Personal, îmi doresc unirea cu Moldova, dar respect pe deplin voința poporului din republica vecină”, a declarat Nicușor Dan.

Potrivit lui, susținerea populară pentru unire în Republica Moldova este de aproximativ 35% – insuficientă pentru o mișcare legitimă, solidă și durabilă.

Totodată, președintele României a reafirmat angajamentul față de NATO și parteneriatul strategic cu SUA, subliniind investițiile continue în baza Mihail Kogălniceanu și orientarea pro-occidentală fermă a Bucureștiului.

Reîntregirea României: vis, armă diplomatică sau fereastră închisă?

Un mesaj care zgâlțâie granițele tăcerii

Cuvintele lui Nicușor Dan nu sunt simple politețuri istorice. Sunt un semnal calculat, într-un moment în care România caută o poziție mai clară în arhitectura de securitate est-europeană. Într-un spațiu geopolitic în care Ucraina sângerează pentru granițe și Belarus e îngenuncheat sub dictatură, Moldova rămâne suspendată între visul românesc și coșmarul rusesc.

Faptul că șeful statului a rostit clar „Îmi doresc unirea cu Moldova” are ecou în conștiința unei națiuni pentru care acel „2024” centenar a trecut prea liniștit. Fără să promită, fără să agite, dar și fără să cedeze. Tonul este unul diplomatic, dar ferm: „ne dorim, dar nu vom forța”.

Și poate exact acest tip de mesaj recredibilizează proiectul Unirii, după deceniile în care a fost confiscat de extremiști marginali sau folosit ca monedă de campanie.

De ce nu se întâmplă Unirea acum?

Pentru că nu se dorește, destul. Adevărul e incomod, dar simplu: nici la București și nici la Chișinău nu există majorități politice care să își asume cu adevărat acest drum, cu toate consecințele lui.

O parte din moldoveni preferă neutralitatea, o altă parte visează la Europa fără România, iar un segment consistent este pur și simplu dezinformat. În același timp, România se teme de implicațiile economice, sociale, demografice și internaționale ale unui asemenea pas.

Europa nu încurajează mișcările de graniță. Pentru Bruxelles, o unire ar aduce complicații, fricțiuni geopolitice cu Rusia și ar deschide o cutie a Pandorei în Balcani. Nu întâmplător, toate mesajele de la Berlin, Paris sau Washington pe acest subiect au fost până acum: „Să decideți voi, dar… să n-o faceți prea repede”.

Moldova: o țară între proiecte

Republica Moldova nu e un stat, e o dilemă geopolitică. Fără o identitate națională solidă, cu o populație divizată între românism, moldovenism și rusofilie, ea trăiește în ambiguitate permanentă.

Unirea cu România ar aduce garantat o ancorare în UE și NATO, dar ar forța ruperea totală de influența rusă. Iar asta înseamnă, pentru unii politicieni de la Chișinău, pierderea privilegiilor obținute în zona gri.

În plus, elitele moldovene – chiar și cele pro-europene – ezită să renunțe la statutul de lideri suverani, în favoarea unei absorbții. Chiar și unirea simbolică – cum ar fi crearea unei confederații sau a unui spațiu instituțional comun – e amânată sine die.

E posibilă unirea?

Da. Dar nu în calendarul electoral, ci în cel al istoriei.

Pentru ca unirea să devină realitate, e nevoie de voință clară la Chișinău, asumare politică la București, toleranță de la Bruxelles și lipsa veto-ului de la Washington. Este o ecuație în care lipsește, deocamdată, cel puțin o necunoscută.

Dar vocea lui Nicușor Dan o așază din nou pe agendă, cu o luciditate care lipsea până acum: nu prin marșuri sau retorică exaltată, ci prin dialog, așteptare și parteneriat.

Este o formă de unire a conștiințelor, înainte de cea a frontierelor.

Final deschis: ce-ar fi dacă?

Ce-ar fi dacă, în loc să așteptăm miracole, am începe concret:

• recunoașterea reciprocă a diplomelor și profesiilor
• integrarea economiilor prin coridoare fiscale și comerciale speciale
• introducerea pașaportului comun moldo-român
• crearea unui consiliu permanent România–Moldova pe modelul franco-german

Unirea n-ar mai părea un vis utopic, ci o consecință firească a unei prietenii solide. Istoria nu se repetă. Dar uneori îți lasă loc să-i continui fraza. Și poate că exact asta face astăzi Nicușor Dan: deschide o frază pe care generația noastră va trebui s-o termine.