Pentru că ați uitat: cine a fost Nicolae Ceaușescu

Un dictator analfabet funcțional, născut din partid și crescut în cultul prostiei, care a ținut o țară întreagă în genunchi – în numele „poporului”. Asta a fost Nicolae Ceaușescu. Nu un om al poporului, ci o catastrofă umană îmbrăcată în haine de lider.

De la cizmărie la Comitetul Central

Nicolae Ceaușescu s-a născut în 1918, într-un sat uitat de lume, Scornicești, județul Olt. A crescut într-o familie numeroasă, cu o mamă ultra-religioasă și un tată abuziv, și-a petrecut copilăria între muncile câmpului și frustrarea că e ultimul într-un sat de nimeni. A fost trimis la București ca ucenic de cizmar – nu pentru a învăța meserie, ci ca să iasă din foame.

Acolo, în mahalalele Capitalei interbelice, a descoperit Partidul Comunist – aflat pe atunci în ilegalitate – și a început să repete lozinci cu o fervoare demnă de un orb nimerit într-un cor de isterici. Nu citea Marx. Nu înțelegea Engels. Nu pricepea dialectica. Dar știa să urască și să strige. A fost arestat de mai multe ori, nu pentru vreo mare gândire revoluționară, ci pentru agitație, furturi și huliganism ideologic.

Dar în închisoare a avut norocul vieții lui: l-a cunoscut pe Gheorghiu-Dej, viitorul lider comunist al României postbelice. L-a îndrăgit ca pe un băiat loial, tăcut și lipsit de imaginație. Ceaușescu a fost, toată viața, omul perfect pentru planurile altora.

Ascensiune într-un partid de sicofanți

După război, comuniștii au fost plantați la putere cu ajutorul tancurilor sovietice. Ceaușescu, deși abia mormăia câteva propoziții coerente, era deja un fidel al noii ordini: obedient, supus, răzbunător. A devenit rapid general de Securitate, apoi ministru adjunct la Apărare, mereu în umbra lui Dej, dar tot mai aproape de vârful piramidei.

După moartea liderului suprem în 1965, Ceaușescu a fost văzut ca o soluție de tranziție. Părea slab, ușor de manevrat. Nu avea școală, nu avea idei, nu avea carismă. Și totuși, în câțiva ani, a transformat România într-o distopie sinistră în care el era Dumnezeu, iar poporul, corul mut al adorației forțate.

Proiectul: România Marelui Nimic

Nicolae Ceaușescu a avut o viziune clară despre România: o țară săracă, izolată, înfometată, dar „independentă”. După o scurtă perioadă în care a păcălit Occidentul cu discursuri naționaliste, a început să-și impună dictatura personală. S-a izolat complet de ceilalți lideri comuniști și a început să creadă sincer că el e singurul deținător al adevărului.

A refuzat reformele, a denunțat libertatea de expresie, a impus cenzura absolută, a instaurat un regim bazat pe teroare, minciună și propagandă. A interzis avorturile prin Decretul 770, condamnând sute de mii de femei la moarte sau suferință și generând o generație întreagă de copii abandonați în orfelinate. A inventat „sistematizarea” – demolând sate întregi și forțând mii de familii să locuiască în blocuri mizere. A obligat populația să trăiască în frig, foame și întuneric, pentru a plăti datoriile externe ale țării.

Nu i-a păsat niciodată de oameni. L-a interesat doar imaginea sa. România trebuia să fie o vitrină pentru delirul său personal.

Epoca „prosperității”: ciment, teroare și visuri în beton

Dacă te-ai fi uitat în ochii lui Nicolae Ceaușescu prin anii ’70, ai fi văzut convingerea nestrămutată că România va fi o mare putere. O Chină mai mică, dar cu paporniță. Ceaușescu trăia în delirul unei „societăți socialiste multilateral dezvoltate”, o formulă inventată la intersecția dintre megalomanie și ridicol, pe care o repeta ca pe un descântec împotriva realității.

În capul lui, „prosperitatea” nu avea nimic de-a face cu nivelul de trai, cu libertățile sau cu inițiativa individuală. Însemna uzine. Șantiere. Combinate. Fabrici „neîntrerupt ciclice”. Linii de producție „integrate vertical”. Dincolo de jargon, era o realitate grotescă: România producea de toate, dar nu avea ce consuma. Exportam carne și mâncam mălai cu apă. Aveam petrochimie, dar stăteam la coadă la benzină. Aveam Dacii, dar fără piese de schimb.

Industrializarea cu forța

Obsedat de „independență economică”, Ceaușescu a lansat în anii ’60-’70 un program masiv de industrializare. Nu conta dacă România avea resurse, know-how sau piață de desfacere – conta doar să avem „producție”. În localități care nu aveau nici drumuri asfaltate au apărut combinate chimice, turnătorii, fabrici de tractoare și șantiere navale. În zone fără apă, s-au construit fabrici de bere. În locuri fără muncitori calificați, s-au ridicat uzine automate. Un paradox monumental al planificării centralizate.

Toate astea nu erau „dezvoltare”. Erau megalomanie: Ceaușescu a distrus orice structură economică viabilă și a înlocuit-o cu o uriașă iluzie productivă. O uriașă corvoadă pentru popor și o oportunitate de propagandă pentru Partid.

În realitate, România era mereu „pe minus”. Costurile de producție depășeau cu mult veniturile din export. Dar nimeni nu spunea asta. În ziare, eram campioni la tot: la sârmă, la fontă, la vagoane de marfă. Nimeni nu cumpăra acele vagoane. Dar le aveam. În cimitirele economiei.

”Lichidatorismul”…

În delirul său economic din anii ’80, Ceaușescu a inventat termenul „lichidatorism” pentru a acuza ideea de renunțare la industrializare și dezvoltare socialistă. Dar în realitate, tot el a aplicat lichidatorismul în cea mai pură formă: a tăiat masiv din consum, a închis robinetele importurilor, a raționalizat căldura, benzina, pâinea și lumina, doar ca să plătească datoria externă înainte de termen. O economie sufocată, pentru o obsesie birocratică – și o întreagă generație condamnată la frig, foame și întuneric.

Gândirea „originală”: o dogmă în pijama

Ceaușescu se credea un mare teoretician. Când nu era în „vizite de lucru” sau la Congresul al 14-lea, dicta manifeste despre rolul Partidului în epoca mondială. Se credea un lider global. În 1974 și-a însușit oficial titlul de „președinte” și a început să vorbească despre sine la plural: „Noi, Nicolae Ceaușescu”.

Textele sale erau impenetrabile, dar pline de termeni pompoși: „revoluție tehnico-științifică”, „autogestiune”, „umanism socialist”, „perfecționarea relațiilor de producție”, „dezvoltare pe orizontală și verticală”. Tradus: nimic. Nu existau politici reale, ci doar ritualuri ideologice și tabele mincinoase.

Sistemul a creat „specialiști în gândirea lui Nicolae Ceaușescu”. Universitățile aveau catedre dedicate, iar studenții dădeau examene la „concepția tovarășului”. Ceaușescu era Leninul Carpaților, cu papion de provincie și diplomă de onoare de la Institutul de Textile.

„Societatea socialistă multilateral dezvoltată” – delirul învelit în manuale

Dacă regimul Ceaușescu ar fi avut o Biblie, titlul ar fi fost acesta: Societatea socialistă multilateral dezvoltată. În acest concept – repetat obsesiv în documentele partidului, în emisiunile radio-TV, în şcoli, în Congresele PCR – se concentra întreaga viziune totalitară asupra viitorului României. Un viitor glorios, în care toate nevoile cetăţeanului erau planificate din timp, reglate de stat şi subordonate obiectivelor naţionale, iar individul era o rotiţă fericită într-un mecanism perfect de producţie, disciplină și obediență.

Dar ce însemna, în esență, această „multilateralitate”?

Teoretic, însemna dezvoltare economică, socială, culturală, ştiinţifică și tehnologică — toate într-un echilibru armonios, sub coordonarea Partidului. Practic, însemna că România nu mai avea voie să greșească pe niciun front, iar cetăţeanul nu mai avea voie să-şi caute fericirea în afara „coordonatelor” stabilite de regim. Toată viaţa era trasată în planuri cincinale, obiectivele erau cifre, iar oamenii deveneau diagrame.

Această „multilateralitate” era și capcana perfectă: cu cât regimul eşua mai mult într-un domeniu – agricultură, industrie, nivel de trai – cu atât venea o promisiune mai ridicolă că în următorii ani se va echilibra „prin dezvoltare accelerată pe celelalte dimensiuni”. Un carusel de minciuni, rotit cu forţa.

Pentru Ceaușescu, „multilateral” era și un mod de a controla.

Nu existau sfere de viață în care statul să nu se amestece. Timpul liber trebuia „organizabil”, cultura „orientată ideologic”, știința „conformă cu valorile socialiste”. Omul era planificat la fel ca porumbul, oțelul și cartofii.

Mai mult: în această construcție ideologică, democrația nu mai era necesară.

Ce nevoie să mai ai de partide, voturi, dezbatere publică, dacă totul merge în direcția glorioasă a „dezvoltării multilaterale”? În logica regimului, cetățeanul devenise inutil ca gândire și esențial ca „element productiv și patriotic”.

În fapt, societatea „multilateral dezvoltată” a fost o uriașă metaforă pentru confiscarea totală a vieții publice și private.

Nimeni nu mai avea voie să aleagă alt drum – toate căile fuseseră deja desenate de tovarășul și de Partid. Dacă tu, cetățeanul, aveai o nemulțumire – însemna că nu înțelesesei pe deplin orizontul „multilateral”.

Această construcție ideologică a funcționat și ca o umbrelă propagandistică: orice critică era „deviaționism”, orice propunere diferită era „sabotorism”. Într-un stat care voia să construiască simultan avioane, combinate, poezie proletcultistă, medicină populară, tancuri și festivaluri Cântarea României, nu mai era loc pentru realitate. Numai pentru aplauze.

Până la urmă, Ceaușescu nu a reușit decât un singur lucru: să-și „dezvolte multilateral” propriul cult al personalității, în timp ce România reală regresa unidirecțional spre penurie, izolare și frică.

Principiile sacre ale „neamestecului”

Una dintre cele mai perverse moșteniri ale ceaușismului este dogma suveranistă a „neamestecului în treburile interne”. O formulă repetată până la halucinație în toate luările de cuvânt ale lui Ceaușescu, care vedea în orice observație din afară un atac la suveranitate. România lui nu greșea niciodată – iar dacă restul lumii observa ceva, însemna că e parte dintr-un complot occidental.

Sună cunoscut?

Aceeași retorică se regăsește, aproape la literă, în discursul suveraniștilor români din 2025. Orice critică e „ingerință”, orice raport european e „dictat străin”, orice parteneriat internațional e „vânzare de țară”. Se uită, desigur, că în numele acestui „neamestec” România a fost izolată, sărăcită, suspectată de toate părțile, iar poporul – lăsat în voia fricii și a frigului.

În lumea lui Ceaușescu, democrația era trădare. Iar independența însemna să te îngropi în minciuni. Exact ca astăzi, când ni se spune că „vrem o Românie suverană” de către oameni care își iau ordinele de la Kremlin, dar care visează să redea poporului „mândria”.

Mândria era, în epoca lui Ceaușescu, să ai un sac de cartofi și o garsonieră în Drumul Taberei. Și să nu vorbești decât în șoaptă.

Un popor orbit cu fabrici inutile

România ceaușistă a fost o țară cu 13.000 de întreprinderi de stat. Multe dintre ele – complet inutile. Fabricile produceau marfă care nu interesa pe nimeni. Dar raportările erau trimise, aplauzele erau înregistrate, ordinele erau decorate. Țara era o halucinație birocratică. O ruină decorată festiv.

Ceaușescu nu voia prosperitate. Voia control. Nu voia dezvoltare. Voia obediență. Nu voia libertate. Voia liniște. O liniște moartă, întreținută de lipsuri și teamă.

Și de fiecare dată când ni se spune că era „mai bine atunci”, ar trebui să ne amintim: mai bine pentru cine? Pentru tovarășii de partid? Pentru torționari? Pentru directorii de CAP care luau banii și dădeau poporului tăiței din plastic?

Pentru cei care urlă azi „trăiască România suverană”, Ceaușescu e deja un model. Iar asta e, poate, cel mai mare pericol: să ne întoarcem, zâmbind nostalgic, în gura groapei din care am scăpat prin sânge.

Instrumentele fricii

Securitatea a fost coloana vertebrală a regimului. O rețea uriașă de informatori, anchetatori, torționari și ofițeri care controlau fiecare respirație a națiunii. Peste 700.000 de oameni au fost, la un moment dat, implicați în sistemul de supraveghere – direct sau indirect.

Frica era omniprezentă. Nu aveai voie să gândești, să scrii, să visezi altceva decât ceea ce dicta partidul. O glumă spusă la locul de muncă putea duce la ani grei de pușcărie. Scriitorii care nu se supuneau liniei oficiale erau interziși sau exilați intern. Preoții erau supravegheați. Elevii, spionați. Nimic nu scăpa ochiului Partidului.

Ceaușescu nu avea nevoie de iubirea poporului – avea nevoie de frica lui. Și a obținut-o.

El și ea: regina de carton a științei

Elena Ceaușescu, soția dictatorului, era o femeie aproape analfabetă, dar înfiptă bine în toate structurile de putere. Se voia savantă de renume mondial, dar abia lega două propoziții. Totuși, grație falsificării biografiei și a unui aparat întreg de lingăi, a fost „doctor docent”, „academician”, „om de știință” și „mama națiunii”.

Împreună, au creat un cult al personalității grotesc. Pozele lor împânzeau fiecare birou, fiecare sală de clasă, fiecare instituție. Numele lor erau scrise cu majuscule pe frontispicii, în ziare, în cântece. Erau omniprezenți și, totodată, ridicoli – dar nimeni nu râdea.

„Epoca de aur”: între mizerie și delir

În anii ’80, România trăia deja în infern. Rațiile la alimente, penele de curent, apa caldă care lipsea cu lunile, restricțiile de circulație, frigul din spitale, moartea asistată de stat – toate deveniseră normalitate. Cu toate acestea, Ceaușescu insista că România e un paradis muncitoresc.

El făcea vizite „de lucru” în fabrici pregătite special cu muncitori aleși, alimente aduse din alte județe și replici învățate pe de rost. Nimic nu era real. Totul era o minciună uriașă, întreținută cu teamă, falsificări și repetiții absurde.

Copiii învățau poezii despre „cea mai iubit fiu al poporului”, artiștii compuneau ode, iar poporul – epuizat, flămând și lipsit de speranță – aștepta să se întâmple ceva. Orice.

1989: prăbușirea unui zeu fals

În decembrie 1989, Ceaușescu a fost trădat de armată, huiduit în direct și capturat de propriii săi oameni. Judecat într-un proces rapid și împușcat ca un animal.

Nu pentru că românii și-au dat seama, brusc, că au trăit în dictatură. Ci pentru că regimul lui ajunsese imposibil de suportat: fizic, moral, psihic.

Moartea lui nu a fost un act de dreptate. A fost o ieșire dintr-o groapă. Iar România, de atunci, încearcă să meargă înainte – dar cu o memorie tot mai confuză.

Ce rămâne?

Astăzi, milioane de români spun că era „mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Dar nu era. Era frig, foame, teroare și tăcere. Cei care nu înțeleg asta fie nu au trăit cu adevărat comunismul, fie refuză să recunoască. E mai ușor să idealizezi un călău decât să înfrunți eșecurile democrației.

Dar adevărul nu se negociază. Nicolae Ceaușescu nu a fost un lider bun. A fost un analfabet care a confiscat o țară, a mutilat-o și a lăsat-o în agonie. Să-l regreți înseamnă să regreți libertatea. Și, în fond, să regreți dreptul de a gândi.