Părerea lui Adrian Năstase: Reforma școlară și febra imobiliară – necesitate sau tunuri mascate

De câte ori se vorbește în România despre reformă în educație, publicul oftează, politicienii se prefac inspirați, iar profesorii își mai pierd o fărâmă de răbdare. Reforma este eternul cal de bătaie: toată lumea o invocă, nimeni nu o duce până la capăt.

O temă veche cu haine noi

Adrian Năstase, unul dintre foștii premieri care au lăsat urme adânci în arhitectura instituțională a țării, a pus degetul pe rană: dincolo de nevoia reală de schimbare, există riscul ca sub eticheta „modernizării” să se ascundă tunuri imobiliare de proporții.

Întrebarea nu este dacă are sau nu dreptate, ci cât de departe poate merge suspiciunea într-un stat care și-a vândut până și rafinăriile „strategice” la fier vechi.

Suspiciunea lui Năstase

În declarația sa, Năstase nu face decât să rostească, cu glas tare, o temere care mocnește de ani de zile: închiderea sau comasarea școlilor nu vine doar din rațiuni demografice sau bugetare, ci și din apetitul feroce pentru terenurile și clădirile pe care acestea le ocupă.

Să ne amintim: multe școli au fost construite în perioada comunistă în zone centrale sau semiperiferice, acolo unde acum terenul valorează milioane. În București, Cluj, Iași sau Constanța, un fost internat sau o clădire de liceu desființat reprezintă o adevărată mină de aur pentru orice dezvoltator imobiliar. De aici și bănuiala – nu lipsită de temei – că reforma învățământului poate deveni un pretext perfect pentru o mare redistribuție patrimonială mascată.

De ce ar conta asta?

Educația nu înseamnă doar profesori, manuale și elevi. Ea presupune și spații – clădiri unde comunitățile se formează și se transmit valori. Ori de câte ori o școală dispare, se rupe și o bucățică de memorie locală. Iar atunci când dispare în urma unei decizii luate în grabă, fără consultare publică, rămâne sentimentul că în spatele scenei se dă alt spectacol: cel al speculei imobiliare.

Pe scurt, dacă reforma e doar o mască, atunci în loc să întărim educația, o lăsăm să se ofilească și o vindem la kilogram.

Istoria recentă: precedente periculoase

Nu ar fi prima dată când instituții publice sunt „rationalizate” și apoi înstrăinate.

• În anii 2000, multe spitale comunale au fost închise pe motiv că erau ineficiente. Clădirile? Ajunse în mâna unor firme, transformate în pensiuni, clinici private sau pur și simplu abandonate până la vânzare.
• În administrație, foste sedii de CAP-uri sau de întreprinderi socialiste au ajuns la prețuri de nimic în mâna unor „băieți deștepți”.

De ce ar fi școlile o excepție?

Reforma necesară – dar cum?

Pe de altă parte, e adevărat: rețeaua școlară din România are nevoie de adaptare. Populația școlară a scăzut dramatic după anii ’90. În multe comune, clasele au sub zece elevi. Profesorii fac naveta pe bani puțini, iar calitatea actului educațional e subțiată.

Aici intervine dilema: cum împaci nevoia reală de eficiență cu pericolul speculei?

• Soluția ar fi transparența absolută: orice închidere de școală să fie discutată public, cu consultarea comunității.
• Clădirile eliberate să rămână în circuit public – fie transformate în centre culturale, biblioteci, incubatoare pentru ONG-uri, fie în campusuri universitare.

Dar cine garantează că așa se va întâmpla?

De ce persistă tentația tunului imobiliar?

Să nu ne amăgim. Logica tunului imobiliar e simplă și crudă:

• Statul deține terenuri valoroase.
• Politicienii au acces la decizie.
• Intermediarii știu să „convingă”.

În această ecuație, elevii și profesorii devin figuranți. Cei care trag sforile mizează pe faptul că societatea civilă e obosită, presa e preocupată de scandalurile de zi cu zi, iar populația locală nu are resurse să se bată pentru clădirile școlilor.

În capul lor, totul funcționează după regula cinică: „Dă-i cu reforma, că dă bine în discurs, și lasă-ne pe noi să facem afacerea pe dedesubt.”

Unde se rupe filmul

Problema e că România nu mai e chiar sat fără câini. Apar tot mai des investigații de presă, anchete ale DNA și reacții comunitare. Năstase a prins bine momentul: avertismentul lui este, de fapt, o oglindă în care actuala clasă politică riscă să se vadă în toată goliciunea.

Dacă în 2025 se repetă scenariul „tunurilor” din deceniile trecute, asta va fi dovada că România n-a învățat nimic. Și, mai grav, că educația e tratată doar ca pretext contabil, nu ca prioritate națională.

Ce e de făcut?

Un editorial nu poate oferi soluții tehnice, dar poate ridica ștacheta exigenței publice:

1. Legiferarea clară: clădirile școlare dezafectate nu pot fi vândute, ci doar transformate în alte spații educaționale sau culturale.
2. Control civic: fiecare comunitate locală să aibă drept de veto în fața vânzării patrimoniului școlar.
3. Raport anual de utilizare: Ministerul Educației să publice transparent ce se întâmplă cu fiecare clădire de școală închisă.

Fără astfel de garanții, suspiciunea lui Năstase devine realitate predictibilă.

Năstase și paradoxul memoriei

Cineva ar putea spune: „Bine, dar nu tot Năstase a condus guverne când educația a început să scârțâie?” Da, e adevărat. Și aici apare ironia: un fost premier dintr-o epocă încărcată de propriile scandaluri atrage atenția asupra unei practici care se repetă. Paradoxal, vocea lui are acum greutate tocmai pentru că știe cum se fac jocurile.

Trebuie să fim onești:

Adrian Năstase a fost autorul unui tun de senzație, cele 200 și de săli de sport construite până și în sătuce cu 50 de locuitori, toți foarte departe de ideea de a merge ”la sală”…

De aceea, mesajul nu trebuie tratat cu ironie ieftină, ci cu luciditate: dacă până și Năstase spune că miroase a tun, atunci chiar trebuie să ne uităm mai atent.

Cui servește reforma școlară?

Reforma școlară nu poate fi redusă la calcule de buget și scheme de personal. Ea înseamnă viitorul unei generații. Ori dacă acest viitor este sacrificat pe altarul speculei imobiliare, România nu mai are nicio șansă de reconstrucție autentică.

Într-un fel, întrebarea nu e dacă are sau nu dreptate Adrian Năstase. Întrebarea reală e: suntem pregătiți să punem educația mai presus de tunurile imobiliare, sau rămânem prizonierii reflexului de a vinde tot ce ne mai ține laolaltă?

Dacă răspunsul e al doilea, atunci reforma nu va fi decât un nou episod din lunga poveste a tranziției: „Se vinde România, cu tot cu școli.”