Parisul elimină privilegiile pe viață pentru foștii premieri și miniștri de interne

Avem aici una dintre acele știri aparent „uscate”, administrative, dar care spun enorm despre cum se raportează un stat la putere, la bani publici și la ideea de serviciu temporar. Și decretează asta fără să țipe, fără să moralizeze ieftin, fără să facă spectacol.

În Franța se poate: funcția nu mai devine moștenire!

Începând cu 1 ianuarie 2026, Franța a făcut un gest care ar trebui predat în manuale de educație civică: a pus punct privilegiilor pe viață pentru foștii prim-miniștri și foștii miniștri de interne. Nu simbolic, nu „vom analiza”, nu „vom constitui un grup de lucru”, ci concret: fără mașină de serviciu, fără șofer, fără secretară personală și fără protecție polițienească permanentă, doar pentru că „ai fost ceva”.

Decizia vine de la actualul premier, Sebastien Lecornu, și e legată direct de un lucru foarte simplu: statutul public e temporar, banii publici nu sunt.

Privilegiile – relicvele unei epoci în care funcția era rang

Până acum, foștii ocupanți ai Matignonului (reședința premierului) beneficiau de un pachet de avantaje care suna mai degrabă a nobilime administrativă decât a republică modernă: secretară personală, mașină oficială cu șofer, protecție polițienească aproape permanentă. Nu pentru doi ani. Nu pentru cinci. Pe viață.

Costurile nu erau colosale raportat la bugetul Franței – aproximativ 1,4 milioane de euro într-un an –, dar problema nu era suma. Problema era principiul.

Pentru că într-o republică matură, statul nu spune:
„Ai fost important, deci vei fi întreținut.”
Ci spune:
„Ai fost important, deci ai avut o responsabilitate enormă. Atât.”

Protecție, da. Privilegii automate, nu.

Decizia lui Lecornu nu e una populistă, nici revanșardă. Nu spune „descurcați-vă”. Spune ceva mult mai nuanțat și, tocmai de aceea, mult mai solid:

– Protecția polițienească rămâne posibilă,
– dar este limitată în timp,
– și se acordă strict pe baza unui risc real, evaluat periodic.

Cu alte cuvinte: dacă există o amenințare concretă, statul intervine. Dacă nu, fostul demnitar revine la condiția normală a cetățeanului.

E o diferență uriașă între protecție și privilegiu. Prima ține de securitate. A doua ține de vanitate instituționalizată.

De ce e important gestul ăsta (dincolo de Franța)

Pentru că trimite trei mesaje extrem de puternice:

1. Funcția nu e un titlu de noblețe

În Franța, să fii prim-ministru nu înseamnă că statul îți rămâne dator pe viață. Nu ești „al statului”, ești în serviciul statului. O diferență pe care multe democrații est-europene încă nu o înțeleg.

2. Puterea nu vine cu rentă perpetuă

Ideea că, odată ajuns „sus”, beneficiezi pe termen nelimitat de resurse publice este una profund toxică. Ea creează clase privilegiate, nu elite responsabile.

3. Exemplul contează

Chiar dacă economiile nu sunt spectaculoase, mesajul este. Și în politică, mesajele clare fac mai mult decât tăierile contabile.

Contrastul care doare: „la noi de ce nu se poate?”

E imposibil să citești știrea asta fără să te gândești la spațiul nostru est-european, unde:

– pensiile speciale sunt considerate „drept câștigat”,
– protecția devine obișnuință,
– iar funcția publică e tratată ca investiție personală.

În Franța, Lecornu spune explicit:

„Este de neconceput ca cineva să beneficieze de privilegii pe viață datorită unui statut temporar.”

În multe alte țări, această frază ar provoca scandal, greve, comunicate furioase și apeluri la Curți Constituționale.

Și exact asta e diferența.

Statul matur vs. statul captiv

Un stat matur își poate permite să spună „stop”.
Un stat captiv nu poate, pentru că este prizonierul propriilor rețele de privilegii.

Franța își permite acest gest nu pentru că „are bani”, ci pentru că are un consens minim despre ce înseamnă puterea publică. Că nu e moștenire. Că nu e recompensă. Că nu e statut social pe viață.

E interesant că decizia vine într-un context de buget restrâns. Nu într-o perioadă de prosperitate. Adică exact atunci când tentația ar fi să „nu deranjezi pe nimeni”.

Ce rămâne după 1 ianuarie 2026

Rămâne o regulă simplă, dar sănătoasă:
– ai fost prim-ministru → protecție limitată în timp;
– ai fost ministru de interne → la fel;
– nu mai există „pentru că am fost”.

Și mai rămâne ceva: o lecție de normalitate.

Nu o revoluție. Nu o epurare. Nu o vendetă.
Doar un stat care spune: „mulțumim pentru serviciu, acum viața merge mai departe”.

În Franța se poate pentru că statul nu se teme de foștii săi lideri

Asta e, poate, esența. Statul francez nu se teme de foștii săi prim-miniștri. Nu simte nevoia să-i țină aproape, protejați, întreținuți, „să nu se supere”.

Când un stat își tratează foștii lideri ca pe niște cetățeni cu drepturi normale, înseamnă că instituțiile sunt mai puternice decât persoanele.

Iar asta, într-o Europă obosită de lideri care se cred indispensabili, e un semn de sănătate democratică.

În Franța se poate.
Întrebarea reală nu e dacă se poate și în alte părți.
Ci cine are curajul să încerce.