Nu mai schingiuiţi limba română!

Norocul meu că, din lipsă de timp, nu-mi fac veacu’ pe Facebook, cum aş vrea, câteodată, şi cum mi-ar plăcea, în alte, multe dăţi. Deşi, dacă ar fi să întâlnesc peştişorul de aur, asta i-aş cere: timp mai mult, timp mai bun, timp… Norocul meu, până atunci.

Că mă ia de ochi subcultura crasă şi aroganţa teribilă a unora care, nici mai mult, nici mai puţin, se cred zeii cuvântului scris, da’ ei, Doamne sfinte, nu ştiu să lege două vorbe corect! Şi cum trebuie! Şi, fir-ar, româneşte! Când te lauzi cu premii şi nu ştiu câte cărţi publicate, şi abdulate, şi apreciate, încearcă, dracu’, să nu mai scrii să şţi, voi fii, aibe, uşe şi un stol cât China de cacofonii!

Că mă iau de ochi. Îmi produc rău la lingurică. Îmi stârnesc verdele de la ramazan şi mă fac să leşin. Mi se pun în gât. Auzi, să şti, aşa scrie un literat!… Başca, fir-ar, virgula aruncată, câş, taman între subiect şi predicat! Şi astea de le semnalez eu, acum, sunt doar, aşa, la prima vedere, la cea dintâi mână.

Ferească sfântu’ să intre cineva mai adânc, în problemă. Îngrozitor de multe greşeli ale celor care, ierte-mă Dumnezeu drăguţu’, zic, şi pretind, şi se fălesc că sunt miezul, spuma, elita literaturii române! Serios, niţel respect. Nu mai mutilaţi limba română!

Vouă v-ar plăcea să vă bage vreunu’ deştu’-n ochi? Sau să vă dea un pumn în stomac? Ori să vă lovească la operaţie? Sau să vă pună ţinte sub fund? Sau să vă bage os de peşte în faringe? Ori să vă-njure de mamă şi de neam? Sau să vă toarne verde de Paris în cafea? Apoi să se laude cu toate astea?

N-aţi învăţat prin şcoala primară gramatica aia, mama ei, nu e nici rău, nici târziu s-o învăţaţi acuma. E aşa de bine să nu mai schingiuim şi umilim limba română! Mai ales dacă, aşa cum am zis, credeţi, susţineţi, vă alintaţi că sunteţi scriitorii şi poeţii lu’ peşte prăjit! De regulă, nu dau nume. Nu fac d-astea.

Doar câteva persoane pe a căror inteligenţă, simţ al umorului, prietenie, mă bizui, apar în textele mele. Fie că le amintesc în vreun context, fie că le fac, cum ar veni, vreo dedicaţie cu vreun subiect atins în rândurile mele. Dar, pesemne că data viitoare, nu mai scot blindatele ca să le aşez pe crâncena redută, ci zic, cu tărie şi asumare, nume.

Nume de Jupiteri ai Olimpului scriitoricesc, care scriu mai prost, mai cu greşeli decât alţi oameni care n-au talente de-astea, de talentaţi, dar scriu curat şi frumos şi româneşte. Vă rog maximum, până atunci, nu mai chinuiţi limba română! N-o mai mutilaţi, n-o mai maltrataţi, n-o mai puneţi în genunchi! Se poate, doamnelor? Se poate, domnilor? Sper să vă simţiţi cei care…