Persia Felix e sub asediu. Revoluțiile se ceartă și cu propria istorie

Există o idee romantică, comodă, aproape hollywoodiană, despre revoluții: poporul iese în stradă, dictatura cade, libertatea intră pe ușă, iar cultura aplaudă din lojă. Realitatea, însă, e mult mai murdară. Revoluțiile au un prost obicei: atunci când devin violente, când scapă de sub control sau când sunt strivite cu bocancul, nu se răfuiesc doar cu oamenii, ci și cu pietrele. Cu templele. Cu orașele. Cu memoria.

Iranul de azi nu e doar un butoi de pulbere geopolitic și un laborator de represiune religioasă. Este, simultan, una dintre cele mai dense capsule de istorie ale omenirii. Iar această capsulă se află, din nou, într-o zonă de maxim risc.

Un muzeu viu, întins pe mii de ani

Iranul nu este o țară cu patrimoniu istoric. Iranul este patrimoniu istoric. De la imperiile pre-islamice până la rafinamentul artei persane islamice, de la stâncă la cupolă, de la basorelief la poezie urbană.

Siturile precum Persepolis sau Pasargadae, unde se află mormântul lui Cyrus the Great, nu sunt simple atracții turistice. Ele reprezintă momentul în care apare ideea de imperiu administrat, de putere care nu se reduce la jaf, ci se exprimă prin arhitectură, simbol și ordine.

Reliefurile de la Naqsh-e Rostam și Naqsh-e Rajab spun povești în piatră despre regi, zei, legitimitate și moarte. Sunt pagini de istorie care nu pot fi rescrise dacă se sparg. Nu pot fi „refăcute” după ce un glonț sau o explozie le ciobește.

Orașele care respiră istorie

Apoi vin orașele. Nu orașe-muzeu moarte, ci organisme vii.

Isfahan este, probabil, una dintre cele mai sofisticate expresii ale urbanismului islamic. Piețe, moschei, poduri, axiale urbane gândite ca experiență estetică și spirituală. Yazd, cu arhitectura sa adaptată deșertului, cu turnuri ale vântului și un urbanism care pare science-fiction ecologic dinainte de ecologie. Shiraz, oraș al poeților, al grădinilor și al unei culturi care a supraviețuit tuturor ocupațiilor.

Aceste orașe nu sunt fragile doar fizic. Sunt fragile politic.

Când protestul și represiunea calcă pe patrimoniu

Orice escaladare majoră – fie o radicalizare a protestelor, fie o represiune militarizată – mută automat patrimoniul în linia a doua de apărare. Monumentele nu fug. Muzeele nu se ascund. Situri arheologice întregi pot deveni victime colaterale fără ca nimeni să fi avut intenția explicită de a le distruge.

Mai grav este că, în regimurile autoritare, patrimoniul devine adesea instrument ideologic. Ce nu se potrivește narațiunii oficiale este neglijat, reinterpretat, „ajustat” urbanistic sau pur și simplu lăsat să se degradeze. Istoria pre-islamică a Iranului a fost, ani la rând, tratată cu ambivalență de teocrație: prea mare, prea laică, prea universală.

Ștergerea memoriei, cea mai elegantă formă de vandalism

Există vandalismul brutal – explozii, foc, gloanțe. Și există vandalismul tăcut: lipsa de fonduri, restricționarea cercetării independente, blocarea accesului specialiștilor, rescrierea simbolică a spațiilor.

O piață „reabilitată” fără respect pentru structura istorică. Un sit arheologic „reinterpretat” ideologic. Un muzeu transformat în anexă propagandistică. Toate acestea ucid mai lent, dar la fel de sigur.

Necropola Naqsh-e_Rustam

Iar Iranul se află exact în acest punct de inflexiune.

Lecțiile nedorite ale istoriei recente

Am mai văzut filmul ăsta. În Irak, în Siria, în Afganistan. Revoluții, invazii, războaie civile – toate au lăsat în urmă orașe șterse de pe hartă și artefacte ajunse pe piața neagră sau sub moloz.

Diferența este că Iranul are o densitate culturală uriașă. Orice destabilizare masivă ar produce pierderi ireversibile la scară planetară. Nu „ale Iranului”. Ale umanității.

Paradoxul optimist: libertatea ca șansă pentru patrimoniu

Există, totuși, un scenariu luminos, deși fragil. O eventuală transformare democratică autentică ar putea însemna, pe termen mediu, redeschiderea patrimoniului iranian către lume. Acces real pentru cercetători. Conservare profesionistă. Turism cultural responsabil. Integrarea Iranului în circuitul firesc al protejării memoriei globale.

Dar această șansă vine cu un preț de tranziție. Iar tranzițiile sunt periculoase.

De ce ar trebui să ne pese, chiar dacă suntem departe

Pentru că distrugerea patrimoniului nu este o tragedie locală. Este o amputare a memoriei colective. Când cade o statuie milenară sau când un oraș istoric este mutilat, nu pierd „ei”. Pierdem toți.

Iranul nu este doar un actor geopolitic incomod. Este una dintre marile biblioteci ale civilizației, scrisă în piatră, cărămidă, ceramică și proporție.

Pasargadae_Mormânt_Cyrus cel Mare

Iar bibliotecile, știm bine, ard ușor atunci când lumea o ia razna.

Final deschis, dar neliniștitor

Dacă protestele se vor adânci, dacă represiunea va deveni mai dură, dacă armele vor începe să vorbească mai tare decât oamenii, patrimoniul iranian va fi prins la mijloc. Fără vină. Fără apărare.

Revoluțiile pot aduce libertate. Dar pot aduce și ruină culturală.

Iar între cele două nu există o linie clară, ci doar o zonă gri în care istoria stă cu spatele la zid și așteaptă să vadă cine lovește primul.

În Iran, acea așteptare a început deja.