Noul CCR i-a tras preșul lui Nicușor Dan: principala instituție inutilă devine prima linie de rezistență a sistemului

Fratele nostru cu freză de hipster, ajuns la Cotroceni cu o promisiune de reconstrucție rațională, a primit prima palmă oficială din partea a ceea ce s-ar putea numi, fără mari excese, noua gardă a sistemului: CCR-ul din 2025.

Curtea Constituțională a României a respins, cu seninătate solemnă și argumentație sticloasă, contestația depusă de președintele Nicușor Dan pe legea privind combaterea antisemitismului – o lege votată pe fugă, cu suspiciuni de suprareglementare ideologică, dar care nu poate fi atinsă nici măcar cu un deget critic.

CCR – noul și vechiul arbitru suprem al corectitudinii naționale

Așadar, în loc să discutăm lucid despre clarificarea unor articole cu potențial ambiguu sau despre evitarea unor abuzuri de interpretare, CCR s-a instalat pe tronul adevărului absolut și a decis că nu-i treaba președintelui să conteste această lege. Nu pentru că n-ar avea argumente, ci pentru că, vezi Doamne, nu e destul de „implicat” în actul legislativ.

Frumos debut de relație instituțională. Un fel de „ne pare rău, dar v-ați adus singur cafeaua, n-avem ce să vă mai turnăm noi în ea”. Cu zâmbetul pe buze și o parafă rece ca o sentință.

Ce a contestat Nicușor Dan, de fapt?

Președintele României a sesizat Curtea asupra unor prevederi ale legii combaterii antisemitismului care, în interpretarea sa, pot deveni o armă cu două tăișuri: în loc să apere, pot cenzura; în loc să protejeze memoria, pot stigmatiza opinii legitime exprimate public. Mai ales că definițiile din lege sunt confuze, iar aplicarea poate varia în funcție de zelul procurorului sau lipsa de simț istoric a unui activist.

CCR n-a analizat fondul. A refuzat sesizarea pe formă. Președintele, chipurile, n-ar fi avut „competența” să conteste în acea etapă. Adică, în traducere liberă: dacă vrei să fii reformator, te rugăm frumos să nu ne deranjezi cu detalii. Ne place status quo-ul.

Cine este „noul CCR” și de ce e atât de periculos?

După valul de mandate expirate în 2024, noua componență a Curții păstrează aceeași rețetă: foști politicieni, consilieri de casă, figuri juridice cu profil discret, dar perfect integrate în mecanismul de autoprotecție al Sistemului.

Nu este un CCR independent. Este o cloacă de băieți și fete în robe, cu diplomă, dar fără apetit pentru democrație funcțională. Unii sunt mai activi pe rețelele sociale decât în sala de deliberare, alții confundă Constituția cu propriile convingeri morale sau religioase. În fața unei inițiative raționale, ei vor cere întâi aprobarea tribului care i-a pus acolo.

CCR-ul din 2025 nu este „curtea supremă a conștiinței naționale”, ci o frână. O frână de mână trasă pe toate ambițiile de reformă.

Nicușor Dan vs. CCR – o confruntare de durată?

Această primă înfrângere e un avertisment. Orice viitoare încercare de a reforma sistemul – fie că e vorba de legile educației, de reforma administrației locale sau de digitalizarea completă a statului – va fi trecută prin filtrul unui organism care răspunde doar propriei autorități și, uneori, intereselor celor care i-au numit.

Nicușor Dan, cu tot aerul său tehnic și visul de a reseta instituțional România, va avea în față acest colos de beton cu peruci juridice. Indiferent cât de rațional va fi proiectul său, indiferent câți cetățeni îl vor susține, dacă la final trei-patru judecători decid că „nu e momentul” – totul moare în fașă.

Istoria deciziilor strâmbe

Nu e prima dată când CCR sabotează voința populară sau blochează o reformă legitimă. A făcut-o:

• când a respins limitarea pensiilor speciale invocând drepturi „dobândite”,
• când a declarat neconstituțional votul electronic pentru diaspora în pandemie,
• când a blocat deseori inițiative de transparentizare a cheltuielilor publice.

Această curte a fost, istoric, un instrument de echilibrare a puterilor în stat… dar a ajuns un arbitru care ține cu sistemul și fluieră reforma.

Pericolul unei puteri fără control

Spre deosebire de parlamentari care pot fi schimbați la patru ani, judecătorii CCR sunt numiți pe mandate lungi, de 9 ani. Nu răspund în fața nimănui. Nu au nicio presiune democratică. Și tocmai pentru că par a fi „deasupra jocului politic”, se pot juca nestingheriți cu sensul Constituției, cu așa-zisa apărare a valorilor și cu deciziile capitale pentru societate.

CCR a devenit un soi de preot suprem al Constituției – doar că în loc de tămâie aduce ambiguitate, iar în loc de predici dă sentințe învelite în jargon juridic impenetrabil.

Soluția? Dezbatere, reformă, limitare

Dacă vrem un stat care să funcționeze, trebuie să începem prin a limita puterea acestui organism. Să-i redefinim rolul, să-i impunem criterii de selecție reale, să-i cerem transparență și să eliminăm componenta de numire politică. E absurd ca un organ cu putere atât de mare să nu poată fi contestat de nimeni.

De asemenea, e timpul ca societatea civilă să înțeleagă că adevăratele bătălii se dau aici. Nu în talk-show-uri și nu doar în stradă, ci în acele săli de judecată unde se tranșează destinele unor legi întregi.

Începe contraofensiva?

Pentru Nicușor Dan, acesta e doar începutul. Va trebui să învețe repede că nu ajunge să ai dreptate, trebuie să învingi un întreg aparat de obstrucție. Iar CCR e doar una dintre uși.

Dacă vrea să rămână președintele unei Românii rezonabile, va trebui să înfrunte nu doar extremismul stradal sau populismul parlamentar, ci și liniștea toxică dintr-o instituție care, cu cât tace mai mult, cu atât sabotează mai mult.

România are nevoie de reformă, dar nu o va obține câtă vreme reforma însăși trebuie aprobată de cei care se tem cel mai tare de ea.

CCR e prima baricadă. Dar nu va fi ultima.

Până nu va fi desființată această gravă improvizație națională, care este Curtea Constituțională a României Rătăcite, nu vom putea regândi Justiția Românească. Cretinii ăștia dau, permanent, semnale. Sunt acolo ca să blocheze orice tentativă de schimbare a Sistemului. Uneori o fac pentru ca România să se prefacă, abil, că are șanse să meargă mai departe. Cel mai des… o fac pentru că plagiatorii trebuie să rămână cu doctoratele în brațe.

Și asta spune tot.