Numirile la SRI și SIE: ce nume circulă și ce spune, de fapt, Nicușor Dan

Duminică, 25 ianuarie 2026, suntem fix în punctul ăla românesc în care toată lumea „știe” cine urmează la șefia SRI și SIE, dar președintele iese și zice, cu un soi de sarcasm controlat: „toate numele pe care le-am văzut în presă nu au vreo legătură cu realitatea sau cu creierul meu”. Perfect. Doar că realitatea are prostul obicei de a se lăsa să fie negociată, iar „creierul” unui președinte, mai ales când are nevoie de o relativă ”stabilitate” politică, nu funcționează în vid.

În traducere liberă: nu validați lista de pe internet, dar pregătiți-vă, fiindcă numirile pot veni „în următoarele săptămâni”.

Și mai există un detaliu-cheie: Nicușor Dan a admis că e posibil să fie numiri „din zona politică”. Asta e fraza care face toată povestea să se aprindă din nou.

De ce contează acum: SRI și SIE sunt „balamalele” statului, nu simple funcții

SRI și SIE nu sunt două scaune pe care le muți ca pe mobilier în biroul de la Cotroceni. Sunt două instituții care lucrează cu informație brută, cu riscuri, cu parteneriate externe, cu presiune internă și cu un anumit tip de „gravitație” în stat.

Când conducerile se negociază „la pachet”, de regulă se întâmplă trei lucruri:

1. partidele vor „garanții” (adică oameni de-ai lor sau măcar oameni care nu le sunt ostili);
2. președintele vrea să nu fie șantajabil politic la următoarele crize;
3. opinia publică primește un amestec de zvonuri, aluzii și „pe surse”, adică exact combustibilul perfect pentru paranoia națională.

Harta zvonurilor, pe scurt: cine e vehiculat pentru SRI

1) Cătălin Predoiu — PNL

Formațiune: PNL
Profil perceput: politician cu pedigree instituțional, disciplină de aparat, obișnuit cu jocul puterii.
De ce apare în scenarii: PNL ar vrea să păstreze controlul sau măcar „primul drept” la SRI; Predoiu e dintre puținii care pot fi vânduți ca „om de stat”, nu doar ca om de partid.
Problema: politizarea evidentă. Șefia unui serviciu de informații pusă pe masa de partid e mereu o invitație la suspiciune.

2) Mircea Abrudean — PNL

Formațiune: PNL
Funcție publică asociată în discuții: președintele Senatului.
De ce apare: PNL ar împinge și varianta Abrudean drept soluție „de echilibru” – mai puțin polarizantă în ochii unora, mai ușor de „gestionat” politic în ochii altora.
Problema: când ajungi să conduci SRI, nu mai merge cu „îl cunoaștem din salut”.

3) Florin Vlădică — (zona Administrației Prezidențiale / tehnic, fără afiliere de partid declarată public în această discuție)

Formațiune: nu e prezentat ca exponent de partid în zvonistica recentă; apare ca om din zona prezidențială / Departamentul de Securitate Națională.
De ce apare: e genul de nume care ar da bine în ideea de „soluție mai tehnică”.
Problema: fără sprijin politic solid, astfel de nume sunt de obicei doar piese de negociere, nu finalul poveștii.

4) Gabriel Zbârcea — (avocat, fără afiliere politică oficială asumată; vehiculat în presă, apoi „picat”)

Formațiune: neasumată politic (în spațiul public apare ca avocat, nu ca lider de partid).
De ce apare: a fost menționat drept posibilă opțiune apropiată de președinte, apoi s-a vorbit că a ieșit din cărți.
Problema: când un nume e descris în „pe surse” ca având simpatii incompatibile cu liniile roșii ale coaliției, devine rapid balast.

5) Mihai Tudose — PSD

Formațiune: PSD
De ce apare: PSD a împins, pe canale neoficiale, ideea că vrea și SRI, nu doar SIE. Iar Tudose e genul de nume cu „greutate politică” și reflexe de putere.
Problema: ar fi o mutare explozivă: PSD la SRI ar reseta complet anxietatea publică și ar amplifica suspiciunile despre capturarea instituțiilor.

6) Claudiu Manda — PSD (da, apare și la SRI, și la SIE în aceeași legendă urbană)

Formațiune: PSD
De ce apare: are experiență politică legată de zona de control parlamentar, e europarlamentar, e conectat la rețelele de partid.
Problema: exact asta. Conexiunile. Și, dacă ne întrebați pe noi, absența totală a vreunui merit politic. Fiindcă performanțele de dormitor nu se pun.

Harta zvonurilor, pe scurt: cine e vehiculat pentru SIE

1) Marius-Gabriel Lazurcă — (diplomat / consilier prezidențial, non-partizan în această discuție)

Formațiune: nu e prezentat ca om de partid, ci ca diplomat și om din zona prezidențială.
De ce apare: e numele „preferat” în multe scenarii, fix pentru că pare mai puțin politic și mai ușor de vândut extern.
Problema: în România, când un nume pare prea „curat”, partidele întreabă imediat: „bun, dar al cui e?”

2) Vasile Dâncu — PSD

Formațiune: PSD
De ce apare: nume repetat în diverse liste pentru SIE; europarlamentar, cu profil public și rețea politică.
Problema: orice numire percepută ca recompensă de partid, într-o instituție care operează extern, aduce automat discuția despre credibilitate și parteneri.

3) Claudiu Manda — PSD

Formațiune: PSD
De ce apare: apare în mai multe scenarii ca opțiune PSD pentru SIE (și uneori, cum ziceam, și pentru SRI).
Problema: același: politizare și suspiciunea „serviciu la cheie”.

4) Andi Cristea — PSD

Formațiune: PSD
De ce apare: europarlamentar, nume introdus în pachetul PSD de variante.
Problema: e greu să explici publicului de ce un profil eminamente politic devine brusc „omul potrivit” pentru o instituție care are nevoie de discreție și încredere.

5) Alexandru Petrescu — PSD

Formațiune: PSD
De ce apare: vehiculat ca variantă în unele surse; actualmente asociat cu conducerea ASF, deci cu o zonă de putere instituțională.
Problema: exact tipul de nume care ridică sprânceana: „de la supraveghere financiară la informații externe?” Poate exista logică de stat, dar publicul va vedea, instinctiv, troc politic.

Ce încearcă Nicușor Dan să facă, de fapt: să nu fie prizonierul listei făcute de alții

Declarația cu „creierul meu” are două scopuri:

1. trimează zvonurile ca să nu fie împins spre o decizie „din inerție mediatică”;
2. își păstrează spațiu de negociere cu partidele fără să dea impresia că „a cedat” înainte să se așeze toate piesele.

Dar cum a admis el însuși că e posibil să fie oameni „din zona politică”, înseamnă că suntem deja în logica „compromisului controlat”, nu în logica „tehnocratului perfect”.

Cele trei scenarii realiste

Scenariul 1: împărțeala clasică pe partide

Un serviciu pentru PNL, unul pentru PSD, cu UDMR și USR în rol de comentatori. Avantaj: stabilitate în coaliție. Dezavantaj: mirosul de troc.

Scenariul 2: un nume politic + un nume tehnic

De exemplu, SRI mai politic, SIE mai diplomat (sau invers). Avantaj: poți spune public „am echilibrat”. Dezavantaj: fiecare parte va vrea să se asigure că „tehnicul” nu e, de fapt, al celuilalt.

Scenariul 3: două nume tehnice, dar cu garanții politice

Sună frumos, dar costă: garanțiile politice se plătesc, de obicei, în altă parte (funcții, influență, pachete).

Țara vrea profesionalism, partidele vor control, președintele vrea să nu i se umble la „creier”

Dacă Nicușor Dan vrea să iasă din povestea asta cu un minim de autoritate, trebuie să livreze două lucruri simultan: credibilitate publică și majoritate parlamentară. Greu, fiindcă cele două se urăsc reciproc: ce e bun pentru public (mai puțin politic) e prost pentru partide (mai puțin controlabil).

Așa că, până una-alta, avem „zvonistica” și avem un președinte care spune că n-are legătură cu ea. Perfect. România e genul de țară în care, când liderul spune „nu e adevărat”, lumea răspunde „bine, atunci sigur e aproape adevărat”.

Depolitizarea SRI și SIE nu e un moft: e testul real de maturitate al statului

Dacă România mai pune o dată șefia SRI și SIE pe masă ca pe două felii de tort pentru partide, atunci România tocmai a anunțat oficial că n-are niciun chef de schimbare reală. Nu reformă, nu „reset”, nu „altă epocă”. Doar aceeași tocăniță reîncălzită, cu aceeași justificare obosită: „stabilitate”.

Depolitizarea acestor două instituții-cheie nu e un capriciu de intelectual în weekend și nici o obsesie de ONG.

E condiția minimă ca statul să pară normal, previzibil și demn de încredere. Fiindcă SRI și SIE nu sunt agenții de PR ale guvernării, nici garanția de confort a unui partid, nici „siguranța” unei coaliții speriate de propria fragilitate. În mod firesc, ele sunt instrumente ale statului, nu ale majorității de azi.

De ce „politicul” aici compromite tot, din start

Când pui un om de partid la vârf, nu trebuie să-i găsești vină. Se strică singur mecanismul. De ce?

1. Se mută loialitatea
   Oricât de civilizat ar fi omul, știe cine l-a împins, cine l-a negociat, cine l-a „căftănit” în funcție. Iar în România, funcțiile negociate vin cu acel parfum familiar: „nu te-am pus degeaba”.
2. Se strică ideea de control democratic real
   În teorie, Parlamentul controlează serviciile. În practică, dacă șeful e produsul politicii, controlul devine teatru: se ceartă în public, se înțeleg în privat.
3. Devine imposibil să mai crezi în neutralitate
   Orice scandal, orice scurgere de informații, orice anchetă, orice „coincidență” va fi interpretată politic. Și ghici ce? Uneori chiar va fi politică. Rezultatul: încrederea publică se topește.

Ce vor, de fapt, românii

Românii nu au un vis romantic cu servicii secrete. Românii vor ceva banal:

• să nu fie folosite instituțiile statului în reglaje de conturi,
• să nu existe „oameni protejați” prin umbre,
• să nu se mai simtă că legea e elastică pentru unii și beton pentru alții,
• să existe o minimă idee că „sistemul” nu e o anexă de partid.

Iar dacă șefia SRI și SIE se împarte iar politic, mesajul către societate e clar ca geamul: „v-ați agitat degeaba; noi tot noi”.

Depolitizarea ca semnal de schimbare reală

Schimbarea reală nu începe cu discursuri despre „România modernă”. Începe cu decizii care supără. Iar depolitizarea supără exact pe cine trebuie: pe cei care trăiesc din reflexul că statul e o pradă.

Un stat care chiar vrea schimbare ar face măcar atât:

• ar alege profiluri profesionale (nu „nume de partid” cu costum mai scump),
• ar impune criterii clare de integritate și competență,
• ar blinda mandatul de presiuni politice (nu doar pe hârtie),
• ar livra transparență procedurală (fără să divulge secrete operative, evident).

Nu e SF. E minimul minimului într-o țară care pretinde că vrea să fie luată în serios.

Dacă iar se politizează, România își semnează singură verdictul

Să fim drepți: o numire politică la vârf nu înseamnă automat dezastru. Dar înseamnă automat un lucru: nu ai vrut să riști nimic pentru schimbare. Ai preferat „să fie bine”, în sensul clasic românesc: să fie bine pentru cei care decid.

Iar aici e verdictul dur, dar corect:

dacă SRI și SIE devin din nou monedă de schimb, România demonstrează încă o dată că îi place să vorbească despre reformă, dar să trăiască liniștită în vechea rânduială. Cu aceleași clanțe, aceleași uși, aceleași chei la aceiași oameni.

Și atunci chiar n-are rost să ne mai mirăm că „nu se schimbă nimic”.

Când ai ocazia să schimbi ceva structural și alegi din nou trocul, schimbi doar ambalajul. Conținutul rămâne același: statul ca teren de vânătoare.