„Operațiuni speciale” la ANAF: normalul devine excepție, marii datornici intră în vizor

Ministrul Finanțelor a anunțat o nouă divizie care se ocupă de marii datornici și dosarele blocate de ani de zile. E o știre bună, dar și un simptom: dacă trebuie să creezi o structură specială ca să aplici legea, înseamnă că instituția e bolnavă.

Ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, a anunțat înființarea unei divizii de „Operațiuni Speciale” în cadrul ANAF, cu misiunea de a investiga marile cazuri de evaziune fiscală și de a scoate din amorțire dosarele care „au trenat” ani întregi.

O inițiativă ambițioasă pe hârtie, dar care arată, de fapt, o realitate mai simplă și mai tristă: statul nu mai are încredere în propriul mecanism fiscal.

Colectarea devine aventură

În mod normal, o administrație fiscală funcționează automat. Colectează, verifică, sancționează, totul prin date, algoritmi și termene clare. La noi, însă, procesul e atât de greoi și neuniform, încât încasarea impozitelor a ajuns să fie tratată ca o „operațiune specială”.

E o ironie: ce ar trebui să fie o rutină predictibilă e prezentat acum ca o acțiune de elită.

În esență, înființarea unei astfel de divizii recunoaște că sistemul clasic de control nu mai funcționează.
Dacă ai nevoie de o echipă specială ca să recuperezi bani de la datornici cronici, înseamnă că restul instituției e blocat în birocrație, relații, frici și complicități.

Eșalonările — oxigenul etern al datoriilor

De ani de zile, România trăiește cu o iluzie fiscală: că eșalonarea e un semn de „înțelegere”. În realitate, e mecanismul perfect al amânărilor.
Eșalonarea trebuia să fie o soluție temporară pentru companii care pot reveni pe linia de plutire. A devenit însă un scut de protecție pentru afaceri conectate politic, pentru clienți ai statului sau pentru cei care știu exact cui trebuie să ceară „răgaz”.

Iar acum, după ce tot statul a închis ochii ani la rând, vine aceeași instituție să anunțe solemn că „a descoperit marii datornici”.
Să fim serioși: îi știa de mult. Doar că n-avea curajul să-i atingă.

„Dosarele care au trenat” – cronica unui somn instituțional

Orice funcționar știe expresia asta: „dosar care trenează”. E termenul elegant pentru „nimeni n-a vrut să se atingă de el”.
Unele cazuri au rămas blocate pentru că s-au schimbat miniștrii, altele pentru că s-au schimbat prioritățile. Multe pentru că cineva important a spus „mai lăsați-l puțin”.

Acum, aceleași structuri care au blocat ani de zile aceste dosare vor să demonstreze că s-au trezit. Dar de la anunțuri la rezultate e distanță mare.
Cât timp procedurile, oamenii și complicitățile rămân aceleași, nu se schimbă decât sigla nouă de pe ușă.

Show-ul fiscal și realitatea din spate

În loc să vedem tabele clare cu bani recuperați, statul livrează clipuri video, comunicate și promisiuni.
„Primele rezultate sunt deja vizibile în spațiul public”, spune ministrul.
Traducerea: s-au făcut câteva descinderi și s-au publicat imagini cu „lupta împotriva evaziunii”.
Dar o filmare nu înseamnă colectare. Un comunicat nu aduce bani la buget.

Adevăratul test nu e la televizor, ci în contabilitate:

• câți bani s-au recuperat efectiv;
• câte dosare au fost finalizate, nu reluate;
• câți dintre „marii datornici” au fost executați fără excepții.

Până atunci, totul rămâne o operațiune de imagine.

Oameni buni în sisteme proaste

Ministrul are dreptate când spune că în ANAF există „oameni de calitate”. Există. Mulți chiar. Dar cei mai competenți funcționează adesea în pofida sistemului, nu datorită lui.
Platforme vechi, proceduri greoaie, lipsă de digitalizare, lipsă de protecție reală pentru integritate.
Cei care vor să facă treabă sunt sufocați de un aparat care nu-și dorește să se schimbe.

De aceea, orice reformă reală ar trebui să înceapă nu cu „operațiuni speciale”, ci cu deblocarea internă a instituției. Cu tehnologie, cu meritocrație, cu eliminarea protejaților care sabotează din interior.

Unde e adevărata miză

Faptul că statul se laudă că „a început să colecteze” spune totul despre gravitatea situației.
După ani de scutiri, amânări și înțelegeri, România are nevoie nu de campanii, ci de consistență.
Cei mari să nu se mai ascundă în spatele „negocierilor”. Cei mici să nu mai fie storși ca să acopere găurile altora.

Dar până acolo e drum lung…

Noua „divizie specială” e doar o formă de optimism birocratic: arată bine, sună ferm, dar riscă să se stingă repede în același praf de sertar de unde au ieșit toate inițiativele de până acum.

Reforma fiscală nu se face cu fanfară

Într-un stat normal, colectarea impozitelor e o procedură.

Într-un stat bolnav, e un eveniment.

Iar când evenimentul e prezentat ca o victorie, nu mai ai nevoie de comentarii: sistemul recunoaște că nu mai știe să funcționeze.

„Operațiunile speciale” de azi sunt, în fond, imaginea unui stat care nu mai are reflexe administrative.

România nu are nevoie de eroi în uniformă fiscală, ci de un sistem care merge singur.
Până atunci, spectacolul continuă. Cu conferințe, cu promisiuni și cu o instituție care pare mereu să se reformeze… în timp ce stă pe loc.