Partide S.R.L.: afacerile din umbră ale finanțării politice în România

În România, politica nu mai e un joc de idei, o competiție a viziunilor benefice, ci un sport de contact cu banul public. Partidele nu mai concurează pentru voturi, ci pentru sume – iar cele mai „performante” sunt și cele mai bine lipite de conducta bugetară. Într-un stat care pretinde că e democratic, dar funcționează ca o casierie de partid, întrebarea reală nu e „cine câștigă alegerile”, ci „cine decontează mai bine după alegeri”.

Bani publici pentru partide – de la intenții bune la recorduri financiare

În ultimul deceniu, partidele politice parlamentare din România s-au transformat treptat în organizații finanțate masiv de la bugetul de stat, într-un mod care amintește de un veritabil „business de partid”.

Dacă în 2015 sumele primite anual de toate partidele abia depășeau câteva milioane de lei, astăzi subvențiile publice au atins niveluri record, de ordinul sutelor de milioane. Acest salt colosal a fost justificat inițial prin dorința de a curăța politica de influența banilor negri – ideea fiind că, odată alimentate transparent din buget, partidele nu vor mai depinde de finanțatori dubioși.

Realitatea a demonstrat însă un efect secundar: partidele au devenit obișnuite cu fonduri generoase, garantate, fără a da socoteală directă electoratului pentru ele.

12:03, 21.06.2025 • ANALIZĂ

Politic vs Tehnocrat în România: cine guvernează mai eficient?

18:02, 11.06.2025 • Cross

Cum funcționează Sistemul și subsistemele sale în România: radiografia unei mașinării de manipulare și control

Legea finanțării partidelor (334/2006) a fost modificată substanțial în 2015 și 2018, mărind plafonul subvențiilor. Din 2018 încoace, subvenția totală anuală a crescut exploziv, deoarece s-a legat de Produsul Intern Brut (PIB) al țării, nu doar de bugetul de stat.

Consecința?

În 2024, de pildă, partidele parlamentare au încasat cumulat aproape 386 de milioane de lei din bani publici – o sumă de aproape 50 de ori mai mare decât acum zece ani. PSD și PNL, formațiunile tradiționale, au luat bucata cea mai mare din acest tort, urmați de USR și AUR, partidele „noi” intrate în Parlament.

Chiar și alianțele minorităților naționale din Parlament beneficiază de fonduri consistente printr-un mecanism separat: UDMR, de exemplu, a preferat să fie finanțată ca organizație a comunității maghiare, accesând fonduri pentru minorități etnice – care s-au dovedit chiar mai generoase decât subvenția clasică de partid. Astfel, UDMR a primit anual zeci de milioane de lei prin Departamentul pentru Minorități, în timp ce partidele rivale au depins de subvenția partinică obișnuită.

Pentru marile partide, aceste subvenții au devenit principala sursă de venit.

Cotizațiile membrilor și donațiile private – altădată esențiale – contează acum mai puțin în balanța financiară. Spre exemplu, în 2022 PSD și PNL au adunat fiecare în jur de 8–10 milioane de lei din cotizații, sume modeste comparativ cu subvențiile publice de peste 80–100 de milioane de lei pe care le-au încasat.

Chiar și USR și AUR, formațiuni care inițial se lăudau cu finanțare „de la oameni simpli”, au ajuns să depindă majoritar de alocațiile bugetare odată ce au intrat în Parlament. Paradoxal, partidele anti-sistem s-au obișnuit repede cu banii „sistemului”: Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), de pildă, după ce a intrat în legislativ în 2020, a primit anual sume consistente de la buget, pe care le-a folosit pentru extinderea rețelei de filiale și campanii agresive pe rețele sociale.

Statul a devenit, în fapt, sponsorul principal al întregului spectru politic parlamentar, de la stânga la dreapta.

Iar când toți împart același sac cu bani publici, competiția politică riscă să devină un club închis: noii intrați fără subvenții pornesc cu un handicap enorm, iar dependența de buget îi face pe politicieni mai atenți la favorurile de la centru decât la micile donații ale cetățenilor.

„Campanie pe datorie” – împrumuturile mascate și rambursările de la stat

O altă inovație financiară a acestei perioade este finanțarea campaniilor electorale prin împrumuturi private, rambursate ulterior din bani publici. Legislația modificată în 2015 a permis partidelor și candidaților să cheltuiască sume uriașe în campanie din donații și împrumuturi, cu condiția ca, dacă depășesc un prag electoral (de 3% din voturi), să primească înapoi de la stat acele cheltuieli eligibile. În esență, partidele pot astăzi să facă campanie pe credit, știind că, atâta timp cât intră în Parlament sau obțin suficiente voturi, nota de plată va fi decontată de Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) din visteria publică.

Mecanismul funcționează astfel:

în preajma alegerilor, partidele contractează împrumuturi de la membri bogați sau simpatizanți cu dare de mână – uneori chiar de la propriii lideri. Sumele finanțează afișe, reclame TV, online, panouri, materiale de campanie și toate costurile logistice. După alegeri, AEP verifică documentele și rambursează cheltuielile declarate (până la un plafon legal) partidelor și candidaților care au trecut pragul de voturi.

Practic, riscul financiar al marilor partide este minim: știindu-se cu șanse mari să fie parlamentare, ele pot cheltui foarte mult, bazându-se că își vor recupera banii de la buget. În schimb, actorii politici noi sau independenții fără garanția celor 3% trăiesc periculos – dacă nu ating pragul, rămân cu datoria neacoperită, ceea ce pentru unii poate însemna faliment personal sau dependență de bunăvoința unor sponsori misterioși.

Această strategie a împrumuturilor declarate a devenit o practică obișnuită după 2016.

Toate partidele importante au profitat de ea. De pildă, la alegerile din 2020 și 2024, s-au văzut bugete de campanie extravagante, de zeci de milioane de euro la nivel național, știind că după scrutin banii se întorc în conturile partidului de la stat. În 2024, costurile cumulate declarate ale campaniei partidelor parlamentare au depășit 600 de milioane de lei – bani care urmează să fie decontați integral din bugetul public.

Astfel, politica a ajuns o „afacere” fără pierderi pentru competitori: investești masiv în publicitate electorală, iar dacă obții voturile dorite, contribuabilul suportă factura. S-a ajuns la situația în care un candidat la Președinție putea cheltui singur sume enorme (unul dintre candidații din 2024 a raportat peste 80 de milioane de lei cheltuiți), mai mult decât toți ceilalți la un loc – știind că își va recupera investiția prin acest sistem de rambursare.

Consensul transpartinic în favoarea acestor reguli (toate partidele mari au votat amendamentele din 2015) arată că politicienii, deși se înfruntă la televizor, nu ezită să colaboreze când vine vorba să deschidă robinetul banilor publici în avantajul lor.

Desigur, în teorie, toate aceste plăți sunt transparente și controlate de AEP.

În practică însă, mecanismul ridică întrebări: Cine sunt „creditorii” inițiali ai partidelor? Uneori, în rapoartele de campanie apar nume de candidați sau membri de partid care chipurile au împrumutat partidul cu sume uriașe. Unii sunt oameni de afaceri apropiați formațiunii, alții chiar parlamentari sau lideri.

Faptul că statul le returnează acești bani face ca, legal, nimic să nu pară corupt – au dat un împrumut și și l-au primit înapoi. Totuși, beneficiul real pentru „împrumutători” poate fi accesul la cercul de influență al partidului sau chiar dobânzi mascate. S-a creat astfel un canal opac de finanțare privată pe termen scurt, urmat de recuperarea garantată de la stat, care eludează spiritul legii ce limita donațiile individuale.

Practic, un om de afaceri poate “împrumuta” milioane pentru campania unui partid, depășind cu mult plafonul unei donații permise, iar peste câteva luni banii îi sunt returnați oficial din bugetul public – partidul nu îl „costă” nimic, iar el rămâne în postura de binefăcător cu influență, eventual răsplătit ulterior cu contracte sau funcții.

Firme de casă și contracte cu dedicație – finanțarea ascunsă prin clientelism

Dincolo de finanțarea pe față – subvenții și decontări – există și rețelele din umbră prin care partidele își alimentează conturile sau fidelizează susținătorii. În jargonul politic autohton, se vorbește des despre „firme de casă” – companii private care gravitează în jurul unui partid și primesc contracte grase de la instituțiile conduse de acel partid.

Ultimii zece ani nu au diminuat acest fenomen, dimpotrivă, l-au perfecționat. Orice formațiune aflată la putere, central sau local, își dezvoltă propria constelație de firme abonate la bani publici. Aceste entități devin, în esență, „sponsorii informali” ai partidului, chiar dacă banii nu intră direct în visteria partidului, ci alimentează buzunarele unor apropiați care, la nevoie, pot finanța ulterior campanii sau pot oferi alte avantaje.

Mecanismul funcționează astfel:

un primar, președinte de consiliu județean sau ministru dintr-un partid oferă contracte de lucrări publice, achiziții sau consultanță unor firme selectate pe sprânceană. Deseori licitațiile sunt aranjate sau cu criterii croite special pentru ca “firma de casă” să câștige. În schimb, firma respectivă întoarce serviciile: donează în mod legal partidului în limita admisă, sponsorizează evenimente politice sub diverse forme (de exemplu, plătește publicitate electorală mascată ca publicitate comercială) sau chiar canalizează bani către membri de partid (sub formă de angajări fictive, contracte de consultanță pentru rudele politicienilor etc.).

Chiar și când nu există o plată directă către partid, câștigul e mutual: compania prosperă din banii publici, iar politicianul și formațiunea lui își consolidează influența – au la dispoziție resurse pentru campanii și un anturaj de oameni de afaceri dependenți de continuitatea la putere a partidului.

Exemplele abundă în toată țara.

Baronii locali, așa cum sunt supranumiți președinții de consilii județene sau primarii de municipii cu vechi state de plată în partide (mai ales în PSD și PNL), au creat adevărate feude economice. În județele lor, aceleași câteva firme câștigă majoritatea lucrărilor publice – de la asfaltări și construirea de școli, până la furnizarea de materiale sanitare sau consultanță pentru proiecte europene.

Uneori, schema devine atât de evidentă, încât proiecte întregi sunt copiate la indigo dintr-o localitate în alta, semn că provin din aceeași “fabrică” de documentații agreată de partid. Investigații jurnalistice recente au scos la iveală cazuri în care primari din comune mici, neștiutori în ale fondurilor, au fost îndrumați de șefii județeni de partid către anumiți consultanți, care le-au pregătit proiecte standard, identice, pentru accesarea banilor de la guvern.

Toate primăriile implicate, coincidență, erau conduse de edili ai partidului respectiv și toate au dat contractele pe mâna acelorași firme preferate. Nimeni nu s-a plâns – cutuma tăcerii este generală, întrucât “toate partidele au primari și firme de casă”.

Atât timp cât fiecare își vede de propria clientelă, există un pact tacit al neagresiunii: „noi nu vă investigăm pe voi, voi nu ne investigați pe noi”. Acest cartel transpartinic al tăcerii face ca multe astfel de afaceri să treacă drept fapte obișnuite, rar deranjate de autorități.

La nivel național, lucrurile stau similar, doar că mizele sunt mai mari.

Când PSD sau PNL au controlat guvernarea, alocările discreționare de fonduri prin programe guvernamentale au urmat deseori criteriul politic. Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL) – supranumit și „fondul baronilor” – lansat în anii trecuți, a pompat miliarde de lei către primării și consilii județene, într-o manieră netransparentă, de multe ori favorizând comunitățile conduse de primari din partidul aflat la putere.

Aceste infuzii de bani publici, teoretic pentru investiții locale, au fost un izvor de contracte pentru firmele clientelare și o sursă de capital politic. Primarul care primea finanțare construia ceva vizibil în comună (chiar dacă uneori inutil sau exagerat de scump), firma de casă își încasa profitul, iar partidul își asigura recunoștința sub formă de voturi și contribuții.

S-a creat astfel un cerc vicios al dependenței economico-politice: guvernul distribuie bani publici pe criterii politice, acei bani alimentează firme de partid, care la rândul lor întăresc partidul în alegeri, permițându-i să rămână la butoane și să continue ciclul.

Rețelele de influență – cum se perpetuează controlul economic prin politic

Business-ul de partid nu înseamnă doar bani încasați și cheltuiți, ci și control asupra centrelor de putere economică. Prin oameni plantați strategic în funcții cheie, partidele își extind influența mult dincolo de sediile lor.

Instituții publice, companii de stat, agenții de reglementare – toate devin rotițe într-un angrenaj politic atunci când conducerea lor este numită pe criterii de partid. În ultimii zece ani, rotațiile la guvernare au fost urmate aproape invariabil de valuri de numiri politice: fiecare partid și-a instalat apropiații în posturi de conducere la companii energetice, bănci de stat, autorități de control sau agenții descentralizate.

Aceste poziții vin adesea cu salarii mari și bugete importante de administrat, ceea ce le transformă în sinecuri dorite pentru clientela politică.

De ce sunt ele importante în ecuația finanțării partidelor?

Pe de o parte, alimentarea bugetului de partid poate avea loc indirect, prin faptul că persoanele numite (membri sau simpatizanți ai partidului) donează ulterior o parte din câștiguri către partid sau către fundațiile afiliate.

Este un „secret al lui Polichinelle” că numirile pe funcții bine plătite vin uneori la pachet cu așteptarea ca beneficiarul să cotizeze neoficial – fie sub formă de donații legale către partid, fie sub formă de „servicii” (finanțarea unor petreceri, protocol, acțiuni de campanie).

Pe de altă parte, controlând companii de stat și instituții, partidul poate dirija contractele acelor entități tot către firmele prietene. De exemplu, o companie națională de infrastructură condusă de un director susținut politic va avea tendința să acorde lucrări către consorții apropiate partidului care l-a numit.

Un minister condus de un ministru influent politic poate împărți bugetul de publicitate sau de consultanță către agenții media și firme de PR afine ideologic (sau doar oportuniste), care la rândul lor pot face propagandă în favoarea partidului.

Astfel, banii publici circulă într-un cerc de influență:

de la guvern la companii, de acolo la clientelă, și indirect înapoi spre partid sub diverse forme de sprijin financiar ori electoral.

Un alt palier al controlului economic este capturarea pieței de media și publicitate cu ajutorul fondurilor de partid.

Fiindcă primesc subvenții ample, partidele și-au permis în ultimii ani să cheltuiască masiv pe promovare. S-a constatat că o mare parte din banii proveniți din subvenția publică sunt direcționați către presă și campanii de imagine.

Partidele plătesc reclame în ziare, la televiziuni și pe site-uri, asigurându-și astfel o prezență constantă și adesea favorabilă în media. Acest lucru creează o relație de dependență: unele instituții media devin finanțate semnificativ chiar de partidele politice, prin bugetele oficiale ale acestora, ceea ce pune sub semnul întrebării independența presei.

În plus, fenomenul oferă și ocazia unor înțelegeri opace – contracte de publicitate supraevaluate plătite din subvenții pot servi ca paravan pentru transferul de bani către patroni media prietenoși, care ulterior întorc favoarea printr-o acoperire pozitivă.

Prin asemenea pârghii, partidul aflat la putere (sau cu resurse financiare mari) își consolidează controlul nu numai asupra economiei, ci și asupra narațiunii publice, asigurându-și un mediu favorabil pentru a-și menține puterea și a atrage noi resurse.

În toată această schemă amplă, transparența și răspunderea rămân puncte slabe.

Instituțiile de control, precum AEP sau Curtea de Conturi, deși au atribuții teoretice de verificare, se lovesc adesea de lipsă de cooperare sau chiar de obstrucționare politică.

Un episod notoriu a avut loc în 2019, când un director din AEP a încercat să investigheze modul în care PSD a cheltuit subvenția publică și a descoperit plăți suspecte – contracte către firme de partid, chirii de lux pentru sedii, achiziții de mașini scumpe și chiar retrageri masive de numerar din conturile partidului. Reacția imediată a fost înlăturarea lui din funcție de către majoritatea parlamentară controlată de PSD la acea vreme, iar raportul cu nereguli a fost îngropat.

Cazul a arătat cât de fragil este controlul legal atunci când vulpile păzesc cotețul găinilor: partidele aflate la putere pot bloca investigațiile asupra propriilor finanțe, protejându-și „afacerea” politică.

Abia după schimbări de putere ori intervenții ale organelor de cercetare penală mai iese la iveală câte ceva – cum a fost dosarul fostului trezorier PSD Mircea Drăghici, cel care ”construise” majorarea subvențiilor.

Ironia face că Drăghici, după ce a mărit pușculița de partid, a fost condamnat ulterior pentru delapidarea unei părți din banii de subvenție, pe care i-a folosit în interes personal (mașini, vacanțe, imobile). Aceste situații izolate sugerează că acolo unde s-a săpat s-au găsit nereguli majore, dar în marea parte a timpului opacitatea domină și lipsa de consecințe încurajează perpetuarea sistemului.

Democrația românească între ideal și realitatea „afacerii de partid”

Privind retrospectiv la perioada 2015–2025, devine clar că finanțarea partidelor politice din România s-a transformat într-un ecosistem complex, în care legalitatea și moralitatea se amestecă. Pe de o parte, avem fluxul oficial de bani publici ce ține partidele în viață – un instrument gândit să facă politica mai cinstită, dar care riscă să o facă plictisitor de convenabilă pentru partide și tot mai îndepărtată de cetățean. Când peste 60-70% din bugetul unui partid vine garantat de stat, liderii săi vor fi tentați să își ignore baza de membri și micii donatori, concentrându-se în schimb pe gestionarea birocratică a fondurilor și pe împărțirea lor între apropiați.

Pe de altă parte, rețelele subterane de influență economică – firmele de casă, contractele direcționate, sinecurile – mențin viu vechiul reflex al clientelismului și corupției soft. Nimeni nu le declară pe acelea în bilanț, dar ele sunt uleiul care unge mecanismul politic din culise.

Consecințele asupra democrației nu sunt de neglijat.

În esență, partidele au ajuns să semene cu niște companii quasi-private care rulează bani publici pentru a obține profit politic. Iar profitul politic înseamnă voturi, putere și influență economică în continuare. Riscul este autoreplicarea la nesfârșit a aceleiași clase politice, finanțată din ce în ce mai bine să își asigure propria supraviețuire.

Competiția electorală devine inegală: cei deja instalați în Parlament pornesc cu bugete considerabile din subvenții și cu rețele clientelare întinse, în timp ce partidele tinere sau outsiderii intră într-un joc în care regulile favorizează status quo-ul.

Chiar și alegătorii sunt în pericol de a fi reduși la un rol pasiv: contribuabili care plătesc spectacolul politic prin taxe, în vreme ce deciziile majore se iau într-un cerc strâmt de oameni conectați financiar.

Există, desigur, și un revers al medaliei:

finanțarea publică nu este în sine rea, ba chiar a adus unele beneficii. A scăzut dependența directă de oligarhi și “valize cu bani” care circulau pe sub masă în campaniile anilor 2000. A impus partidelor să își declare cheltuielile și a dat societății civile și presei șansa să scruteze măcar o parte din modul în care se cheltuie banii politicii. Însă transparența reală rămâne incompletă.

Cât timp pot exista portițe legislative (precum împrumuturile rambursate) și cât timp instituțiile de control pot fi subminate politic, tentația va exista ca banii publici să fie sifonați în interes de partid sau personal.

Pentru ca business-ul de partid să nu sufoce complet competiția și integritatea democratică, ar fi nevoie de reforme curajoase: reguli mai stricte de transparență pe fiecare leu cheltuit de partide, sancțiuni reale pentru abuzuri, plafonarea subvențiilor uriașe și, poate, mecanisme de finanțare pentru partidele mici care să echilibreze șansele.

Din păcate, vulpile din politica românească nu par grăbite să se autoexcludă de la cotețul cu găinușe dodoloațe. Partidele care ar trebui să schimbe legea sunt chiar beneficiarele sistemului actual, astfel că status quo-ul se conservă.

Iar cetățeanul obișnuit? El rămâne în continuare spectatorul care, prin taxe, sponsorizează un spectacol politic adesea dezamăgitor, în timp ce pe scena puterii se dau în stambă aceiași actori, mereu bine finanțați și pregătiți să-și joace rolul mai departe.