Paradoxul Educației: ministru demisionar cu atribuții depline

Realitatea administrativă românească mai bifează un paradox de manual: la Ministerul Educației, ministrul a demisionat, dar continuă să conducă instituția. Daniel David și-a anunțat plecarea încă din 22 decembrie, a cerut oficial eliberarea din funcție și a primit confirmarea premierului, însă statul român n-a găsit, nici până azi, o formă clară de a transforma gestul într-un fapt juridic.

Rezultatul e o Educație condusă „în regim de avarie”, cu un ministru demisionar, fără interimat și fără o decizie asumată.

Avem, așadar, o premieră administrativă de manual: ministrul care a plecat, dar încă vine. Ministrul care nu mai e, dar încă semnează. Ministrul care a închis ușa, dar a rămas cu cheia în buzunar, pentru că nimeni n-a venit s-o ceară.

România, 2026. Stat membru UE. Sistem educațional în plină criză. Și un episod de comedie administrativă care ar face invidios orice autor de teatru absurd.

Demisia ca stare de spirit, nu ca act juridic

Cronologia e simplă și tocmai de asta e spectaculoasă.

Pe 22 decembrie 2025, Daniel David anunță public că a cerut eliberarea din funcția de ministru al Educației. O face elegant, pe blogul personal, explicând că a vrut o despărțire amiabilă de premierul Ilie Bolojan. Spune clar: demisia e un act unilateral, dar a vrut să fie una civilizată. Totul sună occidental, matur, normal.

Numai că, între timp, statul român a decis să nu se grăbească.

Au trecut sărbătorile. A trecut Revelionul. A venit ianuarie. Ninge. Școlile se închid din cauza vremii. Sistemul educațional scârțâie ca o ușă veche. Și, surpriză: la conducerea ministerului se află tot Daniel David.

Întrebat dacă mai este ministru, răspunsul e dezarmant de sincer:

„Din punct de vedere legal, da.”

Din punct de vedere logic? Asta e deja o întrebare filosofică.

Guvernul Bolojan și arta suspendării deciziei

Executivul explică senin că „domnul ministru David își exercită atribuțiile”. Nu e o greșeală de exprimare. E poziția oficială. Demisia există, dar nu produce efecte. Ca un bec ars care încă luminează, pentru că n-a venit nimeni să-l schimbe.

De ce? Pentru că, potrivit procedurii, demisia trebuie trimisă președintelui, iar acesta trebuie să emită un decret. Între timp, premierul ar trebui să propună un ministru interimar. Toate lucrurile sunt scrise clar în lege. Nimic mistic.

Și totuși, nimic nu se întâmplă.

Ce reiese?

Un minister în regim de avarie permanentă, condus de un om care a spus explicit că nu mai începe proiecte noi, că doar „asigură funcționarea normală”. Un fel de pilot automat cu pilotul care a anunțat că vrea să coboare la următoarea stație, dar trenul nu mai are stații.

„Aștept și eu” – replica-simbol a Educației românești

Cea mai bună sinteză a situației vine chiar de la Daniel David:

„Eu mi-am depus demisia din 22 decembrie. Aștept și eu numirea unei noi conduceri.”

Această propoziție ar putea fi tipărită pe frontispiciul Ministerului Educației. „Aștept și eu” e mantra perfectă a sistemului: așteaptă profesorii, așteaptă elevii, așteaptă părinții, așteaptă universitățile, așteaptă miniștrii care au demisionat.

Educația românească nu e blocată de idei prea multe. E blocată de așteptare instituționalizată.

Marilen Pirtea și jocul de glezne al succesiunii

În acest vid administrativ, apar inevitabil numele „vehiculate”. Favoritul de moment: Marilen Pirtea, deputat PNL, rector, consilier onorific al premierului. Un CV respectabil, o poziție de așteptare atent calibrată.

Întrebat direct dacă va prelua portofoliul, răspunsul e de manual:

„Nu am finalizat discuțiile.”

Traducere: da, s-a vorbit. Nu, nu e nimic sigur. Și, mai ales, nu vreau să mă leg public de o decizie care încă nu există.

Pirtea joacă exact rolul clasic al politicianului român în anticamera puterii: nu intră, nu iese, nu confirmă, nu neagă. Face stretching politic până când cineva, undeva, decide că e momentul.

Între timp, Educația merge înainte… cum poate.

Ministerul fără direcție, sistemul fără busolă

Partea gravă, dincolo de umorul situației, e că vorbim despre Ministerul Educației, nu despre un portofoliu decorativ. Educația nu e un minister pe care să-l lași „în regim de avarie” fără costuri.

Avem:
– reforme neterminate,
– profesori nemulțumiți,
– salarii problematice,
– infrastructură precară,
– programe școlare contestate,
– universități în competiție internațională slabă,
– și un sistem care are nevoie de decizie, nu de interimat etern.

Iar peste toate, vine iarna, se suspendă cursuri, apar situații de urgență. Cine decide? Cine își asumă? Un ministru care a demisionat, dar încă e acolo, cu mandatul în aer ca o sacoșă uitată într-un autobuz.

Statul român și fetișul procedurii neterminate

Acest episod spune ceva mult mai profund despre guvernarea românească: frica de decizie finală. Totul e analizat, reevaluat, discutat, amânat. Nimeni nu greșește, dar nimeni nu decide.

Demisia nu e refuzată. Nu e acceptată. E pusă pe pauză, ca un e-mail la care „revenim”.

Guvernul Bolojan, care și-a construit imaginea de executiv tehnic, eficient, tăios, a reușit aici exact contrariul: un exemplu de inerție administrativă pură, în care lucrurile rămân nerezolvate tocmai pentru că toată lumea știe ce trebuie făcut, dar nimeni nu face ultimul pas.

Educația între „plecat” și „încă aici”

Situația de la Ministerul Educației e, în același timp, comică și tristă. Un ministru demisionar care conduce. Un succesor posibil care așteaptă. Un premier care analizează. Un stat care suspendă realitatea.

Și, undeva la mijloc, milioane de elevi și profesori care ar avea nevoie de claritate, nu de paradoxuri administrative.

România nu duce lipsă de legi. Nici de proceduri.

Duce lipsă de finaluri.

De momente în care cineva spune: „Gata. Asta e.”

Până atunci, la Educație domnește formula perfectă a guvernării autohtone:
demisionat, dar prezent. Plecat, dar încă pe listă. Înlocuit… cândva.

Iar Daniel David, simbol involuntar al acestei stări, rămâne acolo unde nu mai vrea să fie, așteptând – la fel ca tot sistemul – ca statul român să se hotărască dacă demisia e un fapt sau doar o opinie.