„Non-începutul” de an școlar: ce strigă profesorii, ce aude guvernul și unde rămân copiii

Ziua de 8 septembrie 2025, care trebuia să fie sărbătoarea începutului de an școlar, s-a transformat într-o zi de stradă. Mii de cadre didactice din toată țara au umplut Piața Victoriei și au mers în marș spre Cotroceni. În multe școli nu s-au ținut festivități – o premieră după ’89. Părinții au rămas cu buchetele în brațe, iar copiii, cu emoția netrăită a clopoțelului.

De la ce a pornit totul

Scânteia e un pachet de măsuri pe care sindicatele îl traduc simplu: „austeritate”. Creșterea normei didactice, comasări de școli, schimbări la burse (unele tăiate, altele restrânse), plus impresia că reforma va fi plătită tot din timpul și nervii oamenilor din clasă. În spate stă boala cronică: subfinanțarea. Profesorii spun că educația nu e cheltuială, ci investiție – lozincă veche, dar încă valabilă.

Prima zi fără clopoțel

De săptămâni întregi, sindicatele au ridicat tonul: avertismente, apeluri la solidaritate, mesaje către directori să nu intimideze profesorii care aleg protestul. Retorica de tipul „școala nu începe pe 8 septembrie” a fost calibrată pentru a transmite că s-a depășit pragul răbdării.

Cine are „dreptate”

Adevărul e împărțit în trei felii:

1. Profesorii au dreptate când spun că nu mai pot livra calitate cu resursele actuale. Creșterea normei și comasările lovesc fix în timp, stabilitate și echilibru.
2. Guvernul are dreptate când spune că nu poți moderniza fără schimbări. Da, există școli cu sub 200 de elevi întreținute scump, da, sunt burse acordate pe criterii discutabile. Dar modul și momentul ales sunt o gafă majoră.
3. Părinții și copiii au dreptatea simplă a celor fără putere: vor predictibilitate. Copiii meritau ritualul începutului, nu incertitudinea.

Ce vor unii și ce vor ceilalți

Sindicatele cer înghețarea măsurilor „abuzive”, garanții că normarea nu explodează și o discuție serioasă despre burse. Semnalul lor: dacă nu se discută acum, urmează o toamnă încinsă.

Guvernul urmărește trei obiective politice:

fermitate bugetară, demonstrarea independenței față de sindicate și satisfacerea electoratului anti-„privilegii”. Problema e că fermitatea fără pedagogie politică arată, în curtea școlii, ca o pedeapsă colectivă.

Ce e în neregulă cu profesorii

Dar tabloul nu poate fi pictat doar în culori pastel. În interiorul corpului didactic sunt probleme grave, pe care sindicatele le ocolesc. Calitatea actului didactic e în scădere, lucru confirmat de evaluările naționale și testele internaționale. Mulți profesori intră la clasă cu manualul prăfuit, repetat mecanic, fără adaptare.

Între un dascăl inspirat și unul blazat e o prăpastie care se măsoară în destine de elevi. În rural, titularizările se fac pe principiul „cine vine”, nu „cine e bun”. În urban, suplinitorii slab pregătiți ajung să țină ani întregi materia.

Elevii resimt direct:

învață să ”tocească” pentru test, nu să gândească. Orele private de meditații au devenit normalitate – recunoaștere tacită a eșecului școlii oficiale. Profesorii cer respect și au dreptate. Dar respectul se câștigă și prin ridicarea nivelului profesional, prin dorința de a învăța continuu și prin refuzul de a transforma manualul într-o cârjă.

Ce vină au copiii

Niciuna. Și totuși, ei sunt cei care plătesc primul preț. Copiii sunt colateralul etern al improvizației statului, generație după generație. În fiecare criză din educație, de la manuale întârziate la greve spontane, ei devin martorii inocenți ai unui conflict pe care nu l-au provocat și pe care nu-l înțeleg pe deplin.

Sunt loviți emoțional, pentru că li se fură ritualul începutului de drum.

Prima zi de școală e, în logica copilăriei, o mică sărbătoare: uniforma sau hăinuțele noi, ghiozdanul cu miros de plastic proaspăt, buchetul întins stângaci în mâna învățătoarei. Toate aceste mici repere creează amintiri care rămân pe viață. Când clopoțelul nu mai sună, iar curtea școlii e goală sau transformată în tribună de revendicări, emoția se topește într-o confuzie care apasă greu asupra celor mici.

Sunt loviți logistic.

Părinții își iau liber pentru festivități care nu mai au loc, programul after-school e dat peste cap, transportul elevilor din rural devine haos. În loc de rutină și predictibilitate, familia primește improvizație și nervi.

Sunt loviți și educațional.

Fiecare săptămână pierdută la început de an înseamnă materie comprimată, evaluări mutate pe fugă, lacune care se adună și care – în sistemul nostru – nu mai sunt recuperate niciodată. Într-o țară unde rata analfabetismului funcțional depășește jumătate dintre elevi, orice zi pierdută e un lux sinistru.

Mai grav, există riscul ca sala de clasă să fie transformată în scenă de protest.

Să audă copiii „azi nu predăm, azi doar scriem titlul lecției”, să vadă învățătoarea sau dirigintele folosind ora ca pretext pentru revendicare. E o fractură morală: elevul nu trebuie să fie niciodată instrumentul luptei sindicale. Contractul dintre școală și copil e sacru: tu, elev, vii și înveți; eu, profesor, te ghidez și te protejez. Statul poate negocia, sindicatul poate protesta, dar relația fundamentală dintre catedră și bancă nu ar trebui niciodată pusă la mezat.

Copiii n-au nicio vină.

Dar dacă nu se schimbă nimic, tot ei vor duce mai departe urmele acestei crize, crescând cu sentimentul că școala e o instituție fragilă, mereu la cheremul conflictelor dintre adulți. Și poate asta e rana cea mai adâncă: că în loc să-i învețe stabilitatea și respectul pentru reguli, școala îi învață – din prima zi – lecția cinică a improvizației.

Lecția de politică

Politic, eșecul e de metodă: nu negociezi reforma cu ordonanțe comunicate peste noapte, ci cu pilotări, consultări și compensații clare. Crești norma? Redu birocrația. Comasezi? Asigură transport și after-school. Schimbi bursele? Explică criteriile.

A doua eroare e de timing:

începutul de an e momentul în care statul ar trebui să livreze încredere, nu zgomot. A treia e de narațiune: dacă spui „nu sunt bani”, dar nu tai ministere, agenții inutile și privilegii, pierzi bătălia morală cu profesoara care-și plătește singură markerele.

Ce ar trebui să urmeze

1. Armistițiu rapid: festivitățile pot fi recuperate, protestul își păstrează vizibilitatea.
2. Negociere publică pe trei capitole: normă–birocrație–burse, cu termene clare.
3. Protecție pentru elevii vulnerabili: comasările și bursele lovesc prima dată aici.
4. Pact minimal până la vacanța de iarnă: fără grevă generală și fără ordonanțe-surpriză.

Verdictul onest

Profesorii nu șantajează, ci avertizează. Guvernul nu e obligat să arunce cu bani, dar e obligat să arate că a epuizat toate opțiunile înainte să bage mâna în orarul profesorului.

„Non-începutul” de azi e diagnosticul crud al unei politici care confundă reforma cu o tăiere grăbită.

Și mai e ceva: odată ce ai transformat copiii în fundal pentru un conflict de oameni mari, nu mai poți poza în „apărătorul viitorului”. Viitorul se apără în clasă, cu profesori respectați și cu decizii luate la lumina zilei.