Oil Terminal: majorarea care costă două treimi din profitul bugetat

Guvernul a aprobat o majorare de 6,5% a salariilor de la Oil Terminal, operatorul celui mai mare terminal petrolier din portul Constanța, după ce sindicatul amenințase cu grevă generală. Pentru ultimele două luni ale anului, costul anunțat este de doar 1,7 milioane de lei. Pe un an întreg, însă, majorarea ar costa circa 10 milioane de lei, adică aproximativ două treimi din profitul brut bugetat de companie pentru 2026. Decizia scoate la iveală o tensiune mai veche: statul le cere companiilor sale, în același timp, dividende mari, salarii mai mari și investiții.

O excepție de la înghețarea salariilor

În plin program de consolidare fiscală, măsurile din OUG 89/2025 limitează creșterile salariale în companiile de stat. Guvernul a aprobat însă, prin memorandum, aplicarea unei prevederi din această ordonanță care permite majorări în anumite condiții, printre care existența profitului și lipsa plăților restante. Oil Terminal îndeplinea condițiile: a încheiat 2025 cu un profit net de 24,64 milioane de lei și estimează pentru 2026 un profit brut de 15 milioane.

Purtătorul de cuvânt al Guvernului, Dan Cărbunaru, a justificat decizia prin caracterul strategic al companiei și prin riscul ca un conflict de muncă să afecteze importurile și exporturile de țiței și produse petroliere, într-un context internațional deja complicat. Potrivit Executivului, majorarea va fi plătită din resursele proprii ale companiei și nu va afecta profitul bugetat pentru acest an.

Presiunea sindicatului a fost decisivă. După ce un prim program de proteste fusese declarat ilegal în instanță, sindicatul a organizat pe 30 octombrie o grevă de avertisment de două ore și a anunțat grevă generală pe termen nelimitat din 18 noiembrie. Cu o zi înainte, compania pierduse în primă instanță procesul prin care încerca să oprească noile proteste.

Profit în creștere, marje subțiri

Indicator                  2024                  2025                  2026
Cifră de afaceri       474,0 mil. lei         401,1 mil. lei        ≈ 185 mil. lei în primul semestru
Profit net                  19,2 mil. lei            24,6 mil. lei         12,2 mil. lei în primul semestru
Profit brut bugetat —                             —                            15 mil. lei pe an

În 2025, cifra de afaceri a scăzut cu 15%, dar cheltuielile au scăzut și mai mult, așa că profitul a crescut cu 28%. Îmbunătățirea a venit din eficiență, nu din volume mai mari. În primul semestru din 2026, profitul a fost de aproape trei ori mai mare decât nivelul bugetat, dar aproape tot câștigul a venit din primul trimestru, iar al doilea a încheiat cu o mică pierdere. Profitul net reprezintă în jur de 6% din cifra de afaceri, așa că orice cost suplimentar se simte direct în rezultat.

Cât costă, de fapt, majorarea

Cifrele Guvernului permit un calcul simplu. Dacă 6,5% în plus pe două luni înseamnă 1,7 milioane de lei, cheltuielile salariale ale companiei sunt de circa 13 milioane de lei pe lună, adică aproximativ 157 de milioane pe an, aproape 40% din cifra de afaceri din 2025. Oil Terminal este o afacere în care oamenii reprezintă principalul cost.

Dacă majorarea rămâne permanentă, costul anual va fi de aproximativ 10 milioane de lei. Asta înseamnă circa 40% din profitul net din 2025 și aproape două treimi din profitul brut bugetat pentru 2026. Pentru cele două luni din acest an, suma poate fi acoperită, mai ales după un prim semestru peste așteptări. Testul real va fi bugetul pe 2027, când costul se va vedea pe un an întreg.

Costul anual al majorării și ponderea cheltuielilor salariale sunt estimări proprii, derivate din cifrele comunicate de Guvern.

Statul, acționar cu trei pălării

Statul deține 87,76% din Oil Terminal, prin Ministerul Energiei, și cere companiei, în același timp, trei lucruri greu de împăcat. În primăvară, a cerut ca 90% din profit să fie distribuit ca dividende, deși consiliul de administrație propusese 50%. Acum acceptă salarii mai mari, ca să evite o grevă. Și așteaptă investiții: compania a pornit procedura pentru construirea unui terminal de bitum, iar infrastructura portuară are nevoie constantă de modernizare.

Problema este una de alocare a banilor. Dacă 90% din profit pleacă la bugetul de stat, iar o parte din ce rămâne se duce pe salarii, investițiile pot fi finanțate doar din datorii sau trebuie amânate. Pentru o companie de infrastructură, ambele variante au un cost pe termen lung.

De ce a cedat totuși Guvernul

Decizia are și o justificare solidă. Oil Terminal este cel mai mare terminal pentru țiței, produse petroliere și chimice din portul Constanța. Într-un an cu criza din Strâmtoarea Ormuz și tensiuni la Marea Neagră, o grevă pe termen nelimitat ar fi putut bloca o parte din aprovizionarea cu petrol a țării. Compania are și contracte stabile pentru 2026, de 130 de milioane de lei, cu OMV Petrom și Oscar Downstream.

Din anul acesta apare însă și concurența: J.T. Grup Oil estima punerea în funcțiune a propriului terminal de produse petroliere începând din octombrie 2026. Costuri salariale mai mari, într-un moment în care clienții au o alternativă, reduc flexibilitatea Oil Terminal la prețuri.

Ce înseamnă pentru acționari

Piața evaluează modest compania. În septembrie, capitalizarea era de aproximativ 350 de milioane de lei, adică circa 14 ori profitul și sub valoarea contabilă. Investitorii nu acordă o primă unei companii controlate de stat, cu marje mici. Creșterea de 15% a acțiunilor din această săptămână nu a avut legătură cu salariile sau cu rezultatele: a venit fără nicio veste de la companie, în valul de entuziasm pornit de la Rompetrol Rafinare.

Pentru acționarii minoritari, majorarea salarială are un efect negativ moderat. Reduce profitul care poate fi distribuit din 2027 și, implicit, dividendele. În schimb, riscul unei greve care ar fi oprit activitatea a dispărut.

Decizia Guvernului elimină un risc real pentru aprovizionarea cu petrol și pare acoperită în acest an. Costul anual, de circa 10 milioane de lei, este însă mare pentru o companie cu marje subțiri. Cazul Oil Terminal ilustrează o problemă mai largă: statul trebuie să decidă dacă își tratează companiile ca surse de dividende, ca angajatori sau ca investitori în infrastructură. Nu le poate cere pe toate trei, la maximum, în același timp.