O teorie surprinzătoare: extremismul de centru – noua mască a conformismului autoritar

Lumea noastră este polarizată până la absurd. Centrul, punctul de chilibru ar trebui să fie oaza raționalității, spațiul deliberativ, solul fertil pentru compromisuri inteligente și soluții durabile. Dar ce se întâmplă atunci când acest „centru” devine un bastion al rigidității, un club exclusivist al celor care pretind că știu mai bine ce e „bine pentru toți”?

Între echilibru mimat și intoleranță rafinată

Ce se întâmplă când centrul nu mai e un punct de echilibru, ci o tribună a autosuficienței? Se naște ceea ce în America e deja studiat ca extremism de centru. Iar România, ca de obicei, are propria sa versiune – discretă, dar toxică.

Ce este, de fapt, extremismul de centru?

Nu vorbim despre o ideologie clasică. Extremismul de centru nu presupune violență în stradă, slogane furibunde sau conspirații oculte. El operează rafinat, ca o elegantă formă de control prin discurs: „Noi suntem normalii, voi ceilalți sunteți isterici.” Este o formă de autoritarism ambalat în vocabular tehnocrat, cu expresii precum bun-simț, echilibru, neimplicare emoțională, soluții raționale. Se hrănește din disprețul față de orice formă de radicalism – nu din convingere, ci din frică. Este o respingere a pasiunii civice, a ideologiei autentice, a oricărei fărâme de patimă pentru cauze.

În România, acest tip de „centrism” a devenit vizibil în ultimul deceniu, când o parte a societății – epuizată de scandalurile corupției, sătulă de baroni și isterii mediatice – a început să aspire la o „normalitate” sterilă. Doar că această normalitate a fost preluată și instrumentalizată de elite politice fără doctrină, dar cu instinct managerial de supraviețuire.

Cine îl reprezintă în România?

Nu există un partid oficial al extremismului de centru. Dar există figuri publice și formațiuni care gravitează în jurul acestui vid ideologic. Îi recunoști după câteva trăsături:

• Retorica pseudo-realistă, gen „nu vrem extreme, vrem competență”, care e de fapt o formă de a ascunde orice poziționare morală;
• Promovarea tehnocrației ca substitut pentru gândire politică (Dacian Cioloș a fost, la un moment dat, simbolul acestei tendințe);
• Disprețul pentru partidele mari dar și pentru cele radicale, fără a propune ceva concret în schimb;
• Idolatrizarea cifrelor, a KPI-urilor și a “bunei guvernări” în sens corporatist, de parcă statul ar fi un Excel care trebuie doar colorat în verde;
• Convingerea că dacă păstrezi fața impasibilă și nu înjuri, ești superior moral tuturor.

Exponenții acestui tip de extremism sunt adesea foști tehnocrați, lideri de ONG-uri transformate în platforme politice fără electorat real, jurnaliști care confundă obiectivitatea cu anestezia morală, sau chiar partide care au eșuat în a fi altceva decât „politically correct by default”.

Ce concepte alimentează acest tip de extremism?

Extremismul de centru românesc nu are idei proprii, ci absoarbe și neutralizează idei din alte zone, dându-le o formă sterilă:

• Democrația participativă e redusă la consultări online fără miză;
• Lupta anticorupție devine un brand vid, fără justiție reală, ci cu multe infografice;
• Neutralitatea politică e confundată cu tăcerea complice;
• Modernizarea se reduce la digitalizare superficială și la a cere oamenilor „să nu mai fie emoționali”.

În esență, acest curent trăiește dintr-o frică profundă: frica de haos. Și în loc să construiască alternative solide, preferă să întrețină o aparență de stabilitate, chiar și atunci când sistemul se rupe.

Cât de mult contează în alegeri?

Paradoxal, acest tip de discurs are adesea priză la publicul urban, educat, dar dezamăgit. Exact acei alegători care nu se regăsesc în extreme, dar care nu mai cred nici în promisiunile clasice. Acest public vrea „lideri calmi”, „idei clare”, „fără scandaluri” – și sfârșește adesea captiv în discursuri despre „reformă graduală” care nu mai vine niciodată.

Ponderea? Nu e uriașă, dar e decisivă în tururi doi, în alegeri locale cu scoruri strânse, sau în momente de criză. Pentru că acest vot de „centru rațional” poate înclina balanța în favoarea unui candidat care nu sperie, dar nici nu mișcă nimic.

De ce e periculos?

Pentru că blochează orice formă autentică de transformare. Pentru că produce lideri care nu deranjează sistemul, ci doar îl cosmetizează. Pentru că, în numele echilibrului, impune tăcere și încurajează automulțumirea. Și mai ales, pentru că transformă implicarea civică într-o formă de rușine, iar idealismul într-o boală infantilă.

Extremismul de centru nu strigă lozinci. Nu aruncă cu pietre. Nu se agită. E calm, rece, superior. Și tocmai de aceea poate fi infinit mai eficient în a menține lucrurile exact așa cum sunt. Sub masca lui elegantă, stă frica de schimbare – o frică ce votează, se exprimă și domină spațiul public. Iar noi, ceilalți, trebuie să decidem dacă vrem să trăim în liniștea asta moartă, sau într-un haos viu, din care se poate clădi ceva.

Exemple concrete din România și din Europa

În România, extremismul de centru n-are doctrină, dar are maniere. Îl recunoști la mesele rotunde ale televiziunilor „serioase”, în comunicatele de presă scrise cu limbaj de soft corporate, în campaniile care nu deranjează pe nimeni – și tocmai de aceea nu schimbă nimic.

Partide care joacă „centrul” până îl îngroapă

• USR (perioada 2018–2022) a flirtat intens cu această formă de „hiperraționalitate”. Liderii săi promiteau anticorupție, modernizare, digitalizare – dar cu o aerisire completă de conținut politic. Viziunea economică? Aproape inexistentă. Relația cu lumea rurală? Aproape absentă. Orice ieșire în afara bulei era privită ca trădare.
• PLUS, devenit apoi parte din USR, a fost exemplul clasic de partid-gadget: minimalist, igienic, fără pasiunile murdare ale democrației reale. Totul se dorea tehnic, funcțional și fără patimă – dar viața reală are patimă.
• REPER, născut din fărâmițarea celor de mai sus, duce mai departe această moștenire: o politică gândită ca „platformă de soluții”, nu ca luptă ideologică. Iar când excluzi lupta, rămâne doar managementul.

Personaje-simbol

• Dacian Cioloș – prototipul omului care vrea să fie „prea normal” ca să conducă. Gândire rece, discurs plat, competență vagă, susținută de imagine. Un lider care a încercat de mai multe ori să conducă, fără să conducă nimic, de fapt.
• Dan Barna – eterna promisiune a unei „Românii decente”, dar care n-a avut curajul să deranjeze vreo structură reală de putere. Nici pe SRI, nici pe BOR, nici pe marile rețele de afaceri din spatele politicii.
• Emmanuel Macron (Franța) – un exemplu european: centrismul său reformat s-a radicalizat în fața protestelor sociale. Răspunsul? Represiune, aroganță și izolarea elitei de corpul social. Un tehnocrat ajuns monarh de facto.
• Mario Draghi (Italia) – bancher, tehnocrat, premier. Soluție de echilibru? Da. Dar și formă de îngheț a politicii. Draghi nu deranjează, nu aruncă zaruri, nu răspunde maselor. Răspunde doar pieței.

Centrismul extrem – un actor decisiv, dar invizibil

În alegerile din România, acest tip de electorat decide adesea cine NU ajunge la putere. Nu are un lider clar, dar are o forță de veto: respinge vocile prea tari, figurile prea pasionale, soluțiile prea radicale. E un electorat care vrea „o țară ca afară” – dar fără să-și asume costurile schimbării. Nu iese la mitinguri, dar e foarte activ în sondaje. Nu își murdărește mâinile cu ideologie, dar comentează acid când alții o fac.

Iar această masă, cultivată de ani de zile de televiziuni cuminți, de discursuri ambalate și de ONG-uri hiperraționale, ajunge să blocheze orice formă reală de progres. În numele calmului, România stă.

Și totuși, democrația nu e despre liniște. E despre luptă. Iar centrul care devine dogmatic, care exclude și ridiculizează tot ce nu-i seamănă, încetează să mai fie centru. Devine o altă extremă. O extremă care, în loc să dea cu parul, dă cu Excel-ul. Dar rana rămâne.

Când centrul e o vitrină cu dogme opuse: sincretismul (absurd?) dintre stânga radicală și dreapta radicală

Într-un peisaj politic tot mai rupt de logică ideologică, centrul devine adesea un teren de joacă pentru experimente bizare. Nu de puține ori, asistăm la partide sau lideri care combină elemente din extrema dreaptă și extrema stângă într-un soi de cocktail al incoerenței strategice, prezentat ca echilibru. În realitate, nu e decât un sincretism electoral menit să atragă „de la toți câte puțin”, fără să supere prea tare pe nimeni. E centrismul eclectic – un nou avatar al extremismului deghizat.

Exemple de combinații imposibile… dar reale:

• Tradiționalism moral (familie, religie, identitate națională) + libertarianism progresist (droguri legale, avort nelimitat, identități fluide).
• Discurs antisistemic și anticapitalist + naționalism economic și protecționism brutal.
• Refuzul corectitudinii politice + cultivarea hipersensibilității de tip woke în alte zone (climă, gen, limbaj).
• Populism fiscal de stânga (taxăm bogații!) + liberalism economic de dreapta (tăiem din stat și privatizăm tot!).

Nu mai e vorba de doctrină, ci de un patch ideologic care să sune bine la fiecare categorie de public. Seamănă cu un meniu de autoservire: „Vrei Biserică dar și marșuri LGBTQ+? Nicio problemă, îți punem puțin din ambele, cât să placă la microtargetare.”

Cine practică acest tip de centrism confuz?

• Unele partide locale, populiste „soft”, care în zonele rurale invocă „tradițiile și valorile” iar în mediul urban promit „toleranță, modernizare, ecologie și acces la pilula de a doua zi”.
• Candidați independenți „ai poporului”, care se declară „nici de stânga, nici de dreapta”, dar flirtează cu anti-occidentalismul, rusofilia, dar și cu feminismul de Instagram.
• Anumiți influenceri „apolitici”, care cer ordine și autoritate, dar și legalizarea marijuanei și introducerea educației sexuale în grădiniță.

Totul e un dans pe sârmă între a nu supăra prea mult și a nu fi suficient de clar cât să poți fi atacat.

Ce e periculos aici?

Când combini dogme opuse, nu obții echilibru – obții haos. Un haos tăcut, administrativ, care blochează orice viziune coerentă. E o politică a compromisului perpetuu, în care nu mai contează ce crezi, ci doar cui te adresezi în ziua respectivă.

Mai grav, centrul-eclectizat poate deveni o rampă perfectă pentru populismul mascat: liderii par moderați, dar odată ajunși la putere, trag din sertar exact dogmele radicale pe care le-au ascuns în spatele jargonului civilizat. Pentru că un om politic care promite totul – nu promite, de fapt, nimic.

Centrul nu mai e un punct de echilibru. A devenit o zonă de contrabandă ideologică, unde trec nestingherite idei incompatibile, purtate de actori politici care mimează calmul, dar gândesc în contradicții. Iar când contradicția devine program de guvernare, singura constantă rămâne haosul.