Paradoxul A7: De ce succesul istoric din Moldova încetinește restul șantierelor din România

În 2025, România a bifat 146 de kilometri noi de autostradă. Cifra, în sine, spune puțin. Repartiția ei spune aproape totul: 95,7 kilometri – adică aproape două treimi – duc spre Moldova.

Pentru prima dată după 30 de ani, harta infrastructurii nu mai arată ca o fotografie în care Estul e tăiat din cadru. Este un moment istoric. Dar nu este un moment gratuit. Pentru că, în timp ce Moldova recuperează, alte proiecte încetinesc. Nu pentru că au fost abandonate, nu pentru că au dispărut banii, ci pentru că România a ajuns, poate pentru prima dată, la limita sa reală de construcție.

Când o autostradă câștigă, alta așteaptă

Autostrada A7 a devenit, în 2025, axa dominantă a infrastructurii rutiere românești. Aproximativ 65% din kilometrii inaugurați în acest an aparțin acestui proiect. Este un procent care ar fi părut neverosimil acum cinci ani, când Moldova era sinonimă cu DN-uri sufocate și promisiuni reciclate.

Dar infrastructura nu funcționează ca o tiparniță care scoate asfalt la cerere. Funcționează ca un șantier național cu resurse finite: firme, utilaje, ingineri, proiectanți, diriginți, avize, capacitate administrativă.

08:43, 23.12.2025 • Transporturi

Autostrada Moldovei A7 se extinde: 50 km între Focșani și Adjud deschiși traficului, aproape 250 km fără opriri până în Moldova

13:08, 11.12.2025 • ACTUALITATE

România face primul pas spre autostrada de la granița cu Bulgaria. Contract semnat pentru studiul de fezabilitate

În 2025, aceste resurse au fost concentrate masiv pe A7. Rezultatul se vede. Costul se simte în alte părți.

Paradoxul anului „bun”

România nu a dus lipsă de contracte semnate. Dimpotrivă. În mai multe zone există proiecte cu faze avansate, cu finanțare asigurată, cu termene asumate. Și totuși, ritmul lor a scăzut.

Nu pentru că statul a ales explicit să le sacrifice, ci pentru că a ales implicit să prioritizeze. A7, cu termenele din PNRR, cu presiunea politică și cu miza regională, a devenit proiectul care a absorbit atenția și capacitatea de execuție.

Infrastructura românească nu funcționează încă în paralel. Funcționează secvențial.

Lecția pe care nu ne place să o spunem

Ani de zile, problema părea simplă: „nu sunt bani”. Astăzi, banii există. Problema s-a mutat într-o zonă mai incomodă: „nu putem face totul deodată”.

Antreprenorii mari sunt supraîncărcați. Forța de muncă specializată este limitată. CNAIR și structurile statului gestionează simultan zeci de proiecte majore, cu aceeași capacitate birocratică de acum un deceniu.

Succesul A7 scoate la lumină o realitate greu de digerat: România a început să construiască mai mult decât poate gestiona coerent.

Autostrada care nu se vede, dar există

În acest context apare cel mai straniu contrast: autostrada A8. Autostrada Unirii are antreprenor cu contract semnat încă din 2023. Și totuși, pe teren, aproape nimic nu trădează existența ei.

Nu este o conspirație și nici o abandonare mascată. Este rezultatul unei realități administrative: secțiunile montane cer ani de proiectare, studii geotehnice, avize de mediu, soluții tehnice complexe. Într-un an în care statul își consumă energia pe execuție masivă în alte părți, A8 rămâne în zona invizibilă a infrastructurii: hârtiile care nu taie panglici.

2026, anul fără poze spectaculoase

Privind înainte, 2026 nu se anunță un an al inaugurărilor spectaculoase pentru A8. Se anunță, mai degrabă, un an al proiectării. Al ordinelor de începere. Al semnărilor. Al autorizațiilor – dacă toate condițiile se aliniază.

În același timp, statul va fi prins între:

• finalizarea secțiunilor A7 din PNRR
• sectorul lipsă din A1 între Deva și Timișoara
• loturile rămase din A3
• partea nordică a A0
• drumul expres Focșani–Brăila

Este o listă care explică de ce A8 nu va fi abandonată, dar nici accelerată spectaculos.

Ce s-a schimbat, de fapt

Poate cea mai importantă schimbare din 2025 nu este numărul de kilometri, ci faptul că infrastructura românească a intrat într-o nouă fază: cea a alegerilor reale.

Pentru prima dată, nu mai discutăm doar despre promisiuni, ci despre prioritizare. Nu despre lipsă, ci despre limită. Nu despre „dacă”, ci despre „în ce ordine”.

A7 a arătat că Moldova poate recupera. A8 va arăta dacă statul român poate duce un proiect până la punctul din care nu mai poate fi oprit.

Autostrăzile nu se fac cu entuziasm. Se fac cu răbdare

În 2025, Moldova a câștigat teren. În același timp, România a aflat ceva esențial despre sine: că infrastructura nu mai este blocată de bani sau de voință, ci de capacitatea de a construi matur.

Autostrăzile nu concurează între ele. Dar nici nu pot avansa toate în același timp.

Iar adevărata miză a anilor care vin nu este cine primește mai mulți kilometri, ci dacă statul va învăța să transforme prioritățile temporare în proiecte ireversibile.