Pensiile nesimțite: tentativa Grindeanu și Mărul Discordiei (care nu putrezește niciodată)

Sorin Grindeanu a ieșit din trendul familiar al neputinței guvernamentale pe tema pensiilor speciale și a anunțat că face el un grup de lucru. Nu contează că a fost refuzat de premier. Nici că iar „nu e momentul politic”, cum susține Coaliția (într-un subtext ușor de ghicit). Grindeanu merge înainte. Să ne prefacem că înțelegem de ce. Întrebarea e: încotro? Și, mai ales, cum?

Startul fără aplauze

Refuzul lui Grindeanu de către premierul Bolojan și de către liderii coaliției pe tema înființării unui grup de lucru pentru „reformarea” pensiilor magistraților nu e o surpriză. E, mai degrabă, un deja-vu. De câte ori cineva vrea să se atingă de acest subiect radioactiv, i se trântește ușa în nas, apoi e invitat la tăcere. Grindeanu nu pare să accepte acest rol. Spune că s-a întâlnit deja cu „toți actorii relevanți din justiție”. Frumos. Dar nu ajunge.

De ce a fost „refuzat”? Pentru că nimeni, în realitate, nu vrea să fie cel care se pune cu magistrații. Pentru că nimeni nu vrea să-și asume declanșarea unui scandal de proporții. Și, mai ales, pentru că tema pensiilor speciale a devenit un instrument politic, nu o problemă de rezolvat.

Că Sorin Grindeanu promite astăzi o soluție personală la impasul pensiilor speciale e, pentru mulți, o ironie amară.

Nu doar pentru că vine în contratimp cu refuzul premierului și al întregii coaliții de a-i gira inițiativa, ci mai ales pentru că în memoria colectivă încă persistă episodul Ordonanței 13. Da, acea ordonanță emisă „noaptea, ca hoții”, semnată de același Grindeanu, care a scos sute de mii de români în stradă în ianuarie 2017.

A pretinde astăzi că ești campionul reformei în justiție, după ce ai fost artizanul celei mai contestate încercări de mutilare a legislației penale, cere un soi de amnezie colectivă pe care românii nu par dispuși să o livreze. Iar în lipsa credibilității, chiar și cel mai bine intenționat demers riscă să devină un nou balon de săpun în teatrul reformelor simulate.

Știm deja prea bine despre care pensii e vorba…

Pensiile speciale sunt, în teorie, niște mecanisme de compensare pentru domenii cu muncă „atipică” – apărare, ordine publică, justiție. În practică, ele sunt un sistem paralel de privilegii, rupt total de realitatea economică a țării. Magistrați care ies la pensie la 49-50 de ani cu sume între 20.000 și 30.000 de lei lunar. Foști polițiști, militari sau lucrători în servicii care nu au cotizat niciodată la sistemul clasic, dar beneficiază de pensii duble sau triple față de un profesor cu 40 de ani în câmpul muncii.

E vorba, în fond, de o castă. O castă protejată, apărată și cultivată de toate guvernele post-decembriste. De ce? Pentru că e utilă. Pentru că e periculoasă. Pentru că „justiția e un echilibru fin” și nimeni nu vrea să se joace cu focul.

Coaliția și eterna poveste cu „nu acum”

Reacția premierului și a coaliției în fața intenției lui Grindeanu este simptomatică. „Nu e momentul politic.” Să traducem: vin alegeri, magistrații pot deveni imprevizibili, iar opinia publică uită repede. Așa că mai bine nu ne atingem de cutia Pandorei.

PSD și PNL au tot jucat, pe rând, cartea reformei pensiilor speciale. Au dat asigurări la Bruxelles, au mimat consultări, au emis promisiuni. Dar, în esență, n-au făcut nimic. Reforma s-a rezumat la modificări cosmetice și la amânări strategice.

Iar acum, când vine cineva cu inițiativa de a relua discuția, e trimis la colț. Pentru că, între stabilitatea politică și echitatea socială, coaliția o alege, fără ezitare, pe prima.

Grindeanu, pe cont propriu

Nu e prima oară când Grindeanu face notă discordantă în PSD. Când e lăsat din frâu, își aduce aminte că are ceva curaj și o oarecare morală. Și că poate fi mai mult decât un executant. Anunțul lui despre grupul de lucru arată o intenție clară de a ieși din rutina obedienței. Dar problema e: poate face ceva concret?

E greu de crezut că un astfel de grup va avea vreun impact real fără susținere politică. Fără acordul liderilor din coaliție, fără sprijin în Parlament, fără un plan clar, totul riscă să devină un exercițiu de imagine. Și chiar dacă ar reuși să propună ceva coerent, va avea de înfruntat cea mai feroce opoziție posibilă: aceea venită din interiorul sistemului judiciar.

Justiția, gardianul propriilor privilegii

Magistrații sunt singura categorie profesională din România care își scrie singură legile. Prin CSM, prin deciziile CCR, prin mecanismele de autoreglare, justiția funcționează în regim aproape de autonomie absolută. Când vine vorba de pensii, apărarea lor devine o misiune sacră. Argumentul preferat: independența justiției.

Dar să nu ne mințim. Nu e vorba de independență, ci de impunitate financiară. Magistrații vor să-și păstreze pensiile mari pentru că le consideră un drept dobândit. Refuză orice comparație cu restul societății și amenință cu „blocarea sistemului” de fiecare dată când cineva se apropie de zona lor de confort. E un șantaj instituționalizat, tolerat și încurajat de ani de zile.

CCR, apărătorul suprem

Curtea Constituțională a fost, sistematic, aliatul de nădejde al acestor privilegii. A declarat neconstituționale toate încercările de plafonare, limitare sau impozitare a pensiilor speciale. De fiecare dată, argumentul a fost același: afectează securitatea juridică și drepturile câștigate.

Independența, vezi bine… Independența unui organism ai cărei componenți sunt numiți politic… Și care s-au evidențiat, deseori, adoptând decizii strigătoare la cer.

În realitate, afectează doar accesul la bani mulți. CCR a devenit, astfel, nu garantul constituției, ci garantul unui sistem de privilegii. Iar cât timp acest scut rămâne intact, nicio reformă nu va putea fi mai mult decât o piesă de teatru prost jucată.

Ce compromisuri se negociază în culise?

Există o ipocrizie generalizată în jurul acestui subiect. Toți spun că vor reformă, dar nimeni nu vrea să o facă. PNL mimează grija pentru echitate, dar are miniștri care beneficiază de pensii speciale. PSD se dă populist, dar negociază în tăcere menținerea status-quo-ului. UDMR tace, dar votează contra oricărei inițiative de tăiere.

Compromisul preferat este: facem o reformă de formă, păstrăm esența. Lăsăm pensiile mari, dar schimbăm formula de calcul. Sau le „impozităm” ușor, doar cât să dăm bine la Bruxelles. Totul e despre imagine, nu despre substanță.

Unde vom ajunge?

Dacă nimic nu se schimbă radical, vom rămâne cu un sistem în care 4.000 de persoane (magistrați, foști ofițeri, funcționari de lux) înghit un buget mai mare decât tot ce înseamnă pensii sociale minime pentru sute de mii de români. Vom continua să vedem pensionari speciali care încasează 30.000 de lei pe lună, în timp ce bătrânii de la sat își numără pastilele.

Și mai grav: se va perpetua ideea că justiția nu înseamnă egalitate în fața legii, ci apartenență la o castă. O castă care trăiește bine pe spatele unei societăți care abia supraviețuiește.

Reforma nu vine de la cei care beneficiază de sistem

Grindeanu poate să meargă mai departe cu grupul lui de lucru. Poate chiar să scoată un raport, o schiță de lege, o broșură frumos colorată. Dar atâta vreme cât partidele nu vor avea curajul să înfrunte onest acest sistem parazitar, pensiile speciale vor rămâne acolo unde au fost mereu: în inima unui stat care recompensează servilismul, nu meritul.

Iar cetățenii vor continua să fie spectatori la un spectacol grotesc, în care „reforma pensiilor” e promisă la fiecare mandat și amânată la fiecare vot.