„Paşapoarte la cheie”: cât costă și cum se vând online cetăţeniile europene

O platformă online care promite „paşaport românesc complet” — buletin, paşaport, domiciliu şi chiar lecţii de română — la pornire cu 2.000 de euro sună ca o scamatorie de pe internet. Numai că nu e vorba doar de o înşelătorie ieftină: e o afacere complexă, cu ramificaţii administrative, penale și de securitate.

Ceea ce citim în investigaţiile recente este, pe scurt, următorul tablou:

o ofertă care transformă dreptul la cetăţenie într-un produs, exploatând lacune legislative, birocraţie lentă, conturbări arhivistice şi, nu în ultimul rând, complicitatea unor intermediari – de la notari și funcționari la „agenții” online care vând visul european.

Acest articol explică pas cu pas mecanica operațiunii, vulnerabilitățile exploatate, riscurile pe termen scurt și lung pentru statul român și Uniunea Europeană, și ce tip de intervenții instituționale ar putea aduce lucrurile sub control. Fără retorică pierdută: cetăţenia nu e marfă.

Ce vând „administratorii”: produsul, pașii, limbajul comercial

Oferta este simplă în formulare, sofisticată în execuţie. Mesajul public e adaptat clienţilor: „păstraţi cetăţenia de origine, obţineţi acces la UE”. Pentru multe persoane din spaţiul ex-sovietic — unde mobilitatea în Occident e un vis greu de atins — oferta capătă sens: libertate de circulaţie, tratament medical, oportunităţi pentru copii. Aşa se vinde „românitatea la cheie”.

Procesul propus de platformă include în linii mari:

1. Căutare genealogică — „descoperim dacă aveţi strămoşi români”. Dacă documentele există, se valorifică; dacă lipsesc, „intermediarii” promit obţinerea lor — soluţie tonică pentru client, problemă gravă pentru stat.
2. Pregătire a cererii de redobândire (Legea 21/1991) — paşi formali: declaraţii notariale, cereri către autorităţi, cazier, jurământ.
3. Aranjare domiciliu — înregistrarea la o adresă din România (fără a locui efectiv acolo), uneori în pachete de mii de persoane la adresa aceeaşi.
4. Asistenţă lingvistică şi „coaching” pentru interviu/jurământ — mici cursuri de română sau simulări de examen civic.
5. Livrare acte — buletin, paşaport, documente oficiale.

Totul este ambalat cu limbaj comercial: „garantăm accesul la documentele care deschid graniţele UE”, „nu renunţaţi la cetăţenia natală”. Acest „nu renunţaţi” este cheia: dublă cetăţenie, prevăzută în lege, devine aici argument de vânzare.

Pe ce temelii legale se sprijină oferta – şi unde e abuzul

România are un cadru legitim pentru redobândirea cetăţeniei: art.11 din Legea 21/1991 (cu modificările OUG 43/2003) permite redobândirea de către descendenţi ai celor care şi-au pierdut cetăţenia înainte de 1989. Această prevedere are sens istoric şi moral: sute de mii de români, risipiţi în imperiu, merită posibilitatea revenirii. Problema nu e textul legii, ci aplicarea sa.

Vulnerabilitățile care sunt exploatate:

• Arhivele sunt fragmentate şi greu accesibile – în multe cazuri probele de descendenţă sunt greu de identificat rapid, iar procedura devine birocratică, cu multe puncte de fricţiune.
• Dovada domiciliului — cerinţa de adresă pe teritoriul României este esenţială. Adresele fictive, înregistrate în mase, au fost deja instrumentul unor reţele demontate de procurori.
• Proceduri notariale formale – o declaraţie notarială, căutată drept probă, poate fi întocmită în mod fraudulos dacă notarul sau funcţionarul este complice.
• Control administrativ insuficient – verificările iniţiale nu sunt întotdeauna riguroase; sistemele informaţionale nu sunt interconectate.

În consecinţă, o combinaţie de arhive problematice, computere administrative vechi și oameni dispuși să trișeze creează piaţa.

Mecanica fraudei: patru verigi

1. Generarea poveștii genealogice
   Când documentele sunt inexistente, reţeaua se foloseşte fie de documente vechi „reconstituite”, fie de înregistrări găsite superficial în arhive, fie, în cazuri mai brutale, de acte falsificate. Găsirea „strămoşului român” devine un serviciu plătit.
2. Înregistrarea domiciliului
   Aici intervine arta neagră: mii de persoane pot fi trecute la aceeaşi adresă — fie la un apartament gol, fie la o casă „puse la dispoziţie” contra cost. În multe cazuri, proprietarii reali nu ştiu că adresa lor figurează pentru un număr imens de „viitori cetăţeni”.
3. Complicitatea birocratică
   Actele rămân incomplete dacă nu sunt validate de angajaţi ai stării civile, notari sau funcţionari locali. Acolo unde aceştia colaborează – fie din incompetenţă, fie din corupţie – procedura poate avansa rapid.
4. Livrarea paşaportului
   Odată obţinută cetăţenia, emiterea documentului devine formală. Paşaportul european deja oferă acea „libertate” promovată.

Acest lanţ explică de ce o reţea poate transforma 2.000 de euro într-un profit substanţial, acoperit parţial de riscurile juridice la nivel local. Când schema are volume mari, implicaţiile devin geopolitice.

Cine cumpără şi de ce: profilul clienţilor

Nu toţi cumpărătorii sunt „agenți” ai unor puteri străine. Majoritatea sunt oameni reali, motivaţi de:

• nevoie economică: salarii şi oportunităţi în UE;
• protejare familială: educaţie şi servicii medicale pentru copii;
• frică și insecuritate: război, mobilizare, discriminări politice în spaţiul post-sovietic.
  Pe de altă parte, un procent semnificativ este format din persoane cu legături suspecte: actori marginali ai rețelelor criminale sau persoane care, odată ce obţin libertatea de circulaţie, pot facilita fluxuri de persoane sau mărfuri ilegale, sau chiar acţiuni de influență. Distincția victimă/complice e adesea ambiguă, dar starea de fapt rămâne: sistemul trebuie să filtreze eficient.

Riscurile pentru securitate:

Câteva fenomene concrete se pot întâmpla dacă piața „paşaportelor la cheie” rămâne liberă:

1. Infiltrare criminală transfrontalieră – documente legitime permit cetăţenilor străini să opereze în spaţiul Schengen, complicând identificarea reţelelor criminale.
2. Risc de „proxy” politice – cetăţenia poate oferi acoperire pentru agenţi de influenţă, pentru finanțări via căi aparent legale sau pentru migraţii ţintite.
3. Compromiterea controlului migrator – volume mari de „redobândiri” pot aglomera sistemele de evidenţă şi slăbi controlul.
4. Pericol reputaţional şi diplomatic – România, ca emitent, ar pierde din credibilitate în interiorul UE dacă nu poate garanta integritatea proceselor de cetăţenie.

Aceste riscuri nu sunt ipotetice: anchete recente au demonstrat deja reţele de domicilii fictive, percheziţii la funcţionari şi conturi blocate.

Ce face (şi ce trebuie să facă) statul: linii de acţiune

Soluţiile nu sunt misterioase: ele cer voinţă politică şi coordonare instituţională.

1. Digitalizare şi interoperabilitate – arhive digitale verificate, accesabilitate securizată pentru verificări cross-border. Când documentele se pot verifica rapid, comerciantul găseşte mai puțin terrain de manevră.
2. Reguli clare pentru domiciliu – praguri stricte privind numărul de persoane la aceeaşi adresă, verificări fizice periodice și sancțiuni automate pentru declaraţii false.
3. Proceduri accelerate de verificare genealogică – liste de probe minimale, standardizate, care să nu permită „înşiruiri” de declaraţii notariale ca probă principală.
4. Mecanisme de audit şi blocare temporară – posibilitatea legală de a pune „hold” pe dosare suspecte până la clarificare, cu termene clare.
5. Sancţiuni eficiente – lacunele penale trebuie înăsprite: confiscarea profitului, pedepse reale pentru funcţionari complice şi pentru intermediari, fără «înţelegeri» rapide.
6. Cooperare internaţională – schimb de date cu Ambasade, Interpol, autorități din regiunile sursă; campanii comune de informare în spaţiul ex-sovietic.
7. Transparenţă publică controlată – rapoarte periodice privind numărul de redobândiri, adrese folosite şi cazuri semnificative (fără a pune în pericol protecţia datelor).

Aceste linii sunt tehnice, dar concrete: dacă România poate implementa digitalizare serioasă şi reguli stricte pentru domiciliu, piaţa devine mult mai dură.

Eroziunea morală: cetăţenia ca monedă

Pe plan social, există un aspect dureros: cetăţenia devine marfă; demnitatea naţională e pusă la mezat. Oamenii care au luptat pentru dreptul la a se declara români — emigranţi, exilaţi, familii disperate — pot simţi că „produsul” e depreciat. Dincolo de securitate, e vorba şi de simbol: statul trebuie să păstreze valoarea intrinsecă a cetăţeniei.

Totuşi, nu e momentul să aruncăm pietre în oameni. Mulţi cumpără din disperare; aceştia merită măsuri care separă traficanţii de cei care caută un viitor. Răspunsul administrativ trebuie sã fie ferm, dar uman: anchete dure împotriva reţelelor, sprijin pentru victimele înşelăciunilor, facilităţi reale pentru cei cu drepturi legitime.

Unde suntem azi: dosare, percheziţii şi realităţi

Autorităţile au demontat deja reţele de domicilii fictive şi au pornit investigaţii. Percheziţii la primării, la funcţionari de stare civilă, blocarea unor reşedinţe folosite pentru înregistrări masive au fost efectuate. Dar pentru fiecare reţea spartă, alta apare; mecanica fraudelor se adaptează. Asta înseamnă că răspunsul nu poate fi episodic: trebuie structural.

Cetăţenia nu se vinde — o prioritate de securitate şi de demnitate

„Paşaportul la cheie” este, în realitate, un semnal de alarmă: legislaţie cu intenţie bune, administrare greoaie, complicitate locală şi disperare transnaţională produc o piaţă periculoasă. România are mijloacele de corecţie — digitalizare, reguli pentru domiciliu, sancțiuni eficiente şi cooperare internaţională — dar ele cer un plan coerent şi aplicare fără indulgenţe.

Cetăţenia nu e un produs…

… e o legătură juridică, socială şi simbolică. Când statul o vede ca pe o marfă sau ca pe o colecţie de formulare, pierdem cu toţii: siguranţa, reputaţia şi, în ultimă instanţă, încrederea. România trebuie să păstreze deschiderea pentru cei care au drepturi istorice, dar să le închidă uşile ferm – şi legal – celor care vor s-o transforme în afacere murdară.