Oana Gheorghiu vorbește despre liniștea aparentă a unei Coaliții care se ceartă în gând

Vicepremierul Oana Gheorghiu a declarat, după trei ședințe de guvern, că n-a observat nicio tensiune între membrii Coaliției. O afirmație care sună frumos, aproape inocent, într-un peisaj politic unde consensul e mai degrabă un exercițiu de mimă.

„Totul e bine, ne înțelegem perfect”

Declarația vine într-un moment în care guvernarea pare să funcționeze pe principiul „zâmbim la cameră, dar nu ne vorbim între noi”.

Oana Gheorghiu, cu o candoare aproape dezarmantă, afirmă că atmosfera din ședințele de Guvern e calmă și cooperantă. Nicio dispută, nicio scânteie, doar „lucru în echipă”.
Dacă ar fi un film, s-ar numi Guvernul – ediția liniștită.

Dar în spatele acestei liniști, se simte o tensiune rece, controlată. O pauză între două explozii.
Pentru că adevărul e că nimeni nu țipă la ședințe — se ceartă prin decizii, prin blocaje, prin tăceri calculate. Și își umflă mușchii la televizor…

Guvernul armoniei mimetice

Fiecare partid din Coaliție are propriul scenariu.
Unii vor să pară responsabili, alții vizionari, unii pur și simplu vor să treacă luna fără scandal.
Rezultatul e un amestec ciudat între tăcere și teamă: nimeni nu ridică tonul, dar toți trag în altă direcție.
Ceea ce vedem azi e un echilibru de vitrină — un consens teatral, între oameni care nu mai cred unii în alții, dar care știu că orice conflict real i-ar scufunda electoral.

Așa se explică și liniștea despre care vorbește Oana Gheorghiu. Nu e armonie, e camuflaj.
Guvernul tace, pentru că orice cuvânt rostit ar fi o recunoaștere a prăpastiei care-i desparte.

Când sunt față-n față – lapte și miere, când sunt „pe cont propriu” – urzici și fiere.

Așa funcționează azi Coaliția: un experiment politic în care amabilitatea e de serviciu, iar sinceritatea, o formă de trădare. În ședințe, se vorbește cu deferență și se votează cu resemnare. Dar după ieșirea din sală, fiecare își regăsește vocea – acidă, frustrată, calculată electoral.
În public, dau impresia de solidaritate. În culise, se privesc ca niște chiriași obligați să împartă aceeași casă după un divorț.

Așa se explică nesfârșitele declarații acide, ocoșelile de studio, veninul mediatic.

O liniște doar de suprafață, care acoperă o uzură constantă și o oboseală colectivă, imposibil de disimulat.

„Trei ședințe fără scandal”

Sună bine, dar în politică românească e ca și cum ai spune „trei reprize fără fault”.
De fapt, nimeni nu mai are energie să se certe în plen. Tensiunile se descarcă în culise, în ministere, în birouri unde deciziile se amână „pentru consultări suplimentare”.
Acolo se consumă adevărata fricțiune — între doctrine care nu mai există și ambiții personale care se lovesc de pragul realității.

E foarte greu de acceptat pentru oamenii normali…

Ceea ce Oana Gheorghiu descrie ca o atmosferă calmă e, de fapt, simptomul unui guvern amorțit.
Când nimeni nu mai ridică vocea, nu înseamnă că s-a instalat pacea — înseamnă că s-a instalat epuizarea. Sărăcia de idei, de soluții.
Și poate că acesta e noul model de coaliție: o liniște forțată, între oameni care zâmbesc pentru cameră, dar privesc în direcții opuse.