Patriotismul confiscat

Patriotismul este unul dintre cele mai abuzate concepte din spațiul public românesc. Aproape fiecare partid, lider sau mișcare „identitară” îl invocă, îl revendică, îl personalizează. Pentru unii, patriotismul înseamnă să „lupți pentru suveranitate”; pentru alții, să te delimitezi de „globalism”; pentru alții, pur și simplu să afișezi tricolorul în mod ostentativ, cu ia, cu drapelul și cu gura mare. În realitate, conceptul este mult mai profund și, tocmai din această cauză, mult mai vulnerabil la confiscare politică.

Dacă ne raportăm la definiția din manual, patriotismul este o formă de dragoste, devotament și responsabilitate față de țara ta – o atitudine morală și civică, nicidecum un simplu spectacol public al emoțiilor. Sărind puțin din manual, patriotismul autentic este legat de respect față de valori, implicare socială și grijă față de viitorul comunității. Fără zgomot și ritualuri simbolice făcute pentru aparențe.

Patriotismul nu este ură față de ceilalți, nu este xenofobie, nu este șovinism. Este o formă de atașament față de propria comunitate. Cei diferiți, indiferent cum sunt ei, nu sunt excluși, stigmatizați, demonizați. Din această perspectivă, patriotismul nu are nicio legătură cu ura, cu resentimentul sau cu mesianismul exclusivist. E un sentiment profund, nu o armă politică.

Sentimentul patriotic este discret, se manifestă prin fapte, exclus prin urlete în piața publică, cu diverse simboluri afișate ostentativ.

08:22, 10.11.2025 • ACTUALITATE

Dezvăluiri controversate despre Marcel Boloș, fost ministru al Finanțelor

În discursul public românesc, termenul „suveranism” are o conotație inflaționistă. În teorie, el pleacă de la o idee deșteaptă și anume de la dreptul unei națiuni de a decide singură, fără presiuni externe. Dar în practica politică, conceptul este adesea reinventat și adaptat în funcție de interese și campanii.

Suveranismul românesc actual este un „mix ideologic” alimentat de propagandă și construit pe opoziții artificiale — un discurs care tinde ”sănătos” către izolaționism (de exemplu ”dictatura Bruxelles-ului”). Hai să fim mai cinstiți și să spunem că se înclină spre partea opusă a vestului…

Suveranismul românesc e o strategie politică folosită pentru mobilizare emoțională, prin opoziții de tipul „noi versus ei”, „naționaliști versus trădători”, „patrioți versus globaliști”.

Această strategie amplifică fricile, resentimentele și nostalgia, astfel că un concept moral se transformă într-o armă retorică cu potențial extremist. Și nu ne mirăm că acest „suveranism de spectacol” alunecă în zona legionarismului, urii și radicalizării. Mișcarea, căpitanul, mareșalul, Radu Gyr, troița de la Tâncăbești, cămașa verde, negarea Holocaustului și toate ororile de genul ăsta devin normalitate.

Suveranismul poate fi patriotism doar dacă este responsabil și democratic. Poate deveni periculos, dacă e folosit pentru a polariza și împărți.

Patriotismul este redus la ritual. Fluturatul tricolorului, scandările, cântecele cu patos, afișarea ostentativă a simbolurilor — toate pot fi doar gesturi, nu dovezi de dragoste de țară.

Patriotismul devine o paradă, un accesoriu politic, un act teatral, un decor gol.

Patriotismul este transformat în criteriu de moralitate. Cine nu participă la manifestațiile „patriotice“, cine nu adoptă retorica radicală, cine nu flutură drapelul la comandă devine automat suspect. Apare presiunea conformismului identitar: ori ești cu noi, ori ești „trădător”.

Patriotismul este instrumentalizat în scop electoral. Aici intră promisiunile simple, soluțiile miraculoase, discursurile polemice despre suveranitate, „dușmani externi”, „amenințări culturale”. Totul pentru capital politic.

Patriotismul servește drept mască pentru resentiment și ură. Când conceptul devine un vehicul pentru excludere, pentru radicalizare, pentru stigmatizarea minorităților sau a oponenților politici, el nu mai este patriotism, ci ideologie periculoasă.

Patriotismul este folosit pentru a justifica abuzuri. Unele discursuri susțin că, „pentru binele țării”, se pot încălca reguli democratice, drepturi fundamentale sau limite constituționale. Acesta e deja teritoriul autoritarismului. Zi, frate, cinstit, că nu e pentru binele țării, ci pentru binele tău…

Simbolurile naționale nu mai sunt spații ale solidarității, ci decor pentru confruntări. Patriotismul devine un paravan pentru rivalități, un instrument de delegitimare, un pretext pentru înăsprire ideologică.

Confiscarea patriotismului este foarte periculoasă pentru că slăbește coeziunea socială, erodează încrederea în instituții, deschide drumul spre extremism, transformă dezbaterea într-un câmp emoțional și anihilează sensul autentic al conceptului. Cu ce te ajută pe tine în viață să urăști unguri, țigani, gay, evrei, catolici, șchiopi, grași? Să urăști pur și simplu, în general…

Patriotismul real se măsoară prin modul în care contribui la comunitatea ta, cum respecți valorile democratice, cum protejezi drepturile celorlalți, cum muncești onest și ce lași în urmă. Patriotismul înseamnă grijă, nu strigăt. Responsabilitate, nu ură. Construcție, nu demolare, iar 1 Decembrie ar trebui să fie despre asta — nu despre huiduieli, îmbrânceli, forțări de cordoane sau rituri golite de sens ale unui patriotism confiscat.