Ochelarii… Unde sunt ochelarii?

Deci, am îmbătrânit. Ori, m-am prostit. Ori – pe şleau – am luat-o pe arătură. Ori, fir-ar, toate la un loc. Nu ştiu alţii cum sunt, da’ io, recunosc, am niscaiva… calităţi. Daaaaaaa… Sunt, din anumite puncte de vedere, bună.

Da’ bună, bună! Adică, bună rău, cum se spune la noi, la mahala. Uite, cu ochelarii, de exemplu. De multe, de foarte multe ori, nu ştiu unde sunt. Aşa ajung să-i sparg, să-i rup, să-i dezmembrez, să-i distrug, să-i fac zob.





Dar, cum ziceam, nu ştiu, de nenumărate ori, unde naiba i-am pus. Deşi, pentru că sunt păţită – mai ceva ca Stan, ăla de a intrat în folclor şi, implicit, în expresia populară – de mai multă vreme mi-am impus să las o pereche pe tastatura laptop-ului – fix pe, căci alături, mai încolo, prin jur, nu rezolvă nimic şi de ei tot nu ştiu – şi altă pereche la bucătărie, sus, pe frigider, ca să-i am la îndemână, când citesc gramaje şi reţete.

Ei, cu toată această rigurozitate… – da, da, pe sistemul îi pun bine şi nu mai dau de nimic… – tot nu ştiu, mai niciodată, de ochelari. Aşa şi acuma… I-am căutat… Mai ceva ca, nu mai știu cât timp, anchetatorii români pe Elodia, săraca… Că alt exemplu la îndemână n-am.

Unde să fie ochelarii ăștia? Pe tastatură, la laptop, nu sunt. Şi, dacă nu sunt, nu pot să intru pe net. Nicăieri. Că fac prostii. Nimeresc aiurea, pe unde nici cu gândul nu gândesc. Şterg, buşesc, scriu altcuiva decât, în mod normal, vreau. Ehei, dar câte nu fac… Aşa…

Nu sunt ochelarii. Nici lângă, nici mai încolo de laptop. Nici pe tot biroul. Jale! Pe bibliotecă, deşi mă uit cu lupa, ochelarii, nimic! Nici în pat. Nici pe maşina de spălat. Nici, pe cuvânt, în… Că s-a mai întâmplat. De-aia m-am îndreptat într-acolo. Iau casa la rând. Orice raft, orice loc, orice spaţiu îl trec la puricat.

Mă uit pe sus, pe jos, în stânga, în dreapta, ce mai, pe toată, cum ar veni, plantaţia. Am căutat, serios, şi în coşul de gunoi. M-am uitat, ca să fiu sigură, şi în oala cu ciorbă. Nimic, domn’le, nimic, nici urmă de nicio pereche de ochelari! Parcă au intrat în pământ. Sau, parcă, au zburat pe lună. Sunt, deja, aproape de fibrilaţii.

Şi, pe acest fond, sună omu’ din dotare. „Ce faci?” – zice. „Sunt plină de nervi. Nu găsesc ochelarii”. Şi el: „Da’ la ochi i-ai căutat?” Mă prinde flama, de parcă a strigat pe stadion, la Steaua, „sunt câine până la moarte”: uite, domn’le, şi la ăsta! Mă ia de fraieră. Mă crede proastă. Face mişto şi băşcălie de mine. Uite cu cine dormi pe-o pernă. Îl scot de la zeamă caldă o săptămână. Şi, instinctiv, duc mâna în zona tocmai numită. La ochi…

Stupoare! Sau nu… Ochelarii erau acolo, adică la ochi. Adică pe nas. Nici nu-i remarcasem. Nici nu-i simţisem. Ei, şi pe cuvânt că nu e prima dată când păţesc aşa! La ţară, i-am căutat prin toată curtea. Adică şi prin flori, şi printre zarzavaturi, şi în beci, şi în cuibarele găinilor.

Desigur, nu erau pe niciunde. Căci, da, se-nţelege, erau la ochi. Am mers prin ploaie cu ei, m-am sucit, m-am învârtit… Nicio secundă nu m-am prins că sunt acolo, unde, de fapt, trebuie să fie. Aşa ceva… Tot întâmplându-mi-se, ce pot să cred? Că am îmbătrânit. Că m-am prostit. Că m-am dilit. Că toate la un loc.

Când eram mică şi bunica nu-şi găsea „înaintaşii”, cum le zicea ea ochelarilor, mă umflam de râs. Căci, era mai mult decât evident unde trebuie să stea drăgălaşii ăştia, pe nas… De ce să-i cauţi aiurea? Şi, poftim, iată-mă şi pe mine în aceeaşi situaţie. Na! Ce-o însemna asta? Că m-am ramolit, clar. Au, văleu şi aoleu! Ochelarii… Unde sunt ochelarii?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...